Aurelia Borzin
Pereţi negri, scenă tapetată cu carton, un rând de borcane, o bicicletă care se roteşte pe loc, un closet, o cratiţă, o găină moartă cu voal de mireasă şi patru femei care ne mărturisesc calvarul abuzului şi violenţei la care au fost supuse. Spectacolul-document „Casa M”, creaţia regizoarei Luminiţa Ţâcu şi a unui grup de tinere actriţe: Snejana Puică, Mihaela Strâmbeanu, Irina Vacarciuc şi Tatiana Raeţcaia, ne pune faţă în faţă cu o gravă problemă socială, pentru soluţionarea căreia autorităţile par să fi găsit soluţiile necesare, dar în acelaşi timp, aceasta continuă să persiste, din inerţia sistemului şi a mentalităţilor.
Un teatru-document
În incinta Laboratorului teatral „Foosbook”, care încearcă să aducă publicului altceva decât aduc teatrele oficiale, s-a jucat spectacolul „Casa M”. Proiectul a fost realizat acum câţiva ani, cu susţinerea OSCE Moldova şi a Centrului de Arte „Coliseum”. Între timp, spectacolul a „călătorit” într-un tuneu prin R. Moldova, fiind prezentat în mai multe localităţi, pentru a sensibiliza societatea şi a trage alarma faţă de fenomenul violenţei în familie.
Spectacolul „Casa M” este un colaj de mărturii ale femeilor şi copiilor – victime ale violenţei domestice. Înainte de a începe spectacolul, regizorul Mihai Fusu a ţinut să atragă atenţia publicului că ceea ce urmează să vadă în scenă nu este rodul muncii unui autor, cu atât mai mult nu este ficţiune – chiar dacă unele scene par a fi desprinse din imaginaţie – ci sunt cuvintele oamenilor, poveştile, vieţile lor în tot ce au mai autentic şi mai dramatic. „Noi nu am schimbat nimic pentru că am vrut să auziţi viaţa aşa cum este ea.” Pentru realizarea acestui proiect, echipa de creaţie s-a întânit cu femei abuzate, majoritatea din zonele rurale, dar şi din Chişinău, cu femei de la închisoare de la Rusca, care le-au marturisit istoriile lor. În spectacol au mai intrat scrisori ale copiilor, adresate mamelor lor care stau la închisoare, tot felul de poezii copilăreşti la tema maternităţii, familiei, percepţii, prejudecăţi, locuri comune despre menirea şi rolul femeii în familie, într-o societate tradiţionalistă cum e noastră.
Realitatea bate spectacolul
Violenţa se prezintă în spectacol sub forme atât de hidoase şi inumane încât, în unele cazuri, este pur şi simplu de neimaginat că poate să apară între două fiinţe umane, cu atât mai mult între doi oameni care cândva şi-au jurat dragoste şi credinţă. De la cele mai frecvent întâlnite forme de violenţă: agresivitate verbală, umilinţă, palme, pumni, în unele familii se ajunge la smulgere de păr, la târâre de păr prin grădină, pe drumul satului, la lovituri cu diverse obiecte grele: lom, lanţuri, scuturătoare de covoare, la legare de pat, călcare în picioare, snopire în bătăi până la desfigurare, batjocorire sexuală a soţiei, a copilului de doar 10 ani ş.a. Având în vedere că spectacolul deschide doar o mică fereastră către această lume a violenţei şi nu e decât o picătură în mare, vorba vine, putem bănui că „spectacolul vieţii” este de-o monstruozitate care întrece orice imaginaţie.
Avînd prin definiţie o constituţie fizică mai firavă decît a bărbaţilor, femeile sînt în majoritatea cazurilor victimile violenţei domestice. Din mărturisirile protagonistelor, doar una dintre ele s-a încumetat să-i întoarcă palma bărbatului, gest care a costat-o mult. În neputinţa lor de a rupe lanţurile acestei înrobiri domestice, singura soluţie pe care o găsesc unele dintre ele în disperare de cauză este… omorul. Chiar cu preţul a 20 de ani de închisoare şi a răcirii relaţiilor cu propriii copii, aşa cum i s-a întâmplat uneia dintre eroine. Dar ca ea sunt multe. „Când m-o văzut copiii, când o-nşeput a mă boşi…! Mai tari pi mini dicât pi mort…! Mai bine îl uşidem cu 20 de ani în urmă ş-acum era sî ies liberî, frumoasî…!”
Vinovaţi prin tăcere
Există un şir de factori care fac ca violenţa domestică să funcţioneze în toată nelegiurea ei ca ceva firesc. Este vorba în primul rând de o anumită percepţie transmisă din generaţie în generaţie a acestui fenomen. Mai mult, chiar de o anume legitimare a violenţei, vociferată şi în spectacol: „tata dacă bate înseamnă că iubeşte, mama unde bate, iaca acolo creşte”, „femeia nebătută e ca casa nemăturată”, „eu te-am făcut, eu te omor”, „mama ne bate ca să ştim de frică”, „tata vrea să facă oameni din noi” ş.a.
