Politicile de gen în perioada postsocialistă

[label shape=”” type=””] Susan Gal [/label], [label shape=”” type=””] Gail Kligman [/label]

 

Perioada postsocialistă

Prăbuşirea neaşteptată a comunismului cu peste un deceniu în urmă a schimbat faţa lumii. Pentru bărbaţii şi femeile din fostele state socialiste, libertăţile şi bunurile de consum occidentale păreau mai tangibile decât fuseseră vreodată, dar tot aşa stăteau lucrurile şi cu descurajanta nesiguranţă financiară. Pentru aceştia, ca şi pentru noi toţi, bine cunoscutele dualisme ale perioadei Războiului Rece, care au împărţit Europa în Vest şi Est, au dispărut în mod oficial; ţările Europei Centrale şi de Est şi fosta Uniune Sovietică au devenit membre ale unei economii mondiale restructurate. Cum Europa Centrală şi de Est privea cu speranţă spre Vest, politicienii, oficialităţile, oamenii de ştiinţă, specialiştii şi voluntarii occidentali în felurite domenii şi-au îndreptat atenţia către Est pentru a ajuta la instaurarea practicilor democratice în Europa Centrală şi de Est. În anii care au urmat, accentuata diferenţiere de clasă şi etnică, creşterea şomajului şi reducerea subvenţiilor de stat s-au numărat printre costurile considerate necesare pentru a transforma muribundele economii socialiste în economii de piaţă prospere. Totuşi, aceste costuri au fost resimţite diferit de femei şi de bărbaţi.

Eseul nostru încearcă să exploreze modul în care discursurile şi practicile de gen joacă un rol major în modelarea, după 1989, a reconstruirii statelor şi relaţiilor sociale din Europa Centrală şi de Est. După dispariţia statului socialist, cele mai multe studii şi-au focalizat atenţia direct asupra proceselor economice de trecere la economia de piaţă şi de privatizare sau asupra proceselor politice ale democratizării, constituţionalismului şi apariţiei societăţii civile. Spre deosebire de acestea, studiul nostru are în vedere procesele transformărilor postsocialiste, privite dintr-o perspectivă genizată.

Noi susţinem că democratizarea iese în evidenţă dacă se pune întrebarea cum sunt imaginaţi diferenţiat bărbaţii şi femeile în calitatea lor de cetăţeni sau în ce fel „politica” însăşi este redefinită ca preocupare specific masculină. Tot astfel, prin examinarea locului diferit deţinut de către femei şi bărbaţi în economiile nou-apărute, se poate aduce în prim-plan fenomenul, de obicei neremarcat şi totuşi larg răspândit şi frecvent feminizat, al trecerii la scară mică către economia de piaţă a sectorului serviciilor. Atenţia acordată genizării se dovedeşte productivă din punct de vedere analitic şi utilă nu doar pentru înţelegerea relaţiilor dintre bărbaţi şi femei, ci şi, în cazul unei analize mai profunde, a modului în care au loc transformările sociale şi instituţionale. În acest scop, punem două întrebări cruciale: „Cum modelează relaţiile de gen şi concepţiile despre gen transformările politice şi economice din regiune? Şi ce forme ale inegalităţii de gen sunt create în consecinţă?”. Aducând în centrul atenţiei ceea ce este marginalizat, acest eseu caută să contureze o agendă analitică alternativă pentru cercetare¹.

Recunoscând că aceste procese se împletesc cu evenimentele ce se petrec simultan în Europa Occidentală, în Statele Unite şi pretutindeni în lume, nu avem în vedere Europa Centrală şi de Est în mod izolat, ci într-un cadru politico-geografic mai larg. În discutarea perioadei postsocialiste, vom menţiona asemănările, interacţiunile şi deosebirile faţă de alte regiuni în privinţa politicilor şi tendinţelor sociale, precum şi cele ce reies din abordarea pro­blematicii respective. De un interes deosebit este modul în care argumentările publice privind genul într-o anumită parte a globului le influenţează pe cele ce apar în altă parte a lumii; tot atât de interesantă este replica politicienilor prin alinierea lor sau opoziţia faţă de reprezentările şi politicile din alte regiuni. Contextul istoric al postsocialismului este la fel de important în analiza noastră. Aşa cum au menţionat şi alţi cercetători, uneori continuităţile subtile şi ascunse cu socialismul sunt la fel de intense ca şi rupturile spectaculoase. Actorii sociali din întreaga regiune găsesc un punct de referinţă în trecutul presocialist, revendicând modele, inspiraţie şi justificare istorică pentru actualele tactici politice şi structurări de gen. Nostalgia pentru perioadele istorice anterioare – diferite de la un grup reprezentativ de subiecţi la altul – constituie un aspect general al procesului de făurire a viitorului postsocialist. Abordând în profunzime deopotrivă comparaţiile istorice, interacţiunile şi contrastele transregionale, prezenta lucrare angajează atât literatura Europei Centrale şi de Est, cât şi literatura feministă mai cuprinză­toare, care şi-a pus stăruitor anumite întrebări, cum ar fi: Cum sunt genizate statele şi procesele politico-economice ? Cum reglează statele şi economiile de piaţă relaţiile de gen?

Genul este definit aici drept suma de concepţii, elaborate social şi cultural, cu privire la diferenţa bărbat/femeie, la puterea şi inegalitatea care structurează reproducerea acestor diferenţe în practicile instituţionalizate ale societăţii. Ce înseamnă să fii „bărbat” sau „femeie”, să fii „masculin” sau „feminin” variază din punct de vedere istoric. Asemenea categorii culturale sunt formate prin interacţiunile cotidiene, care sunt încadrate în discursuri mai ample şi în instituţii specifice. Nu doar politicile de stat constrâng relaţiile de gen, ci şi concepţiile cu privire la diferenţele dintre bărbaţi şi femei conturează, la rândul lor, modalităţile prin care sunt imaginate, constituite şi legitimate statele. Astfel, statele în sine pot fi imaginate drept masculine, chiar dacă în acţiunile lor sunt implicaţi atât bărbaţi, cât şi femei; categoriile sociale (de exemplu, cea de „muncitor”) pot fi identificate de asemenea printr-un singur gen, chiar dacă muncesc în egală măsură şi bărbaţii, şi femeile. Astfel de concepţii elaborate social, care leagă feminitatea şi masculinitatea de alte categorii sociale, sunt adesea înrădă­cinate în politicile de stat. Ideile referitoare la diferenţa de gen contribuie, de asemenea, la formele de expansiune a pieţei. În modelarea schimbărilor instituţionale, ideile despre diferenţa de gen interacţionează cu alte concepte culturale fundamentale, precum naţiunea, familia şi binele public. In acelaşi timp, ideologiile şi politicile promovate de stat, precum şi constrângerile şi stimulen­tele economice circumscriu gama de relaţii posibile între bărbaţi şi femei. Din acest motiv, în prezenta lucrare ne vom concentra atenţia asupra modului în care se constituie şi sunt constituite relaţiile de gen de către diferitele tipuri de state, de economii şi de diferitele tipuri de acţiune politică².

