Monumentele şi raţiunea

[label shape=”” type=””] Vladimir Bulat [/label]

Răfuirea cu monumentele este o practică veche, deci deloc originală sau suprinzătoare. Regimurile politice ale societăţilor neaşezate mereu au demolat şi ridicat în locul celor dispărute, monumente noi. Nimic nou sub soare!

Chişinăul nu este o excepţie de la această „regulă” nescrisă… Imediat după căderea strîmtorilor represive din fosta URSS, adică prin slăbirea serviciilor secrete şi prin pactizarea miliţiei cu păsul vocalizat al majorităţii – au început să cadă şi monumentele regimului sovietic. Chiar dacă, formal, URSS încă mai exista, şi a continuat să existe pînă la finele anului 1991.

Între timp, „fantoşele” reprezentaţionale ale acelui regim cădeau pe capete: Lenin, Marx, Engels, Dimitrov, Dzerjinski etc. Din cîte cunosc, încă nu există un studiu serios pe această temă: care a fost impactul dispariţiei din spaţiul public al monumentelor de for public, şi înlocuirea acestora cu altele, care conveneau, satisfăceau sau adulau noua orînduire.

Desigur, discuţia este complexă, deloc univocă. Monumentele de for public au fost investite cu semnificaţii ideologice şi politice încă din Roma antică (doar un exemplu). Doar că ruinele acelei lumi, cu tot inventarul ei de cioburi, fragmente şi monumente ne este dragă, sacrosanctă, despre care s-au scris stive de cărţi, studii şi teze de doctorat. Acea lume se consideră – există un consens definitiv – o lume bună, indiscutabil pozitivă, demnă de toată atenţia şi devenită „tradiţie”. Dar ce este „tradiţia”, în fapt? Nu e cumva şi aceasta o selecţie deductivă a generaţiilor care s-au succedat de-a lungul secolulelor, şi nouă ne parvine de fiecare dată, adică fiecărei generaţii în parte, un fel de imagine filtrată asupra aceleia, despre care ni se pare că există un consens? Monumentele sunt strîns legate de tradiţia urbană, de duhul metropolei, de forfota şi fervoarea gesturilor înnoitoare, revoluţionare, radicale. Oraşul în general te împinge spre extremism, căci gradul de anonimitate pe care acesta ţi-l garantează topeşte în chip desăvîrşit fiinţa, individul, persoana. În faţa acestei dileme doresc să insist puţin, pentru a înţelege raţiunea care ghidează pe de o parte coagularea fiinţei, şi pe de alta, prin nelimitată socializare, aceasta devine gloată, massă informă, caracter recăzut în tribalitate. Walter Benjamin are această frază legată de receptarea oraşului, la care mă voi raporta în felul în care aş pune eu problema monumentelor de for public: „M-am străduit să-mi însuşesc imaginile în care se precipită experienţa marelui oraş pentru un copil din clasa burgheză. E posibil, cred, ca unor astfel de imagini să le revină un destin al lor. Pe ele nu le-aşteaptă încă forme gata plăsmuite, precum cele ce răspund de multe secole – supunîndu-se unui sentiment al naturii – amintirilor unei copilării petrecute la ţară. În schimb imaginile copilăriei mele citadine au poate darul să prefigureze înăuntrul lor experienţe istorice ulterioare”. Fragmentul din Benjamin este, în opinia mea, deosebit de ofertant la nivelul speculativ al viziunilor despre oraş, despre raportul omului cu acesta, şi nu în ultimă instanţă, este utilizabil pentru felul în care se raportează vestul la ideea de imagini (şi vreau să investesc acest concept benjaminian şi cu semnificaţia de monument), şi cum acestea capătă raporturi complexe, pe de o parte cu natura, iar pe de alta cu experienţa istorică.

Ce mi-am propus în acest succint preambul este să emit următoarea teză: orice oraş / urbe / metropolă are o istorie, şi doar de felul în care locuitorii acesteia o scriu, localitatea acesta are sau îşi păstrează statutul de obiect al unei ample şi articulate analize. Cunoaşterea unui oraş începe mereu şi invariabil pe străzi, care e compus din construcţii, spaţii verzi, mobilier urban, monumente, plăci comemorative, busturi, obeliscuri şi alte însemne ale „oraşului-text”. Cred că după ce am pierdut din specificul Chişinăului, în ultimul pătrar de veac, inclusiv în materie de natură şi parcuri (numai dacă ne gîndim la reconfigurarea Parcului Catedralei, inclusiv cu reapariţia, în 1998, a Clopotniţei Catedralei Metropolitane, nu ni se va părea deloc puţin), ar trebui să devenim mai prudenţi, mai cumpătaţi şi mai asumaţi cu deciziile de a suprima sau translata monumente, busturi şi diverse plăci comemorative. Există, în cele din urmă, un dezechilibru cel puţin îngrijorător între fervoarea şi rapiditatea cu care am demolat monumentele epocii comunismului, şi lentoarea şi inapetenţa chiar cu care vremurile liberal-capitaliste se „avîntă” în edificarea unor noi monumente sau ansambluri monumentale. Consider că atunci cînd nu intenţionezi să pui ceva în loc, poate că e cazul să te abţii să aneantizezi ceea ce înaintaşii tăi au ridicat în timp, cu trudă şi în circumstanţe care devin ele însele istorie. Pentru cei care îşi asumă istoria cu discernămînt, competenţa şi raţiunea devin şi sunt trepte spre înţelegere şi cunoaştere, atitudine critică şi pozitivist-corozivă.

