Este Republica Moldova un stat oligarhic? Un sondaj-fulger ar aduna, cred eu, o bună jumătate de răspunsuri afirmative. Or, asta e percepţia generală. O tot atât de fugară analiză a noţiunii şi a parcursului scurt al RM ar putea inversa situaţia. Termenul înseamnă „puterea celor puţini”. Dar, de la independenţă încoace (puţin peste 20 de ani), la putere s-au perindat câteva sute de deputaţi, câţiva zeci de miniştri, plus câteva zeci de partide, care nu numai că au participat activ la scrutin, dar şi s-au succedat permanent la guvernare (cu o singură excepţie: PCRM a rezistat două mandate succesive). Aflarea comuniştilor la guvernare a fost un fel de „istoria URSS în miniatură” (o epocă în care s-au copt oligarhii)… În fine, o trecere mai lentă şi mai detaliată prin anii tranziţiei noastre ne sugerează că… dar aici o vom lua mai pe îndelete.
***
Trebuie să-l dezamăgesc (ori, cum se spune: să-l avertizez de la bun început) pe cititorul care aşteaptă un parcurs istoric (termenul ne trimite în îndepărtata, obscura, semimitica antichitate) şi o explicaţie exhaustivă, adusă la zi, a fenomenului oligarhic. Sau o analiză profundă a oligarhiei moldoveneşti şi a oligarhismului autohton. Punctele mele de vedere (zic punctele, pentru că am tot încercat să schimb perspectivele) sunt ale unui diletant care nu poate aborda subiectul decât subiectiv-publicistic.
O primă precizare, de ordin semantic şi istoric. Chiar dacă simplificăm ecuaţia şi înţelegem oligarhia ca puterea celor puţini, iar democraţia ca puterea celor mulţi, prima noţiune nu trebuie să apară neapărat cu semnul negativ, în opoziţie cu al doilea. Oligarhia nu este un regim care a dezlocuit într-un mod tiranic şi abuziv democraţia. În nouă cazuri din zece, oligarhia a înlocuit autocraţia, tirania, dictatura, adică a diluat puterea autoritară a unui om. Aristocraţia („puterea celor aleşi”), un termen încărcat de nobleţe, este, stricto sensu, doar o formă particulară a oligarhiei. Exact aşa cum plutocraţia (puterea celor bogaţi) este o altă formă particulară a acesteia. Un stat oligarhic e, de regulă, un stat tranzitoriu dinspre dictatură spre democraţie.
***
Republica Moldova, dacă nu este un stat oligarhic prin definiţie, atunci este unul oligarhic… prin naştere. Statul a apărut în urma prăbuşirii unui imperiu şi a unei revoluţii-mişcări de emancipare naţională. Or, revoluţiile, precum se ştie, le gândesc romanticii, le fac nebunii şi le călăresc succesul… exact! – oligarhii!
Nu suntem o excepţie. Rusia democratică (dacă facem abstracţie de scurta perioadă februarie – octombrie 1917), Rusia lui Elţin, au făurit-o în bună parte oligarhii (Gusinski, Berezovski ş.a.), care au susţinut procesul de liberalizare a unei societăţi comunizate până în măduva oaselor. De altfel, termenul de „oligarh” cu referire la ei a intrat în circuit mai târziu, iniţial fiind folosit un cuvânt care pe jumătate era o calchiere semantică din franceză, iar pe altă jumătate un fel de calchiere sonoră: „новый русский”, de la „nouveau riche” (=noul îmbogăţit)… un fel de echivalent al „ciocoiului” nostru.
