Prima concluzie pe care am tras-o după lectura textului lui Mircea V. Ciobanu „Elogiu oligarhiei” e aceea că capitalismul şi stihiile lui naturale sunt binele suprem şi zeul social căruia trebuie să „ plecăm a noastre inemi”, cum zicea Eminescu. Oligarhii, în ideea domnului Ciobanu, sunt floarea acestui sublim capitalism, prin urmare, să-i mai lăsăm să trăiască, ca nu cumva să vină în locul lor vreun dictator, vreun autocrat! „Un stat oligarhic e, de regulă, un stat tranzitoriu dinspre dictatură spre democraţie” . Să mai aşteptăm oleacă, deci, până soseşte în gară democrația cea adevărată.
Această idee a domnului Ciobanu îmi pare bizară. Pentru că oligarhia, prin definiție, este o formă de putere politică, un guvern al câtorva, care acționează în folosul propriu şi în detrimentul celorlalți. E inacceptabilă, deci! Iar un om bogat, un Cresus, dacă nu e la guvernare nu e un oligarh. Bizară îmi pare şi afirmația că Rusia democratică, Rusia lui Elţin, au făurit-o în bună parte oligarhii, care au susţinut procesul de liberalizare a unei societăţi comunizate până în măduva oaselor. Dar oare oligarhii de ce au apărut pe scenă? Oare nu de aceea că statul de drept, că participarea populară la treburile statului erau foarte slabe?
Cred că a accepta cu inimă uşoară ca averile întregii comunități să nimerească în mâinile câtorva afacerişti fără scrupule este o rătăcire periculoasă. Lucrul acesta trebuie să-l condamnăm indiferent de orientarea politică pe care o împărtăşim. Iar capitalismul, zeul domnului Ciobanu, nu este decât un aspect al civilizației occidentale. Apărut din nepotolita sete a omului de câştiguri cât mai mari, capitalismul s-a dezvoltat în Occident în strânsă corelație cu progresul tehnico-ştiințific pe de o parte şi cu individualismul tipic al omului occidental pe de altă parte. Am creat maşini din ce în ce mai sofisticate pentru a deveni tot mai puternici. Ne-am eliberat de impunerile colectivității prin secularizări, prin hotărâta înlăturare a prejudiciilor religioase şi de orice alt fel. Am pus în centrul vieții noastre sociale individul singular. Drepturile acestui individ singular, însă, prin democrație se apără, prin mecanismele, regulile, costurile ei. Pe de o parte deci, individul, cu setea lui nemărginită de putere, pe de alta, comunitatea indivizilor care creează cadrul luptei, regulile jocului, democrația. Acesta este Occidentul, o eternă luptă a unor principii contrare, dar indisolubil legate între ele. Şi a exagera un aspect al său în detrimentul altor aspecte nu este corect.
Cine sunt oligarhii? Sunt puținii care dețin puterea politică. Aristotel făcea între ei o anumită deosebire. Puterea unor oameni puțini dar virtuoşi, care respectă poporul şi acționează în numele lui, era calificată drept aristocrație. Puterea politică a câtorva persoane care se gândesc numai la binele lor era numită oligarhie. Dar pe noi ne interesează oligarhii în sens rusesc, adică marii îmbogățiți ai unei perioade tulburi de tranziție la capitalism, cu legi proaste sau prost respectate, care reuşesc să pună mâna şi pe puterea politică. Şi care anulează în fapt democrația. Putin s-a răfuit crunt cu aceşti oligarhi, salvând Rusia de haosul unei puteri oculte şi arbitrare. A făcut-o prin mijloace nedemocratice, dar a făcut-o, instaurând un regim poate nedrept în multe privințe, dar cu legi mai clare ale jocului.
În societățile moderne, cu democrații avansate, nu există oligarhi în sens rusesc. Există oameni foarte bogați, există lobby, dar şi o luptă acerbă contra legilor ad personam. Un exemplu este Italia, unde Berlusconi, da, a încercat să acapareze o putere din ce în ce mai mare, dar a fost silit să bată în retragere. Tranziția de la fascism la democrație în Italia nu a cunoscut oligarhi şi a fost făcută sub tutela unei constituții foarte de stânga, elaborată şi cu aportul unor comunişti ca Palmiro Togliatti. Iar societatea italiană, ca de altfel toate societățile vest-europene, a evoluat spre idealuri tot mai de stânga, spre tutelarea drepturilor oamenilor muncii, spre servicii gratuite, spre protejarea săracilor şi eradicarea sărăciei. Iar tot acest „stângism”, să nu uităm, se plăteşte şi din impozitarea progresivă.