Am avut ocazia acum un an (martie-aprilie) să lucrez la Bişkek (Kîrgîzstan), oferindu-mi-se o rezidenţă de cercetare în acest sens, de către o organizaţie non-guvernamentală de acolo, pentru a reconstitui istoria, circumstanţele şi raţiunile apariţiei monumentului lui Mihail Vasilievici Frunze (1885-1925), mare om de stat sovietic, de stirpe basarebeană. Deşi vechiul nume al localităţii, Pişpek, a fost schimbat în Frunze, la scurtă vreme de la moartea comandantului, mai bine zis, în 1926, un monument public al lui Frunze s-a dezvelit în oraş de-abia în 1967, deşi ideea de a face un astfel de monument a „dospit” tocmai din 1932! (Reconstituirea arhivistică a acestei istorii se poate citi aici: http://www.art-initiatives.org/?p=10270 – textul este scris în rusă). Este istoria cu cea mai longevivă „gestaţie” de la idee la opera finită din cîte cunosc pînă în acest moment.

Iar legătura acestei evocări cu tema noastră este datorată faptului, că acel monument a fost realizat de sculptorul Lazăr Dubinovschi, acel autor ale cărui opere sunt cele mai vitregite de miopia posterităţii. La Chişinău multe dintre sculpturile sale au dispărut. Din fericire, în inima Asiei se conservă una din piesele lui cele mai valoroase. Mai e de spus, şi că la Istanbul există un monument al lui Frunze, în timp ce moldovenii dintre Prut şi Nistru nici nu vor să audă de acest nume…

Tocmai opera lui Dubinovschi a avut cel mai mult de suferit, îndeosebi după moartea artistului. Seria monumentelor sale de for public dispărute (mă refer doar la cele care se aflau în Chișinău), este una care să ne facă să roșim:

– Compoziția sculpturală ”Întîmpinarea zorilor/ În zori”(1960); se afla în parcul catedralei; a dispărut în perioada reamenajării și configurării parcului, la începutul anilor 90;

– Altorelieful ”Iscusința Moldovei” (finele anilor ’50), fost pe frontonul Teatrului Național; distrus la finele anilor ’80;

– Portretul funerar al Lilei Dubinovschi (1972), lucrat în bronz; se afla în cimitirul Central de pe strada Armenească. Furat de pe soclu după 1990;

– Bustul din marmoră roșie al scriitorului Maxim Gorky (1975-1976); a fost înălțat în preajma Sălii cu orgă; s-a demontat pentru a se face loc unui straniu monument al lui Eminescu, după 1996;

– Grupul sculptural Marx și Engels (1976), care era amplasat în fața fostului sediu al C.C.al PCUS; vandalizat și demontat în 1991;

– în 2010 s-a făcut mare vîlvă în spațiul public, pentru a se demonta monumentul Eroilor-comsomoliști (1959); atunci m-am implicat serios în campania publică de a menține opera sculpturală a lui Dubinovshi pe amplasamentul inițial, adresînd în acest sens și o ”Scrisoare deschisă” primarului general al Chișinăului. Ulterior, am avut o conversație cu domnul Dorin Chirtoacă.

Acum, se zvonește că pentru instalarea Monumentului Limbii Române se dorește demontarea Monumentului Eliberării… Astfel că au apărut gărzi patriotice pentru a-l proteja iar cîteva organizații ”patriotice” au desfășurat un protest public împotriva demolării.

Mă bucur nespus că din cele 21 de propuneri pentru monumentul Limbii Române, s-a ales proiectul cel mai bun, anume cel semnat de artistul american de origine română Vlad Basarab. Vlad Basarab este secondat în acest proiect de Andrei Ciubotaru. Dar, oricît de mult mi-ar putea plăcea propunerea plastică a lui Vlad Basarab, precum și alegerea adecvată, făcută de academicienii moldoveni, nu voi fi însă niciodată de acord cu demontarea operei lui Lazăr Dubinovschi. O potențialitate nu poate prevala nicicînd, dar nici covîrși prin importanță existența unei opere finite și deja consacrate public, începînd cu anul 1969, și mai ales că aparține unui artist de prim rang pentru acest spațiu cultural. Istoria însăși a avatarurilor acestui monument este un material prețios pentru scrierea unui roman, iar demontarea sau translatarea lui ne-ar reconfirma prezența, ca neam, în registrul nedemn al outsiderilor istoriei și a lumii civilizate.

Integrarea în spațiul public a acestui grup statuar ține de metabolismul orașului, este un patrimoniu cultural cîștigat în timp de către toți locuitorii metropolei, și nu ține – cred cu tărie acest lucru! – de bunul plac sau buna-dispoziție a unui pîlc de academicieni, să dispună de soarta lui. Vechiul monument trebuie să-și păstreze locul în care se află acum.

Acesta se află în Registrul monumentelor istorice, protejate de stat încă din anul 1993.

Bucureşti,

26-28 martie, 2014.

sursă imagine: newsmoldova.md