Dacă e să încheiem discuţia despre Rusia, trebuie să precizăm că tot sistemul „oligarhic” a fost înlocuit, odată cu venirea lui Putin, cu oligarhia militară şi a securităţii de stat. Iată un banc de la începutul secolului, povestit de Viktor Pelevin. O maşină este oprită de un grup de criminali („racket”) şi unul dintre bandiţi începe să bocănească în parbriz cu patul automatului Kalaşnikov. Se deschide geamul lateral şi bandiţii văd că pe banchetă stă un general FSB. „Tovarăşe general, noi tot batem şi batem, în uşă, am vrut să aflăm: la ce adresă să aducem banii?” Poporul, observă Pelevin, a remarcat acest schimb de acoperiş criminal mult înaintea politologilor. Nu trebuie să fii expert ca să constaţi că pe timpul dominaţiei „oligarhilor”, libertăţile democratice, inclusiv, libertatea cuvântului, erau mult mai largi decât pe timpul noii oligarhii, a poliţiei secrete. Acum, cu toată imaginea proastă care li s-a făcut, alde Gusinski, Hodorkovski, ba chiar şi Berezovski, în comparaţie cu fosta nomenclatură comunistă şi cu actualii satrapi FSB-işti ai economiei ruse, ei sunt nişte romantici. Fondatorii capitalismului rusesc. Şi ai societăţii democratice, în consecinţă. În acest context comparativ, îţi vine să exclami: Trăiască oligarhii!
***
Revenind la berbecii noştri, oligarhii moldoveni (de sorginte sovietică) sunt cei care au câştigat alegerile în primul parlament al republicii independente, în 1994. Erau nimeni alţii decât moşierii sovietici, preşedinţii de colhozuri şi alţi nomenclaturişti din Partidul Democrat Agrar. În acest sens, RM continua tradiţia statului sovietic, în care aşa-zisa nomenclatură era echivalentul perfect al noţiunii „oligarhie”.
Agrarienii au fost înlocuiţi – pe un timp scurt şi cu multe frământări, schimbări de guverne şi crize – de lupii tineri ai burgheziei în devenire (ADR). Aceştia, cu mici excepţii (Lucinschi şi anturajul său, Braghiş şi alţi comsomolişti pensionaţi cu tot cu unele proiecte antreprenoriale sovietice), erau deja produşi de tranziţie, crescând pe drojdiile micului business, în majoritate, pe traficul de produse deficitare, adesea, la limita contrabandei, pe micul comerţ sau pe mica producţie de mărfuri.
După ei au (re) venit la putere oligarhii cu titulatura comunistă. Aceştia au tot amestecat butucul lor de cărţi, au tot mixat-combinat conţinutul cam inconsistent al casetei (reuşind, totuşi, în criză de personalităţi, să pervertească şi suflete din alte zone politice) până s-au epuizat resursele modeste şi a început marasmul şi degenerarea, comparabilă cu degenerarea statului sovietic şi prăbuşirea acestuia.
Azi avem a patra categorie de oligarhi, pardon, politicieni, comparabilă cu a doua: lupii liberal-capitalişti, care şi-au mai ascuţit între timp dinţii. Nu ştiu în ce măsură putem numi statul drept unul oligarhic (cu atâtea succesiuni, nu ai cum să combaţi teza că toată gama societăţii a participat la expunerea voinţei), dar puterea, azi, o deţin câteva grupuri care pot fi numite ale oligarhiei financiare. Având toate şansele să rămână şi în continuare la guvernare… ori să fie schimbaţi de alte grupări oligarhice, eventual, din zona comunist-socialistă.
Bine, cineva ar putea să ne reproşeze (dinspre dreapta) că avem un stat democratic şi se respectă dreptul la libera exprimare (dovada e şi acest text al meu), că omul alege liber, conform unor legi recunoscute, alegerile mai fiind monitorizate destul de strâns de observatori internaţionali. În genere, cu drepturile politice nu stăm rău. Avem probleme cu cele economice, cu cele sociale… Stop! S-ar putea întâmpla să găsim aici buba explicativă.
În măsura în care nu există o concurenţă economică loială tuturor actorilor (concurenţa economică ar spori numărul „oligarhilor”, care, prin înmulţire, se anulează ca noţiune!), puţinii sunt cei care comandă muzica şi dirijează procesul. Inclusiv, cel electoral. În măsura în care nu există o lege privind finanţarea partidelor şi o alta care să oblige anunţarea patronilor instituţiilor mediatice, omul poate fi manipulat în cea mai brutală formă posibilă.