Până ajunge să-şi facă dreptate pe cale legală, prejudecăţilor înşiruite mai sus, li se adaugă şi altele, înfipte adânc în conştiinţa membrilor familiei, rudelor, prietenilor, consătenilor. „Rabdî fa! Taşi din gurî cî-i pozor.” „L-am răbdat atâţa ani… Îmi era ruşâni sî-l lepăd. Ruşâni di lumi. Mă gândem sî nu fac copchiii di râs.”
„Din toati certurile şi bătăili au aflat tot satul, primăria, şcoala”, mărturiseşte una din femei. Cu toate acestea, comunitatea rămâne mută cînd vine vorba să se condamne agresorul: „nimi nicî n-o văzut, nimi nicî n-o ştiut. Nimi nicî n-o făcut, nimi nicî n-o putut”. „Când m-au luat la poliţii sî depun mărturie, i-am rugat pe poliţişti să nu mă dei pi mâinile lui cî tari mă temem di bătai. Fix la 12 noaptea am fost scoasî din sectorul din poliţii şî datî pi mâinili lui. Eu i-am rugat pi poliţişti sî mî ajuti, da’ ei nu m-o ajutat cu nimic”, susţine personajul unei alte victime.
Din spusele unei alte protagoniste, atunci când era jos la pământ suportând ploaia de pumni din partea soţului ei, sătenii adunaţi roată în jurul lor „cari vroieu sî o scoatî, la cari li păre ghini, cari râdeu în hohoti. Trebuia vreo 5 ani sî-i dăi. Da’ el răpidi o tăiet porcu. Jumati l-o dus, bani o dat ca sî scapi.” Soţul altei femei abuzate, ajuns la puşcărie, a fost scos de acolo în câteva zile de un poliţist prieten. Cazul cutremurător al unei fetiţe care a fost bătută trei ani de zile peste mâna stângă, atât de tată, acasă, cât şi de profesoară, la şcoală, până i-au fost desfigurate falangele crescându-i strâmbe, ca să se dezveţe să scrie cu stânga, este un indice tulburător al gradului de civilizaţie al societăţii în care trăim. Complicitatea merge până acolo încât organele responsabile de a combate fenomenul violenţei, îl menţine dimpotrivă, prin corupţie şi mentalitate vetustă. Iar în urmă rămân destine frânte, corpuri desfigurate, cu sechele pe viaţă şi traume psiho-emoţionale, schilozi şi neputincioşi.
O biografie de succes
Fiind un proiect susţinut de OSCE şi întrucât problematica egalităţii de gen, lupta cu violenţa domestică, protejarea femeii şi a copilului, intră în agenda de priorităţi a acestei organizaţii, spectacolul „Casa M” a fost conceput din capul locului ca un proiect teatral care să fie însoţit de dezbateri după spectacole, şi care să fie adus în centrele raionale din R. Moldova. Astfel, au fost organizate patru proiecte a câte 8-9 spectacole fiecare, cuprinzând practic toată republica. Pe de altă parte, spectacolul s-a bucurat şi de un succes internaţional. „Casa M” a participat la renumitul Festival „Masca de Aur” de la Moscova, la secţiunea „Teatru contemporan”, a participat la Edinburg Festival Fringe, în România – la Festivalul de Teatru European de la Timişoara şi la Festivalul Naţional de Teatru de la Bucureşti. Spectacolul a mai fost jucat la Festivalul Internaţional de Teatru din Tbilisi şi în teatrul din Viena. Echipa de creaţie a ştiut să combine acest proiect cu impact social cu un succes internaţional, participând la cele mai importante festivaluri de teatru.
Interzis în Transnistria
OSCE şi-ar fi dorit ca spectacolul „Casa M” să fie prezentat şi în localităţile din stânga Nistrului, dar din păcate proiectul nu a fost acceptat în această regiune. „Încă de pe timpul când am încercat să mergem cu spectacolul „A 7-a Kafană”, nu am avut posibilitatea – mărturiseşte Mihai Fusu. Ne-au purtat aproape un an de zile pe la toate instanţele, pe la ministere, ne-au cerut casetele ca să privească piesa, ca până la urmă să scoată o directivă care a interzis accesul spectacolul pentru că nu corespundea viziunii lor nici asupra societăţii, nici asupra teatrului, nici asupra culturii, nici asupra educaţiei. Or, spectacolul „Casa M” a fost mai puţin politic, şi cu toate astea… Poate pentru că eram susţinuţi de OSCE, care este văzut ca o organizaţie duşmănoasă de către ei. Poate din cauza că era un proiect cu impact social, cu o temă acută, care vorbeşte despre relaţiile de familie, şi poate că asta, în viziunea autorităţilor din Transnistria îi face pe oameni să ia atitudine şi să gândească. În contrast, repertoriul teatrului din Trasnistria, pe care îl cunosc foarte bine şi pe care l-am vizitat de câteva ori, joacă exclusiv în registru clasic. Dramaturgia contemporană nu prea are acces la repertoriul teatrului din Transnitria şi mă gândesc că este o viziune asupra artei. Şi anume că arta are o funcţie estetică, care trebuie să conserveze nişte valori clasice şi să reproducă un fel de modele acceptate deja.” (Mihai Fusu, iniţiatorul poriectului „Casa M”).
Acest articol a apărut într-o versiune scurtată în Ziarul Naţional
Fotografie de Ramin Mazur