Oamenii foarte bogați nu sunt un rău în sine. E bine însă ca averile lor să devină sociale, să creeze locuri de muncă, să fugă cât mai puțin din țară. E bine ca ei să nu creeze mecanisme de putere politică oculte, partide de buzunar, legi ad personam, să contribuie la dezvoltarea societății. Însă numai un popor atent la guvernanții săi şi neindiferent la propria sa soartă va reuşi să nu se lase călărit de nişte oligarhi fără scrupule. Nu cunosc multe amănunte din viața noilor îmbogățiți ai capitalismului moldovenesc. Dar nu am auzit încă istorii frumoase de mari întreprinderi industriale, de genii care nu numai să câştige sume fabuloase, dar şi să schimbe aspectul țării lor, să dea de lucru la mii de oameni. Capitaliştii noştri, se pare, construiesc doar castele pline de kitsch. Există, însă, în lume şi alte exemple. În Italia au fost şi capitalişti care au făcut lucruri importante pentru țara lor: Enrico Mattei, Adriano Olivetti, Giangiacomo Feltrinelli, Raoul Gardini, care au luptat contra inerției şi au mai şi avut un farmec omenesc deosebit.
Republica Moldova este o țară foarte săracă. Şi s-a zis că democrația este posibilă doar cu condiția unui nivel de trai decent. O fi. Dar mă gândesc la democrația ateniană. Erau cu mult mai bogați decât moldovenii cetățenii liberi ai Atenei antice? Cred că totul depinde de voința noastră, de liderii noştri, de intelectualii noştri. Avem nevoie de nişte legi drepte şi de nişte oameni drepți. Avem datoria de a înțelege şi de a controla cum funcționează puterea. Avem nevoie de entuziasm popular pentru construirea operelor noastre publice. Prea multă vreme am rămas resemnați, cineva ar trebui să zică ca bădița Vasile a Iloaiei: „Hai şi noi, măi băieți, să dăm ajutor la drum, să nu zică Vodă, când a trece pe aici, că satul nostru e mai leneş decât alte sate.”
În concluzie ar fi de zis că e foarte bine că discutăm pe acest lăudabil portal, platzforma, despre societatea ce urmează s-o avem în Moldova. Suntem noi cei care facem regulile, nu ni le trimite din cer zeul capitalismului, cu hârzobul. Ştim că proprietatea e sfântă. Tocmai de aceea, atenție!, să nu ne-o fure nimeni. Îmbogățiți-vă! A fi bogat e glorios, sunt perfect de acord cu Deng Xiaoping, dar bogăția nu trebuie să corupă puterea democratică, iar țara nu trebuie să fie o vacă de muls pentru nimeni.
Şi apoi, dacă vorbim despre oligarhi, şi dacă oligarhii îs puțini, prin definiție, atunci ei trebuie să aibă un nume. De, altfel, despre ce vorbim? Este Plahotniuc un oligarh? Este Filat un oligarh? Dacă da, atunci să discutăm despre Plahotniuc şi despre Filat. Nu e cazul însă să ne ascundem după ideea că oligarhia este o etapă de trecere spre democrație şi că nu a venit încă momentul să luptăm cu ea.
Jos oligarhii!
Sfârșitul ar fi putut să fie și mai concludent: „Oligarhii la pușcărie!”
Este dreptul lui Victor Druţă să înţeleagă textul meu aşa cum îi place. Dar, odată ce textul meu simplu şi limpede poate fi nu interpretat, ci înţeles atât de pervers, iar în consecinţă datele de pornire să fie atât de deplasate în comparaţie cu spusele mele, nu văd rostul uni polemici.
Argumentele mele:
1. „Concluzia” pe care o trage domnul Druţă din textul meu ţine exclusiv de fanteziile lui şi de capacitatea lui de a citi şi înţelege un text.