***
Statutul oligarhiei autohtone e specific. Francezii au două noţiuni diferite în ceea ce ţine de oligarhie. Este „oligarhia instituţională” (cum am spune, oligarhia formală, oligarhia clasică sau tradiţională). Şi este ceea ce în franceză se numeşte „oligarchie de fait” („oligarhia de fapt”). E situaţia în care accesul cetăţenilor la actul guvernării, inclusiv, prin posibilitatea de a alege şi de a fi ales, e deschis sub aspect constituţional şi asigurat prin regulile jocului democratic. În fapt însă, puterea e confiscată de o parte insignifiantă numeric a societăţii.
Jurnalistul francez Hervé Kempf, un anticapitalist declarat, în lucrarea sa recentă L’oligarchie ça suffit, vive la démocratie (pe care o aştept comentată de Petru Negură, Lilian Negură sau Vitalie Sprânceană) explica fenomenul prin concentrarea ascendentă a puterii decizionale în mâinile unei elite restrânse de politicieni, oameni de afaceri (el vorbeşte de şefi de mari întreprinderi), bancheri (actori financiari), jurnalişti influenţi. Această listă adună, după mine, portretul-robot al oligarhiei moldoveneşti: politicieni şi oameni de afaceri (la noi, spre deosebire de Franţa, aceştia sunt adesea unele şi aceleaşi persoane), actori financiari (uneori aceştia fac parte ŞI din primul grup), tot ei patroni sau deţinând controlul asupra celor mai influente mijloace de informare (ziare, posturi de radio şi TV, portaluri de ştiri). Dacă adăugăm aici că ei deţin şi puterea judiciară şi controlul asupra organelor represive, veţi înţelege că e chiar un abuz faţă de modelul descris de Kempf.
***
Există o prejudecată că oligarhia actuală e produsă de capitalism. E un fals. În primul rând, experienţa socialistă a demonstrat că oligarhia se simte în apele sale acolo, sau, mai bine zis, că sistemul de guvernare socialist e unul oligarhic prin definiţie. Indiferent dacă e „internaţional-socialist” ori „naţional-socialist”. În acest sens, pentru a lupta cu sistemul oligarhic, nu trebuie să consolidezi puterea statului (pentru că atunci mulţi vor râvni-o), ci să lărgeşti aria libertăţilor individuale. Şi să creezi posibilităţi cât mai multor oameni să câştige, să se îmbogăţească. Or, simplu spus, un stat cu mulţi oameni săraci e un pericol pentru toţi. Ecuaţia e simplă, am explicat-o mai sus: dacă oameni bogaţi sunt mai mulţi, dacă numărul lor trece de masa critică, noţiunea de oligarhie îşi pierde sensul.
Statul de azi, aparent unul liberal, e foarte… comunist-oligarhic. Statul deţine toată puterea politică, economică şi socială. El e cel care dirijează, el e cel care decide. Să ne mai mirăm că această putere e atât de râvnită de oameni care ar fi putut să prospere economic, ocupându-se de business, în loc să aibă „grijă” de treburile cetăţii? Îmi amintesc de nostima situaţie când jurnaliştii l-au întrebat pe Vladimir Voronin ce mai face Oleg, fiul acestuia şi businessmanul numărul unu în timpul guvernării comuniste. Nimic, zice liderul PCRM, e şomer. Or, firma stă fără lucru, pentru că… „nimic nu se construieşte în acest stat”!
Fals, Vladimir Nikolaevici! Se construieşte. Numai că toate tenderele le câştigă alte firme şi „comenzile de stat” merg în altă parte decât în „familie”. Iar în RM, trebuie să constatăm, cu foarte mici excepţii, lumea fie că lucrează la stat, fie că lucrează la întreprinderi care câştigă concursuri anunţate de stat, îşi vând marfa statului şi îndeplinesc „comenzile de stat”. În fine, din cauza corupţiei, până şi firmele care oferă servicii altor clienţi decât statul, sau îşi vând producţia unui cumpărător particular, inclusiv, străin, au de a face cu funcţionarul de stat la înregistrarea firmei, la exportul producţiei, la ţinerea evidenţei contabile etc. Deetatizarea de facto a economiei e una din căile de subţiere a tainului oligarhic.