În timp ce categoria „gen” este fundamentală pentru viaţa socială, configuraţiile de gen sunt diversificate. Una dintre cele mai importante lecţii desprinse din studiile empirice privind tre­cutul socialist este că, dacă a existat vreodată măcar un singur regim genizat al socialismului de stat, acesta fusese de multă vreme înlocuit cu diverse moduri de înţelegere a relaţiilor dintre femei şi bărbaţi. Cu toate acestea, cercetătorii cad de acord asupra unora dintre trăsăturile principale ale clasificărilor socialiste referitoare la gen. S-a încercat ştergerea diferenţei între genuri (concomitent cu diferenţele etnice şi de clasă), crearea unor persoane socialmente pulverizate, care să depindă direct de un stat paternalist. Şi în socialism, femeile erau totuşi uneori considerate o colectivitate, devenind un obiectiv special al politicii de stat, cu ministere şi departamente înfiinţate pentru a se ocupa de aşa-zisele interese ale lor. Participarea femeilor cu normă întreagă la forţa de muncă era dictată de către stat, de care femeile depindeau mult mai direct decât de un bărbat anume. Pe scurt, structurile ideologice şi sociale ale statului socialist au dus la o relaţie între stat, bărbaţi şi femei foarte diferită de cea care putea fi găsită în mod obişnuit, de exemplu, în clasicele sisteme parlamentare liberale sau în diferi­tele tipuri de state ale bunăstării. Genul ca principiu organizatoric, dominaţia masculină şi inegalitatea între genuri pot fi găsite în toate aceste sisteme, dar îmbrăcând configuraţii profund diferite.

Clasificările socialiste de gen au variat ele însele semnificativ în timp şi spaţiu. Într-adevăr, regimurile socialiste se caracterizau adesea prin ţeluri contradictorii în politicile faţă de femei: le doreau deopotrivă muncitoare şi mame, lideri de marcă şi cadre obediente. Deşi oficial au susţinut egalitatea dintre bărbaţi şi femei, regimurile socialiste au încuviinţat şi chiar au cultivat înfierbântate dezbateri în presă, pe teme precum rolurile ideale şi specifice ale femeilor, efectele dăunătoare ale divorţului, efectele segregării forţei de muncă – de pildă, feminizarea personalului didactic şi a celui din agricultură – şi importanţa fundamentală a „diferenţei fireşti”. Aceste dezbateri au dezvăluit paradoxurile şi contradicţiile prezente în discursurile oficiale, precum şi tensiunile mai generale, existente atât în obiectivele politice, cât şi în cadrul sistemului de control politico-economic.

Asemenea relaţii variate între discursurile oficiale şi practicile cotidiene ale bărbaţilor şi femeilor constituie preocuparea princi­pală a cărţii de faţă. Oamenii din regiune au reacţionat în egală măsură faţă de reprezentările lor în comunicatele oficiale şi faţă de adesea neprevăzutele şi involuntarele consecinţe ale politicilor de stat privind reproducerea umană, sexualitatea şi viaţa de familie. Observatorii – atât din Est, cât şi din Vest – au socotit scandaloasă prăpastia existentă între imagine şi practică în socialismul de stat, între ceea ce se spunea, ceea ce se făcea şi experienţa de zi cu zi. Reflecţiile noastre o iau pe aceasta din urmă drept punct de plecare. Evoluţia domeniilor publice şi a presei capitaliste a desfiinţat cenzura şi discursul „oficial” (în sensul clasic al cuvântului). Acum există numeroase moduri alternative de relatare a faptelor – moda­lităţi de a privi lumea – care se întrec în a capta atenţia publică, încercând să dobândească putere de convingere şi, în acest fel, să domine. Cu toate acestea, aparenta pluralitate şi deschidere a presei ascunde faptul că anumite probleme controversate rămân nediscutate, că unele puncte de vedere privind relaţiile de gen şi posibilele evoluţii viitoare nu sunt date publicităţii. Noi susţinem că disjuncţia dintre discursurile publice şi practicile obişnuite într-o multitudine de contexte nu a dispărut. Mai curând, ea apare sub diferite forme şi continuă să fie hotărâtoare pentru menţinerea diferenţelor de putere şi pentru înţelegerea relaţiilor sociale în schimbare din regiune.

Noi intenţionăm ca această perspectivă genizată să constituie o parte a dezbaterilor ştiinţifice mai generale, referitoare la ceea ce se întâmplă în perioada postsocialistă. În consecinţă, situăm prezenta lucrare în contextele actuale ale studiilor cu privire la Europa Centrală şi de Est. Aceste contexte diferă prin modul de analizare a schimbării din perspectiva a două dimensiuni-cheie: spaţiu şi timp. Cu privire la spaţiu, însăşi definirea regiunii este controversată. În perioada comunistă, dezbaterile despre împărţirile regionale ale Europei şi justificarea acestora constituiau modalităţi codificate de care dispuneau elitele critice pentru a discuta alinierile politice diferite de cele ale Războiului Rece. Ele au oferit un mijloc de exprimare a unor viziuni subversive privind viitorul. Dar ideea regiunilor europene are precedente istorice profunde. Ţările la care ne referim cu precădere în eseul de faţă – Polonia, Ungaria, România, Iugoslavia, Bulgaria, Croaţia, Republica Cehă, Republica Slovacă şi Germania (de Est) – au, fără îndoială, multe lucruri în comun, şi nu doar contiguităţile lor geografice, ci şi unele dintre modelele – desigur foarte generale – ale relaţiilor lor economice şi politice cu imperiile anterioare care se aflau la est, vest şi sud, precum şi cele patru decenii de comunism. Dar înţelegem că definirile regiunilor şi ale graniţelor lor nu sunt categorisiri axiomatice rezultând dintr-o experienţă istorică uniformă. Cu atât mai puţin reflectă ele similitu­dinea culturală. Dimpotrivă, imaginea unităţii constituie, în parte, un efect al construcţiilor culturale cu încărcătură politică atât din Vest, cât şi din Est. Intr-adevăr, discursul european, vechi de secole, privind deosebirile frapante Est/Vest – în care Estul este polul mai puţin civilizat, mai puţin avansat economic – rămâne omniprezent pe continent. Evidenta separare a regiunilor a fost şi este o consecinţă a relaţiilor politico-economice şi a interacţiunilor discursive dintre ele. Tratatele de pace care au urmat celui de-al doilea război mondial au stabilit frontiere stricte şi precise în preajma a ceea ce fuseseră liniile de demarcaţie cu un caracter mai mobil, între „Europa Răsăriteană”, „Europa Centrală”, „Europa de Sud-Est” şi „Balcani”, fără a elimina deosebirile de avere şi putere pe care discursul Est/Vest le-a marcat şi la a căror apariţie a contribuit în egală măsură³.