2. Nu am înţeles care este ideea mea „bizară”. Şi nu am afirmat în niciun loc că vreau să se mai întindă „perioada de tranziţie”. Dimpotrivă, ea s-a întins excesiv, după mine, cine nu crede, poate să-mi recitească textul.
3. Aplauzele pentru Putin şi „democraţia” lui (de fapt, cea mai clasică formă de oligarhie) o las pe seama dreptului la opinie al… luptărtorului cu oligarhii. O paralelă cu Mussolini (şi statul lui corporatist) se impune… dar am zis că nu polemizez.
4. Îmi pare rău dacă MAI TREBUIE O DATĂ să-i explic (unui istoric!) tot ce ţine de etimologia şi semantica cuvântului „oligarhie” (şi de formele lui particulare, cum ar fi aristocraţia sau plutocraţia etc.)
5. Dacă tot know-how-ul nostru privind modernizarea ţării se va reduce la tehnologia proactivă a lui bădiţa Vasile, drumurile noastre toate nu ne vor scoate niciodată de unde suntem.
6. În fine argumentul suprem că nu are rost să polemizez cu autorul e faptul că, citind în textul meu ceva ce nu am scris, trăgând nişte concluzii depalsate, propunând nişte vise-dorinţe în loc de soluţii, „oponentul” meu închieie cu exact acelaşi slogan cu care închei eu! Nu am să-l întreb cum mi-a citit textul, dacă ajunge la acelaşi final. Am să-l chem în judecată pentru plagiat.
P.S. Este nostim că Victor Druţă a pus LIKE pe propriul text. Se putea altfel? 🙂
In linii largi sunt nevoit sa fiu de acord cu Mircea Ciobanu, chiar daca imi este putin strain stilul ceva emotiv al comentariului lui. Mi se creaza impresia ca Victor a interpretat gresit cele scrise anterior de M.C. Din punct de vedere metodologic Victor i-a analizat textul in sens „cross-sectional” (engl.), sau in romana cred ca ar fi „analiza transversala” ori de moment. Pe cind autorul a facut o descriere longitudinala, adica a prezentat variatia de interes intrun segment continuu de timp, adica in spatiul temporal unde t>1.
A doua discrepanta care o observ tine de caracterul diferit al celor doua abordari – Victor prefera o evaluare normativa (morala), pe cind Mircea s-a focusat pe o prezentare pozitivista (empirica). Mircea a scris cum vede el manifestarea oligarhiei, ce se pare a fost perceput de Victor ca luare de pozitii in sens de ‘e bine’ si/sau ‘e rau’. Nu am timp sa continui, dar cred ca asta in esenta este sursa neintelegerii.
Poți să numești temnicerii statului și democrației cum vrei, oligarhi, mafioți etc. , esența e una: statul nu aparține întregului popor, statul nu este nici măcar un instrument al opresiunii de clasă, ca la Marx, ci este împărțit între câteva bande criminale. E de bănuit că Republica Moldova este un astfel de stat captiv. În fața acestei situații grave eu zic că nu ne putem permite să tăcem, lăsându-i să vorbească doar pe Mocanu ori Țârdea. Trebuie să vorbim, să căutăm adevărul, să batem apoi la ușa instanțelor, iar dacă instanțele sunt mute în fața adevărurilor – să facem revoluție.
Cum abordează Mircea Ciobanu problema? Relaxat. Îi laudă pe oligarhii ruși pentru aportul lor la făurirea societății democratice rusești, îi consideră pe agrarienii moldoveni oligarhi(?), consideră oligarhia drept o boală obligatorie din copilăria democrației. Și nu pomenește numele oligarhilor, diluând în perorații pretins-intelectuale esența problemei. O mulțime de oligarhi anulează oligarhia, zice iresponsabil domnul Ciobanu, când noi de fapt știm că oligarhii sunt întotdeauna puțini, pentru că se mănâncă între ei, și nu renunță de bună voie la puterea lor ocultă. Da, desigur, domnul Ciobanu e contra oligarhiei, asta ar mai lipsi, să fie pentru! Dar contează, eu zic, și felul în care ești contra.
