Politica externă a Rusiei şi viitorul Moldovei

[label shape=”” type=””] Andrey Devyatkov [/label]

 

Если хотите прочитать эту статью на русском, перейдите на эту ссылку.

Actuala criză din Ucraina a subminat serios credința multor parteneri străini ai Rusiei că această ţară poate fi un jucător previzibil, capabil să respecte anumite reguli de interacțiune internațională. Pentru mulți analiști din țările din Europa Centrală și de Est, evenimentele recente au devenit o dovadă în plus că Moscova ar avea un Plan grandios de restabilire a influenței sale în lume, și mai ales în spațiul ex-sovietic. Stările de spirit sînt în mare parte alarmiste: ce se va întîmpla dacă scenariul din Crimeea va fi repetat în Republica Moldova? Sînt oare întemeiate temerile în privinţa integrităţii țărilor baltice, membri ai NATO?

În acest articol vom încerca să examinăm politica externă a Rusiei față de Republica Moldova, în contextul crizei ucrainene. În acest context, principalele probleme sînt în mod tradițional problema integrității teritoriale și integrarea europeană a țării.

Teza de la care pornim în această analiză este că politica externă rusă este profund reactivă și poartă, într-o oarecare măsură, un caracter defensiv: Moscova este în mare măsură preocupată de pierderea influenței sale exclusiveîn spaţiul fostei Uniuni Sovietice ca urmare a extinderii NATO și UE. Rezistența la extinderea NATO este o prioritate constantă în politica Rusiei în perioada post-sovietică, deoarece psihologic NATO este percepută ca un inamic învingător, care prin extinderea și consolidarea zonei sale de influenţă nu face decîtsă-şi crească roadele victoriei sale. Uniunea Europeană, de asemenea, începe să fie percepută ca un actor geopolitic, care, deși nu are în mîinile sale instrumente politico-militare, este foarte eficient în felul în care îşi exercită puterea economică și aplică strategii de soft power. Astfel, Putin a perceput ca pe o ofensă personală faptul că UE nu a respectat acordurile cu privire la Ucraina de la 21 februarie 2014 și a sprijinit o lovitură de stat în țara pe care Kremlinul o consideră în continuare fie o prelungire a Rusiei, fieo sferă exclusivă de influență. Prin urmare, incorporarea Crimeii și evenimentele în partea de sud-est a Ucrainei pot fi văzute ca un răspuns la o asemenea evoluţiea raportului de forță.

NATO și UE sînt percepute în Rusia ca un „Occident” abstract, cu care relațiile sînt definite în nişte termeni situaţi undeva la mijloc între ostilitate și concurență. Problema acestei relaţii este că acțiunile Moscovei în spaţiul post-sovietic provoacă o nelinişte considerabilăîn occident, ceea ce duce la o întărire – logică,în fond – a prezenţei NATO în regiune. Iar aceasta, la rândul său, servește ca o dovadă în plus pentru Moscova de a-şi urma logica iniţială.

Politica externă reactivă presupune înfond faptul că, faţă de situația din Republica Moldova, la Kremlin se reacționeazăde cele mai multe ori cu măsuri de urgenţă. Moscova nu caută să-şi dezvolte propria agendă, pentru a-şi defini o strategie pozitivă: Uniunea Eurasiaticăapare astfel ca o alternativă destul de vagă la Uniunea Europeană, iar în arsenalul său domină măsuri prohibitive de diferite tipuri sau amenințarea cu utilizarea acestora.

În același timp, o astfel de politică nu înseamnă o lipsă de planificare ca atare. Doar că în acest caz nu este vorba de o planificare strategică, ci de o planificare bazată pe scenarii care constă în calcularea riscurilor și beneficiilor de la punerea în aplicare a unuia sau altui scenariu de politică externă. Dacă extindem logica unei astfel de planificări în domeniul politicii externe ruse în Republica Moldova, ce scenarii pot fi reconstituite?

Se pare că factorul determinant pentru politica Rusiei în acest moment sînt alegerile parlamentare din Republica Moldova în luna noiembrie 2014. S-ar părea că cel mai bun scenariu pentru Rusia și Transnistria este venirea la putere a lui Vladimir Voronin, fapt care ar încetini faza activă de apropiere între Republica Moldova și Uniunea Europeană și, astfel, ar fi eliminaţi mai mulți factori iritanţi pentru Kremlin. Nu contează că PCRM ar putea fi numit cu greu o „forță eurasiatică”, aşa cum o face Rogozin, dar sarcina principală a acestui partid ar fi, în acest sens, în obstrucționarea integrării europene și eliminarea unor eventuale limitări în calea exporturilor din Transnistria, care pot să apară în 2016, în legătură cu anularea la Bruxelles a regimului preferințelor comerciale autonome. Miza în alegerile din noiembrie va fi pusă cel mai probabil anume pe PCRM. Voronin nu este partenerul ideal pentru Kremlin, aşa cum nu a fost nici Viktor Ianukovici, dar anume el ar fi gata să continue politica externă multi-vectorială, obișnuită în spațiul post-sovietic.