Frontierele geopolitice şi delimitările regiunii, desigur, s-au modificat din nou. Evenimentele din 1989, alături de imboldul exercitat de Tratatul de la Maastricht, au pus în mod dramatic sub semnul întrebării „soliditatea” frontierelor. Acceptarea în clubu­rile occidentale politice, economice şi militare a devenit un ţel pentru multe dintre ţările din regiune. Unele dintre acestea sunt binevenite în NATO, altele sunt ţinute în şah. Potrivit acestor schimbări, lumea specialiştilor a fost ea însăşi profund afectată. Diferenţele notabile în ceea ce priveşte accesul la finanţare şi autoritate ştiinţifică între cei care studiază Europa Centrală şi de Est din „interior” şi cei care vin din „exterior” au crescut de la prăbuşirea comunismului încoace, iar interacţiunile dintre specialişti au fost uneori pline de riscuri. Unii sociologi din regiune au menţionat că, întocmai ca în cazul relaţiilor orientaliste şi colo­niale de pe întregul glob, despre cei născuţi în regiune şi trăind acolo s-a afirmat adesea că nu sunt capabili să emită teorii refe­ritoare decât la regiunea respectivă; spre deosebire de aceştia, specialiştii „occidentali” par să fie autorizaţi să facă afirmaţii teoretice despre procesul social „în general”. Fără a nega aceste tensiuni şi inegalităţi cu adevărat reale, afirmăm că, în acest caz, nici una din „părţi” nu este chiar atât de simplu de caracterizat. De pildă, există multe modele istorice pentru căile prin care specialiştii din ceea ce se numeşte acum Europa Centrală şi de Est au contribuit la canonul occidental. Iar în contextul ştiinţific de astăzi, numeroase conceptualizări actuale inovatoare, utilizate pe scară largă în toate ştiinţele sociale – constrângeri ale bugetelor în valută neconvertibilă, societăţi secundare etc. îşi au indiscutabil originea în lucrările ştiinţifice ale sociologilor din Europa Centrală şi de Est⁴.

Propria noastră abordare a acestor dileme familiare din cadrul interacţiunii ştiinţifice şi relaţiile dintre putere şi cunoaştere pe care acestea le indică a avut o natură duală. în primul rând, din punct de vedere practic, acest eseu a rezultat în urma unui proiect de cercetare în colaborare multidisciplinară despre gen, proiect pe care l-am condus împreună. Considerăm cartea de faţă un volum însoţitor al lucrării iniţiale, realizată în colaborare. Proiectul a inclus atât specialiste din Europa Centrală şi de Est, cât şi din Europa Occidentală şi Statele Unite; prin el s-a încercat o mobili­zare a specialistelor într-un cadru mai larg de lucru, în care să se ridice întrebări despre gen, să se întreprindă cercetări şi să se compare apoi rezultatele. Dar proiectul nu a încercat să aplice metode sau analize uniforme. Prezentând în eseul de faţă propriile noastre puncte de vedere, subliniem dovezile şi observaţiile teoretice ale colegelor noastre care au contribuit la acest proiect. În spiritul dezbaterii intelectuale şi politice – de care au dat dovadă specialis­tele din Europa Centrală şi de Est atât în cadrul proiectului în colaborare, cât şi în colaborarea dintre „Est“ şi „Vest“ -, polemizăm uneori cu propriile lor poziţii⁵.

în al doilea rând, la nivel conceptual, este necesar să gândeşti analitic despre discursul Războiului Rece însuşi şi despre partici­parea oamenilor de ştiinţă la el. Categorisite pe baza unor diferen­ţieri evidente, ştiinţele sociale americane din perioada Războiului Rece au limitat implicit tipurile de întrebări considerate adecvate în discursul asupra ţărilor comuniste, ceea ce a menţinut punerea în discuţie a comunismului separată – din punct de vedere institu­ţional – de studiul capitalismului occidental. Faptul în sine a rămas o realitate, în pofida eforturilor unor oameni de ştiinţă de a face alianţe politice şi intelectuale care să se ridice deasupra oricăror sciziuni. Drept rezultat al sciziunii, asemănările importante şi influenţele lor au fost învăluite în ceaţă⁶. De exemplu, pretutindeni în fosta lume comunistă, discuţiile publice presupun sau afirmă că femeile s-au aflat într-o alianţă nefirească cu statul comunist, că femeile au fost favorizate în mod special înainte de 1989. Desigur, statul socialist a pretins că „emancipează” femeile asigurându-le participarea la forţa de muncă. Statul socialist a instituit frecvent legi liberale ale divorţului şi uneori a încercat să socializeze anumite treburi gospodăreşti. Cu toate acestea, o mulţime de dovezi practice sugerează că, departe de a se fi bucurat de o alianţă avantajoasă cu statul, în fapt, femeile s-au aflat într-o măsură mult mai mare decât bărbaţii la discreţia politicilor statului. Statele comuniste au manipulat participarea – atât a bărbaţilor, cât şi a femeilor – la munca retribuită. Dar în cazul femeilor, în plus, statul s-a amestecat semnificativ şi în desfăşurarea funcţiei reproductive, într-o manieră concretă şi nedisimulată. Totuşi afirmaţia privind poziţia avanta­jată a femeilor în comunism continuă să constituie un aspect al discursului public, unul care – susţinem noi – slujeşte delegitimării activităţii politice a femeilor în perioada postcomunistă. Aceasta face dificilă formularea publică a criticilor la adresa politicilor de stat neoliberale, adoptate în regiune începând cu 1989, politici care au dus adesea la cifre mai mari ale şomajului feminin şi la desfiinţarea unor servicii publice, precum cele de îngrijire a copiilor sau cantinele, ce s-au dovedit de un real folos pentru femei⁷.