Cum abordează Victor Druță problema oligarhiei? Cere numele pretinșilor oligarhi. Spune că nu oligarhii au construit democrația în Rusia, și nici nu cred că trebuie să demonstreze așa ceva, nu le păsa oligarhilor de democrație. Spune că oligarhia nu e o etapă de trecere la democrația adevărată, dând exemplul Italiei. Pălăvrăgește un pic și Druță, vorbind despre farmecul discret al unor capitaliști italieni ori amintindu-l pe Vasile a Iloaiei cu un îndemn spre civism, spre pasiunea civilă care de multe ori cam lipsește poporului nostru. Și cu toate că Druță pălăvrăgește și el, la urmă nu uită să ceară numele oligarhilor. Acesta e meritul lui modest.
Da, Victor, anume deosebirile indicate de tine, le-am prezentat eu intrun fel mai structurat si analitic. Nimeni nu disputa pe pagina asta faptul ca oligarhii deseori reprezinta un fenomen nedorit, din punct de vedere normativ, care contrazice principiilor justitiei sociale. Insa viata reala e departe de fanteziile normative. Bolile nu sunt lucruri care ne plac, dar ele exista. Vrem noi sa nu. Bolile de altfel au si efecte pozitive, caci ne permite sa obtinem imunitate. Nu este corect din punct de vedere normativ ca copiii nascuti in Africa au mult mai putine sanse sa supravetuiasca primul an de viata – dar e fapt.
Mircea nu lauda oligarhii rusi – el lanseaza o ipoteza ca democratia in Rusia posibil nu ar fi fost initiata dupa destramarea URSS, daca nu erau oligarhii si dorinta lor de a fi independenti de stat. De altfel, sunt studii care ofera date consistente cu aceasta ipoteza. Si este evidenta istorica, ca imediat cum statul rus a luat sub controlul sau oligarhii, democratia a inceput sa regreseze in Rusia. Exista o asa notiune ca factori latenti, cind un proces care poate sa nu-ti placa, provoaca dezvoltari pe care le doresti. Ar fi posibil sa obtii aceste consecinte si in alte moduri, posibil, dar nu stiu cum, sa nu ai resursele pentru a initia generatorii alternative de consecinte.
De altfel, daca revenim la oligarhi, si te uiti cum democratia s-a dezvoltat in SUA si alte tari occidentale, pai nu poti nega faptul ca asa numitii ‘oligarhi’ au jucat un rol crucial. Ei, acumulind capital in moduri nu prea cinstite, la un moment au dorit sa-l legalizeze, sa institutie principii institutionale de proprietate, si au pus presiune asupra guvernului sa protejeze dreptul la proprietate. Guvernul, daca nu este balansat de alte puteri in societate, tinde sa devina autoritar. Oligarhii, transformati in pur si simplu proprietari mari de business, indepinesc si functia asta. Ideea la care ma refer e reflectata in influenta lucrare „Power and Prosperity” de Mancur Olson, care trage paralele intre „roving bandit” si „stationary bandit” unde ultimul are interesul de a incepe a proteja cetatenii care muncesc si genereaza beneficii economice.
Nu stiu la care exemplu al Italiei te referi, dar te asigur, ca majoritatea studiilor de caz la care m-am uitat, au intro masura sau alta acest mecanism, fie mai tirziu sau mai devreme. In occident astea au avut loc mai demult, la noi – mai tirziu, dar e ceva ce se intilneste des in tranzitia de la autoritarism la democratie. Din nou, subliniez – nu zic ca e unicul posibil mecanizm, dar e unul pe care il observam practic in foarte multe cazuri. Daca nu poti trata o infectie cu un anumit antibiotic, nu insemna ca antibioticile in genere sunt inutile – posibil ca trebuie de incercat alt antibiotic, la care infectia e mai putin rezistenta.
Punctul meu mai general este ca ar fi prematur sa respingem un punct de vedere, doar daca nu suntem de acord (nu ne place; nu coincide cu al nostru). E util sa vedem mecanizmul argumentului prezentat de interlocutor, si sa-l deconstruim in baza unei analize logice. Rusii la fel urau oligarhii si s-au bucurat cind Putin ia bagat la dubala sau i-a facut lachei ai statului. Bravo lui Putin ca a pedepsit oligarhii. Si ce a iesit din asta?