Cu toate acestea, în cazul venirii la putere a lui Voronin apare o problemă importantă: riscul repetării modelului „revoluției twitter” din aprilie 2009, prin proteste masive ale opoziției, inclusiv cu sloganuri pro-românești. Mass-media de stat din Rusia încă mai vorbesc despre evenimentele din aprilie 2009 ca despre o manifestare agresivă a românismului, a banditismului și a rusofobiei în Moldova. În acest sens, nu sîntem departe nici de slogane cu presupuşi „fasciști români”, care ar amenința Transnistria pro-rusească. Prin urmare, anume un astfel de curs al evenimentelor ar putea împinge guvernul rus să ia măsuri, mai puţin după modelul intervenţiei în Crimeea, ci mai degrabă după modelul abhaz. Transnistria nu are frontiere comune cu Rusia, şi este puțin probabil ca guvernul ucrainean să devină unul prietenos faţă de Rusia în viitorul apropiat. Astfel, într-un asemenea caz, Rusia ar putea cel mai probabil lua decizia de a recunoaște independența Transnistriei, ceea ce ar însemna pentru ea nevoia unei subvenționări directe a elitelor transnistrene (acum aceste subvenții sînt indirecte, prin perceperi de taxe diferenţiate pentru gaz și prin investiții în sectorul social din Transnistria). Un astfel de scenariu nu este cel mai bun pentru Kremlin, căci, în acest caz, Transnistria va apărea doar ca o compensație simbolică pentru „pierderea Moldovei”, cel mai probabil definitivă, iar statalitatea de facto a Transnistriei va cădea ca o povară grea asupra bugetului rusesc, care şi aşa este nevoit să reducă investițiile geopolitice în contextul necesității de a „ridica Crimeea”. Anume o asemenea „opțiune” o are în vedere redactorul postului de radio „Eho Moskvî”, A. Venediktov, atunci cînd vorbește despre contactele sale în eșaloanele superioare ale puterii ruse și despre scenariul „săpării unui tunel pînă în Transnistria”.

Al treilea scenariu mi se pare cel mai plauzibil. El presupune că Alianța pro-europeană de la Chișinău va rămîne la guvernare. Dacă UE își va menține actuala linie politică în privința Moldovei și Transnistriei, tensiunea externă din jurul Moldovei se va păstra. În primul rînd, Moscova încearcă deja, cel puțin la nivel retoric, să facă presiuni asupra guvernului moldovean prin măsuri precum înăsprirea condițiilor de lucru pentru migranții moldoveni sau prin introducerea unor  bariere tarifare și netarifare pentru exporturile moldovenești. Aceeași tactică e utilizată în relațiile moldo-rusești în privința prețului gazelor naturale. Desigur, aceste măsuri vor avea consecințe serioase asupra Moldovei chiar dacă ar fi implementate parțial. E greu de crezut, însă, că ele ar putea forța guvernul de la Chișinău să-și schimbe vectorul de politică externă. Moldova, într-o oarecare măsură, s-a obișnuit deja să trăiască în regim de restricții și embargo – atît guvernul cît și oamenii simpli demult și-au construit strategii de adaptare la orice situație. Astfel tot mai mulți gasterbeiteri moldoveni merg spre UE, iar de la începutul acestui an ar trebui să înceapă a funcționa gazoductul Iași-Ungheni care ar putea asigura o treime din necesitățile de gaz ale Moldovei. N-ar trebui să uităm și de contextul internațional care probabil nu-i va permite Rusiei să exercite presiuni de lugă durată asupra relațiilor comerciale.
În contextul acestui scenariu, deosebit de interesantă mi se pare soarta Transnistriei. Dacă Moldova va reuși totuși să construiască o zonă de Comerț Liber, Aprofundat și Comprehensiv cu UE din 2016 comerțul extern transnistrean pe piețele europene va fi supus unor importante restricții tarifare și netarifare. Rusia trebuie să facă o alegere serioasă în această situație. E puțin probabil ca contextul politico-economic să se dovedească favorabil recunoașterii Transnistriei – un lucru la care speră elitele transnistrene și o parte a establishmentului politic rusesc. Mai degrabă Rusia va alege să păstreze starea actuală de lucruri în regiune, chiar dacă asta înseamnă de fapt prăbușirea a jumătate din economia regiunii. Consecințele izolării economice vor fi resimțite treptat: o parte din exporturi, inclusiv cele de energie electrică, vor merge în continuare spre Moldova și Ucraina, va fi lărgit exportul spre Rusia. Lovitura cea mai mare va fi asupra businessului mijlociu, în special asupra industriei textile și de încălțăminte, nu asupra giganților de genul Uzinei Metalurgice din Rîbnița sau Centralei Electrice de la Cuciurgan. Totuși, în perspectivă medie, climatul investițional din Transnistria va suferi mult iar economia regiunii, cum se va adeveri în final, nu poate susține cheltuielile sociale ale bugetului regiunii.

În condițiile unei slăbiri a activității economice de pe teritoriul Transnistriei, veniturile la buget din vînzarea gazului se vor diminua continuu. Într-un final totul va depinde de disponibilitatea Rusiei de a co-finanța în mod direct sau parțial bugetul Transnistriei, dar aceasta se va face probabil după principiul „ce rămîne”.

Acest al treilea scenariu mi se pare cel mai probabil pentru că acum, în pofida sancțiunilor economice, autoritățile ruse continuă politica de confruntare moderată cu Occidentul în privința viitorului spațiului post-sovietic. În acest caz, mi se pare puțin plauzibilă versiunea potrivit căreia Rusia și UE vor găsi totuși o soluție de compromis în privința Moldovei, inclusiv prin includerea Trasnistriei în zona de comerț liber cu UE. Totuși, cazul Moldovei ar putea fi diferit în mod semnificativ de cel ucrainean: în cazul păstrării stabilității politice la Chișinău, situația cea mai proastă ar fi o presiune politico-economică. Ca și în cazul Ciprului de Nord, Transnistria rămîne în orbita ideii de stat comun chiar dacă de facto malul stîng al Nistrului va rămîne o perioadă incertă de timp cu un statut de teritoriu izolat politic și într-un pronunțat declin socio-economic.

 

Sursa imagine.