Este interesant de menţionat faptul că relaţia femeilor cu statul a devenit un subiect la fel de controversat în restul Europei şi în Statele Unite în ultimele două decenii. Ca şi în Europa Centrală şi de Est, discursurile publice despre acest subiect au consecinţe politice palpabile. De mult timp, reprezentările americane privind moralitatea dubioasă a „mamelor care beneficiază de asistenţă socială” au jucat un rol important în pregătirea opiniei publice pentru recentele diminuări ale ajutoarelor acordate de stat. Tot astfel, în Uniunea Europeană, discuţiile publice despre mamele sin­gure, avort şi cetăţenie socială sunt puternic contestate. Discuţiile ridică problema controversată a relaţiei femeilor cu statul, care trebuie să facă faţă presiunilor exercitate de Uniunea Europeană de a raţionaliza cheltuielile publice. Aceste presiuni ameninţă nivelurile ridicate ale asigurărilor sociale de stat care, în varii moda­lităţi de la o ţară la alta, au fost caracteristice Europei Occidentale după cel de-al doilea război mondial.

Până de curând, astfel de paralele între „Est” şi „Vest” au fost rareori analizate. Presupunând o diferenţă categorică între ele, discursul Războiului Rece – în general, în forumurile publice, precum şi în ştiinţele sociale – a considerat în mare măsură indiscu­tabil (şi chiar a lăsat necercetat) faptul că „Estul” şi „Vestul” au constituit unul pentru altul auditorii importante din punct de vedere politic; astfel, „Estul” şi „Vestul” au reacţionat fiecare la acţiunile celuilalt. Faptul nu s-a limitat la cursa înarmărilor. Imagini vii şi adesea discutabile ale celuilalt au fost folosite de către ambele părţi în scopuri politice interne şi internaţionale. Frecvent, rivali­tatea dintre Est şi Vest a fost voalată şi indirectă, fiecare mai curând presupunând decât menţionând existenţa celuilalt ca model competitiv sau negativ. Discursurile oficiale ale unei părţi şi-au alăturat propriile imagini idealizate la descrierile reale empirice ale celeilalte părţi – în dezavantajul acesteia din urmă. Pentru liderii răsăriteni, Vestul era un inamic a cărui înfrângere pe plan economic şi politic ar fi trebuit să confere o legitimitate absolută regimurilor de stat socialiste. Dar Vestul mai apărea în Est şi ca o sursă de identitate pozitivă, iniţial pentru rebeli, ulterior pentru oricine importa doritele şi importantele bunuri de larg consum, ca blugii şi rock and roll-ul. Între timp, politicienii din Vest câştigau puncte prin sublinierea aspectelor „totalitare” ale „comunismului”, văzut ca „imperiu al răului” aflat într-un contrast implicit cu democratul Vest. Ca urmare, se ignorau realizări ale socialismului, cum ar fi eforturile pentru educarea maselor. În versiunea estică a discursului Războiului Rece, liderii comunişti reluau la infinit teme ca imperialismul, abuzul de droguri şi violenţa, pe care le identificau drept consecinţe dăunătoare ale prea generosului „individualism”. Şi-au permis implicit să desconsidere semnificaţia drepturilor indi­viduale. Configuraţiile de gen au constituit o parte a acestei vorbării lipsite de substanţă, caracteristică perioadei Războiului Rece. Teoriile şi politicile comuniste privitoare la familie au fost avansate, în parte, drept critici la adresa şi replici date Vestului. Simbolică pentru rolul genului în această competiţie a fost faimoasa discuţie despre bucătărie, din 1959, atunci când Hruşciov şi Nixon s-au întâlnit la expoziţia de bunuri de larg consum americane, orga­nizată la Moscova. Semnificativ este faptul că cei doi lideri au argumentat fiecare în favoarea sistemului care ar fi trebuit să producă cele mai multe tipuri de aparatură pentru a uşura munca femeilor în gospodărie⁸.

Un mod de a lua în consideraţie efectele acestor presupuneri – tipice pentru perioada Războiului Rece – este, după părerea noastră, includerea în analizele noastre a acestor interacţiuni edificatoare şi autodiferenţiatoare. Examinăm fostele state comuniste nu doar în termeni regionali, ci şi dintr-o perspectivă genizată care urmă­reşte, în mod deliberat, elaborarea imaginilor regionale în asemenea interacţiuni. Trăsăturile pe care statele socialiste le au în comun cu diverse state ale bunăstării devin astfel mai evidente. Unul dintre avantaje ar fi că asemenea comparaţii ridică întrebări nu doar despre socialism, ci şi asupra traiectoriei schimbării în perioada postsocialistă. Ele mai oferă şi posibilitatea ca un punct de vedere din Europa Centrală şi de Est să poată modifica înţelegerea noastră asupra Vestului şi a cadrului intelectual genizat însuşi. De exemplu, putem analiza mai precis modul în care, în Est, ca şi în Vest, discursurile despre femei, familie şi reproducerea umană au fost şi continuă să fie cruciale în legitimarea politicilor. Ca un alt exemplu, modelele actuale ale activismului politic în rândurile femeilor din Europa Centrală şi de Est ajung să fie mai uşor înţelese dacă ne dăm seama că politica femeilor nu este imună la competiţia Est/Vest şi la stereotipizarea reciprocă. În acest fel, exemplele despre Europa Centrală şi de Est pot contribui la o examinare reînnoită a categoriei „feminismului” însuşi, privit ca mişcare social-politică. Ori, alt exemplu, analiza restrângerii postsocialiste a sprijinului statului în Europa Centrală şi de Est, juxtapusă schimbărilor intervenite simultan în sistemul european şi american al asigurărilor sociale, ne conduce la întrebări generale referitoare la natura şi efectele sprijinului acordat de stat în diferite contexte, ca şi la modalităţile în care diversele tipuri de state structurează relaţiile dintre bărbaţi şi femei. Comparaţia mai are avantajul că pune într-o nouă lumină dilema dintre „autonomia” femeilor şi „dependenţa” lor de bărbaţi, de state şi pieţe, care a constituit o trăsătură caracteristică a recentelor teorii feministe din Statele Unite şi Europa Occidentală.