Dumitru, am pornit de la premisa că putem vorbi de oligarhi doar atunci când, în dosul instituțiilor democratice, există o putere ocultă a câtorva inși, oligarhii anume, care anulează în fapt orice putere a poporului. Nu m-au interesat marii îmbogățiți, ci corupătorii puterii poporului. Am considerat că o putere ocultă e mai rea decât orice altă formă de guvernământ, mai rea decât autocrația, mai rea decât fascismul, mai rea decât comunismul. Și tocmai pentru că știu ce înseamnă criminalitate organizată în Italia, mă și găsesc pe poziții atât de intransigente. Dar mafia încă nu înseamnă oligarhie, înseamnă stat paralel și o luptă acerbă pentru coruperea și supunerea statului de drept.
Pe timpul fascismului mafia era aproape inexistentă. A renăscut cu ajutorul americanilor, care au făcut uz de mafia italiană din America pentru a pregăti debarcarea din Sicilia din 1943. De atunci, folosindu-se de slăbiciunea statului, mafia, ndrangheta, camorra au prins rădăcini foarte adânci în Italia. Și înseamnă miliarde de euro de afaceri subterane, terenuri imense poluate cu deșeuri periculoase, mii de întreprinderi care aparțin mafiei și riciclează bani murdari, politicieni corupți, judecători corupți și judecători împușcați, „il pizzo”, „crâșa” cum s-ar zice pe la noi, plătită de mii de întreprinzători, uzura etc etc. Poate să ajungă Moldova la așa ceva? Da, trebuie numai să închidă ochii, să se facă a nu vedea. Să găsească explicații teoretice comode pentru mafie și oligarhi… Zic că e foarte important cu ce picior pornim, e mai ușor ca acum, la începutul drumului nostru în democrație, să ne descântăm bine contra oricărei forme de putere ocultă. Ziceam că Italia nu a cunoscut o oligarhie ascunsă ca la noi. Da, pentru că e o țară mare, are multe puteri sănătoase, spre deosebire de noi. Dar asta nu înseamnă că nu există magnați care să aibă o putere financiară colosală, susținută de formidabile mașini mediatice. Lui Berlusconi, de exemplu, care are Mediaset, i se opune, pe partea stângă a eșichierului politic, Carlo De Benedetti, miliardarul care conduce Gruppo Espresso.
„riciclează bani murdari” – rectific, reciclează, m-a corupt italiana…
Chestia asta cu rolul democratizator al oligarhilor in Rusia m-a pus si pe mine pe ganduri. E un model care se repeta cumva si in Moldova, la o scara mai mica. Ar fi cateva lucruri de spus:
– oligarhii sunt agenti ai democratizarii, dar pe termen scurt (un fel de tovarasi de drum) si doar cand e vorba de tranzitie de la un sistem autoritar.toralitar. Nu vreau sa isc acum o intrega teorie dar, in Rusia oligarhii au „democratizat”, in sensul de impartit si faramitat puterea statului nu neaparat din dragoste pentru idealurile democratice ci pentru ca le era convenabil pe moment. La fel si in Moldova acum, Plahotniuc si Filat par totusi mai democrati decat marasmaticul Vladimir Nicolaevici.
– sistemul lui Putin nu e neaparat un sistem al prezentei excesive a statului in economie ci mai degraba cel al unui sistem oligarhic de stat, ce a abandonat in mare parte politicile sociale si e interesat foarte mult in controlul sistemului politic, asa incat acesta sa nu-i provoace bataie de cap sau „probleme”. E o oligarhie de stat.
– in alte contexte oligarhii pot fi agenti ai instaurarii unor dictaturi… cum e aproximativ contextul ascensiunii lui Hitler si accederea lui la postul de cancelar. desi a luat cele mai multe voturi (33%) la alegerile din noiembrie 1932, Partidul National Socialist ar fi fost clar trimis in opozitie de o coalitie a comunistilor cu socialistii si centristii. Si aici vine momentul cand cativa mari industriasi si „businessmani” (Alfred Hugenberg si altii) reusesc sa-l convinga pe Hindenburg sa-l aleaga pe Hitler care, in opinia lor ar fi un pesonaj „deasupra partidelor politice parlamentare”, adica un fel de figura ce i-ar uni pe toti. Restul e istorie – Hindenburg moare putin dupa aia, Hitler isi trage alegeri din care sa iasa invingator.