***
O precizare. Oricât de straşnic le sună unora cuvântul, e preferabil cuvântul “oligarh (financiar)” celui de “nomenclaturist”. Pentru că “oligarhul” a gestionat ceva în viaţă şi a acţionat (a prosperat!) în condiţii de concurenţă economică, pe când nomenclaturistul e cel care a nimerit pe lista celor privilegiaţi numai din motive de devotament faţă de alcătuitorii listei. Bineînţeles că, şi într-un caz, şi în altul, există excepţii, dar dacă mergem pe excepţii, răsturnăm toate teoriile despre avantajele sau dezavantajele unui regim politic sau ale unei forme de guvernare. Am avut tirani progresişti, monarhi luminaţi, democraţii înfloritoare etc. Şi democraţii demagogice şi degradante, monarhi imbecili şi tirani… tiranici. Şi perioadele de înflorire adesea (poate cel mai adesea) s-au datorat mai mult unor personalităţi decât sistemelor şi contextelor.
***
Oricum, în toate formele ei posibile (şi noi nu putem fi excepţia excepţiilor), oligarhia era aproape obligatoriu etapa de trecere de la dictatură la democraţie. În acest sens, suntem pe calea cea dreaptă. Dar dacă această “etapă” tranzitorie durează deja de mai bine de două decenii, ceva nu merge, ceva trebuie schimbat. Simplu spus, trecerea de la un sistem oligarhic la unul democratic este stringent necesar. Tuturor, inclusiv, oligarhilor. Altfel, vine revoluţia şi dictatura proletariatului. Sau… oligarhia serviciilor secrete.
Soluţia simplă e sugerată de sensul cuvântului: pentru anularea ei, ea trebuie… multiplicată. O mulţime de „oligarhi” anulează oligarhia. Sigur că „mai mulţi” presupune din oficiu şi o mai modestă condiţie a acestora. O echilibrare a întreprinzătorilor mari şi mijlocii. Pe când reducerea numărului acestora, singularizarea, concentrarea puterii economice, politice, juridice în mâinile unui singur om (cazul Republicii Moldova) conduce la întărirea fenomenului. Mai mult: la involuţia lui spre autoritarism.
***
Ce facem acum cu lozinca: „Trăiască oligarhia!”? O anulăm? O înlocuim cu: „Moarte oligarhilor!”? În niciun caz! Or, eu, unul, nu doresc o reinstaurare a vreunei dictaturi, fie de tip iacobin, fie autocratice sau… oligofrenocratice. Eu aş zice ceva mai cuminte, într-un fel de recunoştinţă pentru aportul capitaliştilor la constituirea democraţiei, dar în perspectiva încheierii unei etape şi a trecerii cuminţi la următoarea: Trăiască oligarhii! Jos cu ei!
Imagine: spyghana.com
Mircea, îmi place articolul tău. Ţi-am mai spus-o. Pui nişte accente, deplasezi altele. Iar marele merit este că provoacă la o re-gîndire a fenomenului oigarhilor şi eventual al oligarhiei în contextul nostru. De asta, cred că unele lucruri pe care le pomeneşti în textul tău pot şi trebuie discutate, pentru o mai bună înţelegere a lor.
Unu. „Republica Moldova, dacă nu este un stat oligarhic prin definiţie, atunci este unul oligarhic… prin naştere.” (a se vedea şi restul)
Totuşi, cei mai cunoscuţi oligarhi, inclusiv Berezovski şi Hodorkovski, au devenit bogaţi pe parcursul anilor 1990, profitînd de această tranziţie spre economie de piaţă (la început prost sau deloc reglementată) şi deci nu au participat, în calitate de potenţiali finanţatori ai politicienilor atunci pe val, la momentul instaurării Rusiei independente. În cazul Moldovei, în primii ani după independenţă a funcţionat un parlament care a fost ales (primul în mod democratic) în 1989, cu deputaţi de tot felul: intelectuali, slujbaşi, muncitori şi foşti apartcici (din foste structuri de partid, administative şi kolhozuri). Dar aceşti oameni încă nu erau (foarte) bogaţi la acea vreme, din cîte ştiu. Ei s-au îmbogăţit în primii ani după 91, atunci cînd au putut face afaceri dubioase şi pur şi simplu delapida avutul public. Vorbesc mai ales de agrarieni. Unii dintre aceşti agrarieni au devenit „oligarhi” la mijlocul anilor 1990, mai ales în timpul guvernării lor. Între timp, „lupii tineri”, cum i-ai numit, fac afaceri, aici şi în România, cu diverse, şi vor apărea curînd în scenă, la sfîrşitul anilor 90 (Filat devine şeful departamentul privatizării în 1998 şi apoi ministru de stat în 1999).