Temele pe care tocmai le-am discutat gravitează în jurul impli­caţiilor generate de definirile spaţiale şi graniţele imaginate. O altă serie de întrebări – pe care se axează preocuparea studiilor regionale şi asupra căreia dorim să orientăm cercetarea noastră – este reprezentată de natura schimbărilor sociale care au avut loc după perioada socialistă. Aceste întrebări antrenează noţiunile analitice şi populare despre timp şi istorie. Dislocările masive provocate de prăbuşirea comunismului au dat imediat naştere la ceea ce observatorii de limbă engleză au denumit the transition, noţiune concertată cu folosirea ei în mod obişnuit în ţările impli­cate : átmenet sau rendszerváltás, Wende, tranziţie, tranzicija sau schimbare. În acest fel, the transition, asemenea multor termeni din domeniul ştiinţelor sociale, a constituit nu doar un instrument analitic, ci şi o parte a politicii cotidiene şi a simţului practic⁹.

Specialiştii au menţionat însă din ce în ce mai mult dezavantajele folosirii metaforei „tranziţie”. Aşa cum au remarcat numeroşi critici, „tranziţie” este un termen în acord atât cu marxism-leninismul, cât şi cu teoria americană a modernizării, deoarece presupune progresul evolutiv de la o bine cunoscută „etapă” a istoriei la alta. În consecinţă, acest termen continuă în mod nefericit povestea cu tâlc pe care, de altfel, am discutat-o, o poveste ce asmuţea două „părţi” una împotriva celeilalte, într-o competiţie implicită pentru cine era „în frunte”. Competiţia s-a petrecut chiar şi între înseşi ţările fostului bloc sovietic, fiecare dintre ele comparându-se cu celelalte şi fiind, implicit, comparate şi de către observatorii din afară. Problema se punea în termenii ţării cu cel mai ridicat nivel de trai. Dar competiţia continuă şi azi. Acum, termenii problemei sunt: economia cărei ţări este privatizată în mai mare măsură, care ţară este cea mai „occidentală”, care este cea mai „democratică”, care este acceptată în NATO sau în Uniunea Europeană. Analizele feministe ale situaţiei femeilor din Europa Centrală şi de Est nu au scăpat nici ele acestei capcane. Studiile iniţiale deplângeau lipsa activităţii feministe în regiune, fără a se reproşa lipsa rela­tivă a unei puternice mişcări feministe, pentru a nu mai vorbi de o mişcare de masă, oriunde în lume, la sfârşitul secolului XX. Întrebarea prea des pusă a fost: „Care sistem este mai bun pentru femei, comunismul sau capitalismul ?“. Iar unele analize feministe pur şi simplu au inversat termenii discuţiei, întrebând: „Ce au pierdut femeile prin tranziţie?”.

Mai mult, metafora „tranziţie” invită cu prea multă uşurinţă la un tip de comparaţie în detrimentul altuia. Deoarece „tranziţiile” spre democraţie, după cum se poate demonstra, au avut loc în ultimele două decenii în numeroase părţi ale globului, termenul implică primatul comparaţiilor tipologice între „tranziţii” ca atare, indiferent de circumstanţele istorice contemporane în care se petrec ele. Pe noi ne interesează însă „tranziţiile” ca părţi ale condiţiilor şi transformărilor simultane ce se petrec în lumea politico-economică şi în discursurile larg răspândite care trec dincolo de graniţele în schimbare ale regiunii. De exemplu, în loc să comparăm „tranzi­ţiile” din America Latină cu cele din Europa de Est, în calitatea lor de exemple diferite ale unui proces unic, creionăm modul în care interacţiunile Europei Centrale şi de Est cu alte forme de guvernământ şi cu alte economii, alături de continuităţile şi para­doxurile trecutului, duc la rezultate ce se înscriu într-un model, chiar unul specific din punct de vedere istoric. Vrem să ştim în ce mod presiunile exercitate într-un un anumit moment istoric de către investitorii capitalişti sau Biserica Catolică sau recomandările tactice ale Băncii Mondiale se intersectează cu dezbaterile locale despre rolurile potrivite bărbaţilor şi femeilor şi formele locale ale acţiunii politice, pentru a elabora politicile şi strategiile din ziua de azi. Mai mult decât atât, în domeniul discursului, observăm o zonă în care recentele valorizări ale „individului”, ale „iniţiativei private” şi chiar ale „valorilor familiei” reflectă accentele similare ale neoconservatorismului mai îndepărtat, din Vest. Aceasta nu înseamnă că „privatizările” serviciilor publice din Statele Unite şi din Europa Occidentală sunt unul şi acelaşi lucru cu restrângerea rolului statului în Europa Centrală şi de Est. Ele sunt total diferite ca desfăşurare şi efect. Totuşi credem că merită să acordăm atenţie contemporaneităţii lor: ele sunt justificate prin argumentări şi ideologii paralele şi sunt urmărite de grupuri de elite legate unele de altele sau chiar suprapunându-se parţial, grupuri care – atât prin persoane, cât şi prin instituţii – sunt înlănţuite unul de altul în cadrul unei lumi din ce în ce mai globalizate.

în sfârşit, o altă critică importantă pentru metafora tranziţiei de la socialism – sau de aceea a tranziţiei către socialism – constă în faptul că „tranziţia” este o noţiune ce presupune o teorie a istoriei în care toate aspectele societăţii se schimbă concertat şi în aceeaşi direcţie. Aceasta duce la omogenizarea statului socialist care, în pofida specificei sale structuri ideologice şi sistemice, a îmbrăcat totuşi o mulţime de forme şi a trecut prin mai multe faze în diferitele ţări din regiune. Abordarea uniformizează şi capita­lismul, glisând asupra formelor lui variate, inegale şi parţial neprevăzute, ca şi asupra caracterului nedefinit al schimbării sociale. Gândirea pe etape şi aşteptarea concomitentă a unei schim­bări previzibile fac în egală măsură dificile observarea inovaţiilor autentice şi luarea în consideraţie a continuităţilor cu trecutul.