Victor, nu mi se pare corect comparatia intre Italia si Moldova. Vorim de tranzitie de la autoritarism statalist la democratie, in care apare rolul oligarhilor. Italia contemporana nu poate reflecta corect procesele de interes, pentru ca ar trebui sa ne uitam la perioada de dupa razboiul 2 mondial sau si mai bine, perioade istorice mai vechi. In Italia avem exemple de mecanizme de democratizare si limtare a puterii statului dar si oligarhilor prin angajarea asa numitelor ‘podesta’ in Italia de nord prin secolele 12-13. Europa de Vest nu este un exemplu prea reusit in cazul discutiei noastre. Un exemplu mai aproape ar fi perioada din SUA de dupa etapa „vestului salbatec” cind colonistii au inceput sa creeze mecanizme pentru recunoasterea si protectia proprietatii private. Inclusiv pentru legalizarea bunurilor acumulate, deseori ilegal.
Si de fapt, oligarhi nu exista doar in dosul institutiilor democratice. De fapt s-a vorbit despre o perioada putin diferita. Poate dezacordul observat tine de diferite definitii a oligarhilor, de care ne conducem. Similar, la fel depinde de cum interpretam ‘puteri oculte’ si ‘puterea poporului’. Plus, nu cred ca americanii au renascut mafia, cu toate ca posibil au creat conditii pentru dezvoltarea acesteia. Ea a existat in diferite forme, pina America sa fie descoperita. Cred ca iti inteleg punctul de vedere, si nu il contestez, doar ca operam cu un argument putin diferit.
De aia tind sa fiu de acord in linii largi cu Vitalie. Cu mica exceptie ca nu vad sistemul lui Putin drept unul oligarhic. In stiintele politice facem o diviziune stricta intre puterea statului (sisteme statiste) si puterea unor indivizi influenti (sistem oligarh). In primul caz resursele sunt orientate pentru promovarea unor scopuri abstracte ale statului, pe cind in al doilea resursele statului sunt folosite pentru avansarea intereselor indivizilor sau grupurilor care controleaza puterea. Daca sistemul construit de Putin ar fi fost oligarh, am fi observat exploatarea politicii pentru generarea profitului economic; in schimb observam inversul – profitul economic se cheltuie, si deseori fara rost, pentru avansarea unor scopuri politice sau a imaginii Rusiei ca stat. Iata de ce nu as numi-o oligarhie de stat – ca ignoreaza aceste detalii. Si ele pot fi importante.
Vitalie, mie mi-a plăcut termenul „tovarăşi de drum”. Această sintagmă (în limba rusă e un singur cuvânt: ПОПУТЧИКИ) era folosită de Troţki într-un serial de articole la tema „literatura şi revoluţia”, desemnând intelectualitatea cu idei apropiate de cele marxiste. De regulă, după ce se termina porţiunea de derum comună, aceştia erau represaţi crunt. Cu acelaşi cuvânt erau numiţi şi intelectualii occidentali care au susţinut, pe o anume porţiune, puterea sovoetică (de la Anatol France până al Sartre, de la socialişti până la social-democraţi). Iată de ce m-a amuzat.
Niciun oligarh, niciun capitalist (bine, pot să continuu: niciun comunist, niciun naţionalist, niciun patriot, niciun socialist…) nu şi-a început activitatea cu activităţi filantropice sau cu dezvoltarea sistemului democratic. Pur şi simplu, un sistem democratic îi avantaja şi ei au vrut această societate deschisă. Mai mult, pot să fiu de acord că Gusinski, d.e., a creat un imperiu media şi că îşi impunea, fie şi indirect, opinia. Dar având aceste scopuri, vroind să fie eficient, a creat prime televiziune liberă din Rusia (NTV), cu o echipă de profesionişti. Poţi să spui că ei promovau un anume punct de vedere. Dar, după ce (şi) acest post a fost acaparat de slujitorii statului, nu a mai rămas, în toată Rusia, decât u n singur punct de vedere: al administraţiei Putin. Felul cum este gâtuit postul de televiziune „Dojdi” (apărut de puţin timp şi încercând să impună ÎNCĂ O DATĂ o alternativă mediatică) ne demonstrează că ai dreptate când spui că regimul Putin involuează dinspre unul oligarhic (al oligarhiei mixte financiare-milirtare-securiste) spre unul dictatorial.