Au existat premise pentru apariţia unor oligarhi încă în perioada sovietică, pe fundalul unui sistem de producţie şi distribuţie a bunurilor rigid şi hipercentralizat – şi prin urmare deficient – pe care unii şmecheri au putut să-l exploateze (mai ales în perestroika, cînd au fost tolerate şi apoi instituşionalizate anumite forme de comerţ liber). Pe de altă parte, şi unii aparatcici şi şefi de întreprinderi, care şi în epoca socialismului înfloritor au fost milionari neformali. De acord cu tine că nu putem înţelege acest fenomen fără o întoarcere în epoca precedentă. Dar numai în sistemul (pre)capitalist, care a slăbit controlul asupra producţiei şi comerţului, aceşti oameni au putut să se îmbogăţească (unii şi mai tare) şi mai ales să-şi legalizeze şi să-şi legitimeze bogăţia prin noua ideologie liberală a pieţei libere (şi, prin ricoşeu, a valorilor democratice şi (sic) naţionaliste).
Cum ai spus-o şi tu, oligarhi şi oligarhíi au existat încă din antichitate. Totuşi, mai ales în modernitate, oligarhii sînt cei care au putut să-şi facă şi să-şi înmulţească, desori în mod fraudulos, bogăţiile, pătrunzînd şi în anumite strucuri – uneori la vîrf – ai puterii. Iar acest sistem este fără îndoială unul capitalist.
Doi. „[Oligarhii sînt] Fondatorii capitalismului rusesc. Şi ai societăţii democratice, în consecinţă. În acest context comparativ, îţi vine să exclami: Trăiască oligarhii!” Teza potrivit căreia oligarhii (ruşi/ estici) ar fi pionierii sau fondatorii capitalismului (rusesc/estic) mi se pare pertinentă. Totuşi, silogismul „capitalism, deci democraţie” este puţin deficient. Aceasta vine de la o teză a lui Friedrich Hayek şi a altori filozofi şi ideologi liberali care pun semnul de egalitate – sau cel puţin de dependenţă – între economie liberală (bazată pe piaţă liberă) şi respectul pentru libertăţile individuale. Numai că Hayek însuşi a contrazis această teză prin faptul că a ajutat regimul Pinochet să construiască o economie de piaţă, punînd între paranteze libertăţile individuale şi abuzurile statului faţă de aceste libertăţi şi drepturile omului în general. Această precizare schimbă înţelegerea pe care o avem faţă de oligarhii noştri. Pe Hodorkovski, cinic vorbind, relaţia lui de rivalitate şi/sau concurenţă faţă de Putin, şi intransigenţa sa desigur, l-au făcut eroul pe care îl ştim (e drept, mai puţin eroic, după eliberare). Pe de altă parte, există oligarhi care nu pot fi deloc asociaţi cu ideea de democraţie, decît foarte indirect. Plahotniuc a finanţat şi comuniştii, iar după 2009 şi partide democratice, dar nu din amor pentru democraţie. Concluzia pe care o trag eu e că oligarhii apar în (şi se adaptează la) orice formă de guvernare care le permite să se îmbogăţească fără limite, şi democraţie, şi autocraţie, şi dictaturi de tot felul…
Trei. Oligarhii ajung la putere mai ales pentru a-şi proteja afacerile (de alţi oligarhi), pentru a acumula mai multe bogăţii şi/sau pentru a impune un monopol pe anumite domenii de afaceri. Şi aici îţi dau dreptate că anumite politici îndreptate spre demonopolizarea pieţei (prin „multiplicarea” oligarhilor) ar fi una salutară pentru economie, dar cum să faci şi să aplici asemenea politici în condiţiile în care oamenii care emit şi sînt meniţi să aplice asemenea politici sînt chiar aceşti oligarhi?