În acest fel, ne alăturăm criticilor recente din studiile cu privire la „tranziţie”, respingând ipotezele teleologice şi conferind pondere cauzală „căilor sau direcţiilor” din trecut. Recunoaştem astfel semni­ficaţia spectaculoaselor rupturi politice care au captat imaginaţia lumii; cu toate acestea, insistăm asupra faptului că există continuităţi mai puţin frapante, dar nu mai puţin importante, în multe zone ale vieţii sociale. Unele dintre cele mai interesante întrebări despre procesul social se pierd dacă nu reuşim să acordăm atenţia cuvenită continuităţilor dintre Europa Centrală şi de Est dinainte şi de după 1989 şi între societăţile capitaliste şi socialiste dinainte de 1989. Aceste continuităţi sunt reflectate în mod repetat printr-un studiu de gen, iar urmărirea lor este indispensabilă pentru înţelegerea relaţiilor dintre bărbaţi şi femei. De exemplu, segregarea de gen în structura profesională este adesea de durată mult mai mare decât aceea a regimurilor politice; diviziunea muncii în cadrul gospodăriei s-a modificat totuşi în alt ritm. În felul acesta, perspectiva genizată dezvăluie nu doar continuităţile, ci şi duratele destul de diferite ale diverselor procese care se petrec în regiune şi în cadrul diferitelor versiuni ale „tranziţiei” din diverse ţări.

Ne îndepărtăm totuşi de majoritatea studiilor critice ale „tranzi­ţiei”, concentrându-ne asupra genului, considerat categorie analitică, şi asupra discrepanţelor accentuate dintre discursuri, practicile instituţionalizate şi subiectivisme. Aceasta ne permite să acordăm atenţie aspectelor contradictorii şi paradoxale ale proceselor actuale care necesită noi conceptualizări. Ele nu pot fi definite uşor drept continuitate, ruptură sau făgaş. Ne întrebăm în ce mod actorii sociali – atât instituţii, cât şi indivizi –, lucrând cu materialele culturale şi comunicaţionale disponibile şi fiind puşi în faţa împre­jurărilor neprevăzute din viaţa socială, pot crea un simţ al pro­priilor identităţi şi al continuităţii sociale. Examinăm modul în care concepţiile despre diferenţa de gen şi sexualitate sunt adesea mobilizate pentru a imagina continuităţi cu trecutul, cu natura, cu binele general. Astfel, ele pot fi folosite pentru a dobândi autoritate pentru instituţiile, factorii şi practicile politice postsocialiste, atunci când încă nu sunt stabilite regulile jocului pentru activitatea politică.

Totuşi unele practici şi instituţii care par să fie continuatoarele celor specifice socialismului sunt percepute destul de diferit de către actorii sociali după 1989. Acestea sunt reinterpretate şi, adesea, reevaluate. Între timp, ceea ce observatorii din afară percep ca noi activităţi şi lucruri de la sine înţelese, chiar noile subiecti­visme trec neobservate, mascate de vălul continuităţii. Ele sunt categorisite ca o altă exemplificare a ceva bine cunoscut. Noţiunile de „public” şi „privat”, de pildă, au fost fundamentale pentru imaginarea vieţii sociale din regiune de-a lungul a cel puţin un secol şi jumătate. Dar atunci când urmărim sensurile schimbătoare ale noţiunilor „public” şi „privat” – activităţile acoperite în mod obişnuit de fiecare dintre ele, cu valenţele pozitive şi negative şi codificările lor genizate –, descoperim schimbări de configuraţie distincte, în funcţie de perioadă: presocialistă, socialistă şi post­socialistă. Uneori, din cauză că rămân aceiaşi, termenii creează impresia de continuitate. Alteori, termenii modelează percepţiile în aşa fel încât unele modificări în modelele politico-economice sunt mai remarcate decât altele. Intr-adevăr, modalităţile meto­dice – prin care sistemele juridice, politicile de stat şi oamenii implicaţi în interacţiunile cotidiene manipulează categorii ca „public” şi „privat” pentru a-şi reconfigura, justifica şi reinterpreta activi­tăţile – se dovedesc a fi factori importanţi în procesele pe care le examinăm, precum şi o formă semnificativă de putere. Prin anali­zarea unor asemenea distincţii discursive, intenţionăm să propunem noi instrumente conceptuale, pentru înţelegerea ştiinţifică a modului în care instituţiile şi viaţa cotidiană s-au schimbat după prăbu­şirea socialismului.

Fiecare dintre următoarele capitole tratează o problemă concretă, fundamentală pentru o analiză genizată a postsocialismului. Capitolul 2, „Reproducerea ca politică”, examinează modul în care discuţiile publice despre reproducerea umană, îngrijirea copiilor şi sexualitate construiesc şi reconstruiesc relaţiile dintre state şi cetăţenii lor. Explorăm modalitatea prin care statele îşi exercită puterea în formarea şi constrângerea practicilor reproducătoare şi a sexualităţii prin intermediul legislaţiei. Dar cum şi de ce au fost instituite astfel de legi? Sau, punând altfel întrebarea, care este rolul reproducerii umane – al discursurilor şi practicilor acesteia – în instituirea autorităţii politice?

În capitolul 3, „Dilemele public/privat”, examinăm modul în care restructurarea economică a regiunii este constrânsă de relaţiile de gen şi de concepţiile privind diferenţa de gen. Dar, cu scopul de a face acest lucru, trebuie să ne întoarcem în secolul al XlX-lea pentru a urmări mutaţiile de sens ale noţiunilor „public” şi „privat”, care au organizat viaţa politică şi economică din regiune. Au existat schimbări importante ale graniţei dintre public şi privat, implicând roluri diferite jucate de clase, state şi mişcări sociale în marcarea acestei graniţe. Precizăm formele de masculinitate şi de feminitate care au însoţit aceste reprezentări în perioada socialistă. Folosim noţiunea de „fractali” pentru a afirma că o analiză semiotică a distincţiei public/privat, realizată pe o perioadă substanţială de timp, ne permite să înţelegem unele dintre formele recent apărute ale stratificării şi polarizării economice, precum şi diviziunea geni­zată a activităţilor la locul de muncă.