Partea cea mai tristă e că şi PREŞEDINTELE Putin este un produs al oligarhiei (Berezovski end co). Aşa că păcatele oligarhilor sunt mult mai multe. dar rolul lor într-o epocă tranzitorie nu poate fi negat. Tocmai de aceea eu am zis să nu-i împuşcăm, dar să le subminăm existenţa prin… (re) citiţi textul. 🙂
Pentru Italia e cert că în dosul ascensiunii lui Mussolini se aflau marii industriași. Dar nu numai. Și mica burghezie dorea să scape cât mai repede de haosul produs de mișcările muncitorești și țărănești. Regele, care nu-și pierduse puterea odată cu instaurarea fascismului, ar fi putut în orice moment să scape de fascism. Nu a făcut-o, pentru că fasciștii erau Italia tânără care biruise în război, pentru că dorea și regele ordine în țară, pentru că fascismul a fost acceptat cu entuziasm de aproape întreg poporul. Tabere de odihnă minunate pe malul mării pentru copii, o armată energică și victorioasă în aventuri coloniale, Italo Balbo care traversează Atlanticul cu o excadrilă de avioane și este primit în triumf în America. Apoi legile corporativiste, care protejau clasa muncitoare, sportul, autostrăzile, dezmlăștinirea unor vaste teritorii care produceau malarie! Era o veselie! Cu toate acestea, Italia era o țară foarte coruptă și destul de neperformantă. Declinul s-a început după legile rasiale din 38, după intrarea prostească în război. … Dar eu mă gândesc ce fapte glorioase vom face noi, moldovenii, capitaliștii moldoveni. Sper ca din sânul acestora să apară un geniu care să ne mobilizeze la mari fapte sociale, punând la bătaie banii lui. Socialul! Renașterea din ruine a țării, reindustrializarea, combaterea îngrozitoarei sărăcii – iată unde trebuie să bată revanșismul nostru, iată baza unui naționalism moldovenesc sănătos. Iată de ce mă enervează cumplit vorbăraia unionistă fără cap și fără coadă, cum ar zice italienii. Și idioata problemă a identității: de ce etnie ești, român ori moldovan? De etnie bou-bou!.. Ar mai fi bine, Vitalie, de mai deschis focul asupra blestematei etnii.
@ Victor si colegii comentatori
De altfel, dupa ceva reflectare, mi se pare ca cele citeva texte despre oligarhi(e) care au fost propuse pe aceasta Platzforma scot la iveala diferite demensiuni ale fenomenului, si merita discutate aparte. Tendinta care pare sa se consolideze aici, de a le compara si contrasta intre ele, nu arata constructiva. Contributia lui Victor cred ca trebuie privita ca o discutie despre moralitatea (lipsa ei de fapt) a oligarhiei, si opinia ca este ceva care inhiba consolidarea democratiei. Daca privim astfel, si ignoram faptul ca Victor si-a introdus ideea printro critica a altei contributii, cred ca a) am primi placere in continuare de la discutie; b) am putea potential sa generam ceva valoare adaugata la discutia intelectuala despre oligarhie.
Mircea, anume in acest sens am folosit expresia „tovarasi de drum” (despre calatorii occidentali in tara sovietelor am scris candva o recenzie al o carte ce mi-a placut mult: http://www.spranceana.com/2007/09/22/turism-ideologic/ )
Mi s-a parut ca e o metafora ce exprima bine aceasta dinamica paradoxala: pe de o parte in unele cazuri oligarhii contribuie la o democratizare prin decentralizare a puterii politice autoritare, dar pe de alta parte ei fac asta pana la un punct… Si in cazul rus, atat de des invocat, oligarhi ca Brezovski, Gusinsky si altii au contribuit atat la re-alegerea lui Eltin (alegerile prezidentiale din 1996 doar democratice n-au fost, iar NTV-ul a fost pus atunci in totalitate la dispozitia lui Eltin caruia i-a facut campanie favorabila), cat si la venirea la putere a lui Putin. Si dupa 2000 soarta oligarhilor in Rusia e ambigua. pe de o parte regimul aluptat cu cativa oligarhi – Berezovski, Gusinsky, Hodorkovski, pe de alta partea insa i-a tolerat si incurajat pe altii – Abramovici etc…