Capitolul 4, „Formele de stat, formele de «familie»”, continuă investigarea efectelor genizării asupra formulării politicii şi proce­selor economice. Axa de comparaţie se comută aici din trecut la contemporaneitate pentru statele bunăstării din Europa Occidentală şi Statele Unite. Acestea au răspuns şi ele la necesităţile unor populaţii pe cale de îmbătrânire şi la presiunile neoliberale de limitare a cheltuielilor statului şi a ajutoarelor acordate de el. Ce poate fi oare înţeles cu privire la relaţiile de gen în statele socialiste şi postsocialiste dacă le considerăm în raport cu statele vestice ale bunăstării şi le examinăm în contextul contrastantelor discursuri publice, axate pe opoziţia „estic” – „vestic”, despre state şi familii? Vom arăta în ce mod analizele statelor postsocialiste din Europa Centrală şi de Est contribuie la continua teoretizare feministă a relaţiilor dintre femei şi statele bunăstării şi la înţelegerea costu­rilor şi avantajelor autonomiei sau dependenţei femeilor faţă de stat, de pieţe şi de un bărbat anume.

Teoreticienele feministe au susţinut că doar prin participare şi reprezentare politică activă pot să se organizeze femeile în propriul lor interes. În consecinţă, în capitolul 5, „Arenele acţiunii politice”, revenim la politică. Participarea politică diferenţiată a femeilor şi bărbaţilor din Europa Centrală şi de Est reclamă reconceptualizarea genizării societăţii civile, precum şi o discutare a efectelor pe care le are asupra acţiunii politice sprijinul internaţional pentru organizaţiile nonguvemamentale. Mai mult chiar, exemplul Europei Centrale şi de Est invită la regândirea „feminismului” ca mişcare socială şi a „femeii” ca formă a identităţii politice. Aceasta suge­rează necesitatea unei analize a modului în care asemenea mişcări sunt definite, acceptate sau respinse de către actorii sociali, în circumstanţe istorice specifice.

Desigur, există multe alte subiecte importante care ar putea fi examinate în încercarea de a înţelege postsocialismul drept genizat. Am omis unele aspecte evident relevante, cum ar fi extinderea fenomenului prostituţiei şi încorporarea ţărilor din Europa Centrală şi de Est în comerţul internaţional cu sex, formele educaţionale pentru băieţi şi fete, stimulentele diferenţiate pentru migrare şi consecinţele acesteia. Ţelul nostru nu este de a realiza o tratare exhaustivă a subiectelor importante, ci, mai curând, de a deschide căi sugestive de argumentare şi cercetare.

În această analiză susţinem că genul constituie o trăsătură deci­sivă pentru transformările postsocialiste. Examinând discursurile reproducerii umane, distincţia public/privat, aflată în permanentă schimbare, categoria relaţiilor actuale dintre femei în calitate de cliente, angajate în muncă, cetăţene şi consumatoare în cadrul statelor bunăstării şi participarea politică diferenţiată a bărbaţilor şi a femeilor din Europa Centrală şi de Est, sperăm să atingem două scopuri: să cuprindem Europa Centrală şi de Est în unele dintre dezbaterile majore ale teoriei feministe şi, în acelaşi timp, să conturăm o agendă analitică pentru examinarea căilor pe care schimbarea postsocialistă este puternic modelată de discursurile şi practicile de gen.

 

 

Note:

1. Ne formulăm opiniile pe baza unui grup din ce în ce mai mare, deşi disparat, de cercetări cu privire la situaţia femeilor din Europa Centrală şi de Est. Prezenta lucrare este bogată în reflecţii eseistice, precum şi în analize empirice şi formulări teoretice. Vezi, de pildă, Corrin (1992; 1993); DeSoto şi Andersen (1993); Einhorn (1993); Feischmidt, Magyari-Vincze şi Zentai (1997); Funk şi Mueller (1993); Jaquette şi Wolchik (1998b); Moghadam (1993); Posadskaya (1994); Rai, Pilkington şi Phizaklea (1992); Renne (1997); Rueschemeyer (1994), printre alţii. Fără îndoială, am omis multe lucrări valoroase, deoarece literatura de specialitate privind acest subdomeniu şi altele asemănătoare în care ne angrenăm în eseul de faţă este prea amplă pentru o cuprindere completă.
2.  Această definiţie se bazează pe influentul eseu al lui Joan Scott (1988). Am mai fost stimulate în formarea opiniei noastre cu privire la efectele genului asupra politicilor postsocialiste şi de câteva tradiţii din activitatea feministă cu privire la state şi politici, inclusiv de abordările marxiste timpurii, de criticile teoriei liberale, de diferitele formulări ale „patriarhatului”, de contribuţiile scandinave şi alte contribuţii europene referitoare la statele bunăstării ca fenomene genizate şi de abordările critice poststructuraliste ale statelor ca noţiuni discursive. Discutăm aceste lucrări în detaliu în capitolele care urmează.

Opoziţia Est/Vest este o formă de orientalism, emanând din centrele de putere ale Europei Occidentale şi acceptată – pentru propriile scopuri şi adesea cu mult zel – iniţial de către elitele din regiune, ulterior şi în reprezentările oamenilor de rând. Această practică identifică Estul drept polul negativ al unui contrast cultural şi incită civilizaţia împotriva barbariei, bogăţia împotriva sărăciei, dezvoltarea împotriva regresului, printre alte opoziţii. Dar ştiind faptul că aceste categorii regionale sunt elaborate cultural şi istoric nu înseamnă că ne putem dispensa de ele. Continuăm să folosim expresia „Europa Centrală şi de Est“ drept o etichetă convenabilă pentru o situaţie recunoscută de toată lumea ca fiind complexă şi în schimbare. Pentru o privire generală asupra relaţiilor politico-economice din ultimele două secole care au făcut posibilă existenţa categoriei numită Europa Centrală şi de Est, ca şi a altor categorii regionale, vezi Berend şi Ránki (1974) şi Janos (1982); pentru o viziune mai aprofundată, vezi Sziics (1988). Printre primele şi cele mai notabile discuţii codificate privind anii ’80, s-au numărat cele ale lui Kundera (1984) şi Timothy Garton Ash (1986); acestea, precum şi lucrările ulterioare ale lui Garton Ash (1999) şi Judt (1996) au făcut parte dintr-o însufleţită dezbatere internaţională. Pentru analiza acestor reprezentări durabile şi recurente despre „Est“ şi „Vest” vezi Gal (1991a). Wolff (1994) şi Todorova (1997) au alcătuit studii istorice detaliate privind dezvolta­rea discursului orientalist intraeuropean. Burawoy şi Verdery (1999, pp. 2-3) au subliniat importanţa deosebită a cercetării etnografice pentru analiza dimensiunilor temporale şi spaţiale ale transformărilor postsocialiste.

1.  Tensiunile dintre specialiştii din Europa Centrală şi de Est, pe de o parte, şi cei vest-europeni sau americani, de cealaltă parte, au fost expuse public în revista maghiară Replika în 1992; discuţia a continuat în prima ediţie a revistei în limba engleză din 1996, în care a fost publicat articolul lui Csepeli, Orkeny şi Scheppele (1996). Revista a publicat articolul lor în limba maghiară în 1998, când alţi specialişti au adus argumente suplimentare. Vezi Hadas (1998), în aceeaşi ediţie, pentru o opinie nuanţată care sugerează că au existat mai multe modele şi forme pentru contribuţiile din Europa Centrală şi de Est. Vezi Kornai (1980) şi Hankiss (1988) pentru opiniile menţionate.
2.  Această carte este o versiune mult extinsă şi regândită a introducerii iniţiale la volumul Gal şi Kligman (2000). În acel volum realizat în colaborare, 14 eseuri originale acoperă subiecte pornind de la legislaţia reproducerii umane până la modelele de căsătorie, afacerile întreprinse de femei, organizaţiile nonguvernamentale şi până la tacticile parlamentare şi reprezentările în presă ale bărbaţilor şi femeilor. Vezi introducerea la cartea menţionată, pentru detalii cu privire la alegerea ţărilor şi pentru evoluţia intelectuală a lucrării.
3.  În Statele Unite, în perioada Războiului Rece, studiul „Europei Centrale şi de Est“, aidoma studiului altor regiuni considerate de o crucială importanţă militară şi strategică, a devenit un domeniu separat – uneori chiar izolat intelectual – de pregătire, finanţare şi cunoaştere specializată. După 1989, interacţiunea dintre guvern, fundaţiile parti­culare, spionaj şi instituţiile de cercetare americane a intrat din nou în atenţia specialiştilor, scoţând la iveală natura propriei lor pregătiri.

Studiile în domeniu din Statele Unite au devenit deosebit de problematice; ele se află într-o „criză” financiară şi intelectuală, pe măsura transformărilor petrecute în relaţiile geopolitice ce le-au dat naştere. Vezi Wallerstein (1998) şi Simpson (1998) pentru discuţii istorice şi critice.

 

7. Aşa cum arată deosebit de clar acest paragraf, suntem mai puţin consecvente în utilizarea termenilor – „comunism”, „socialism” şi „stat socialist” – pentru a caracteriza regimurile din Europa Centrală şi de Est de dinainte de 1989. Se pare că există totuşi un clişeu semnificativ, deşi neintenţionat în alegerea termenilor. Îi mulţumim Evei Fodor pentru observaţia nostimă făcută atunci când a citit manuscrisul, şi anume că în momentul în care punem accentul pe trăsăturile opresive ale regimurilor, avem tendinţa să folosim termenul „comunism”; atunci când ne referim la trăsături mai progresiste, tindem să folosim „socialism”. Desigur, termenul „comunism” avusese de multă vreme în Vest conotaţii peiorative. Decât să încercăm să schimbăm modul nostru de a folosi termenii, subliniem sugestia Evei Fodor că aceasta ar putea constitui modalitatea prin care termenii sunt (re)construiţi discursiv după 1989.

 

8. De exemplu, Borneman (1992) discută politica echivalentă de întemeiere a familiei în Germania de Est şi de Vest; multe lucrări etnografice au menţionat, în trecere, importanţa culturii populare occidentale în Europa Centrală şi de Est; vezi cea mai recentă secţiune specială, „Fogyasztoi szocializmus” („Consumatorul socialist”), a revistei maghiare Replika, în care exemplul discuţiei despre bucătărie este menţionat de Voros (1997).

 

9. Mare parte din literatura ştiinţelor politice, ca şi din sociologie, a fost elaborată în termeni ai „tranziţiilor” spre democraţie care pot intra în comparaţie, în diferitele regiuni, aşa cum s-a întâmplat în lucrările lui Greskovits (1998), Jaquette şi Wolchik (1998b); Linz şi Stepan (1996); Nelson (1994) şi Przeworski (1991), ori ca tranziţii la economia de piaţă. Pentru a trece în revistă ultimul aspect, vezi Szelenyi şi Kostello (1996) şi întregul Symposium on Market Transition din The American Journal of Sociology, 101, nr. 4 (1996). Nemulţumirea legată de paradigma „tranziţiei” a fost de timpuriu exprimată de către mulţi sociologi şi antropologi. Rona-Tas (1998) oferă o evaluare utilă a dezbaterilor dintre teoriile „tranziţiei” şi cele care vorbesc despre „transformare”; vezi, de asemenea, Borocz (1995) – pentru o critică a atribuirii termenilor „tranziţie” şi „transformare” şi Stark şi Bruszt (1998) şi Burawoy şi Verdery (1999) – pentru formulări mai recente. Pickles şi Smith (1998), în timp ce folosesc termenul „tranziţie”, se află printre cei care accentuează importanta diversitate a tranziţiilor, diferenţele dintre tări în privinţa strategiilor si ritmului în care se petrec schimbările. O diferenţă între cele două abordări constă în respingerea teleologiei de către cei care se exprimă în favoarea ter­menului „transformare”; o altă diferenţă este recunoaşterea faptului că în Europa Centrală şi de Est, spre deosebire de America Latină şi de alte regiuni, procesele nu au fost doar „tranziţii” la democraţie, ci, totodată, şi „transformări” politice, economice şi sociale.

 

 

Traducere de Delia Răzdolescu

Ed. POLIROM

2003

 

Notă: Acest fragment de carte este publicat pe https://platzforma.md cu acordul autoarei Gail Kligman.

Dreptul la reproducere, integrală sau partială, a acestui text trebuie solicitat editurii Polirom şi autorilor cărţii (Susan Gal şi Gail Kilgman).

 

Fotografie de  Pablo Chignard.