Petru, sigur că şi tu ai dreptate. Mai mult, poate că ai dreptate numai tu (dacă e să alegem dintre noi doi). Eu sunt un diletant şi v-am propus textul: a) pentru a dilua discursul vostru savant şi cu repere / citate; b) pentru a propune şi un alt punct de vedere decât unul prioritar socialist, pe care îl propune platzfosrma şi pe care, tradiţional, îl solicită subiectul.
Eu nu am nimic cu oligarhii şi de aceea am încercat să-i privesc dintr-o parte. La prima etapă – dacă vorbim de oameni de afaceri – ei au un rol exclusiv sau aproape exclusiv pozitiv. Nu prea înţeleg ce le poţi reproşa oligarhilor ruşi, care nu s-au putut îmbogăţi decât odată cu schimbările democratice. Normal, pentru că în epoca sovietică se puteau îmbogăţi doar NOMENCLATURIŞTII – oligarhii socialismului. Dar toată mass-media independentă din Rusia – ca să dau doar un exemplu pe care îl cunosc mai bine – au fondat-o „oligarhii”. Azi tot sistemul e neutralizat de sistemul autoritar-statalist al lui Putin, însemnând nu atât un regim oligarhic militar-securist, cât – tot mai evident – unul totalitarist. Statalist şi antiliberal. Mai bine zis, liberal doar pentru „familie”.
Parlamentul nostru „primul ales democratic” era unul al RSSM, de aceea nu l-am luat în ecuaţie. Iar preşedinţii de colhoz au fost aleşi pentru că erau preşedinţi-moşieri, nu au devenit preşedinţi pentru că au fost aleşi deputaţi. Eu îi cunosc pe mulţi dintre ei (apropo, nu numai preşedinţi de colhoz, ci şi preşedinţi de raioane, rămaşi de la vechiul sistem) şi ştiu cât de avuţi erau înainte de a deveni deputaţi. Nu în zadar i-am numit moşieri.
Dar şi pe segmentul nostru scurt oligarhii au venit după dictatură. Chiar şi cei care au venit la putere în 2009 schimbau un sistem NU OLIGARHIC, ci unul autoritar-dictatorial al lui V. Voronin, care decidea tot ce trebuie făcut în partid, în parlament, în guvern şi în ţară. Mi-a plăcut o definiţie a unui politolog: Vladimir Voronin nu încalcă legea. El pur şi simplu NU O APLICĂ!
OK, oamenii de afaceri ajung la putere ca să-şi apere proprietăţile. Este un fel de explicare a apariţiei liberalilor în politică. Nu e nimic rău în asta, în măsura în care ei se tem de nişte decizii fie dictatorial-autoritare, fie socialist-egalitariste. E mai rău (cazul oligarhilor noştri, fie verzi, fie albaştri, fie… roşii!) când ei vin la putere ca să-şi apere afacerile murdare. Eu nu am proprietăţi, dar vreau ca lumea să ÎNCEAPĂ să le aibă. Ca să aibă ce să apere, ca să vrea să muncească, nu numai să aştepte dreptate cu mâinile în sân. Un om nu poate să fie liber dacă el nu are de pierdut decât lanţurile… Apropo, există un caz nostim în istoria Franţei când Napoleon vorbind în faţa lumii a înlocuit un cuvânt în lozinca revoluţiei franceze: „Propriété, Egalité, Fraternité!” Şi a fost aclamat pentru asta.
În fine. Sigur că eu am vrut ÎN MOD CONŞTIENT să provoc, să propun şi alte puncte de vedere asupra problemei. Dar spre că ai remarcat că eu îmi doresc încheierea cât mai grabnică a etapei „oligarhice” şi trecerea la etapa unei adevărate democraţii liberale. Când proprietari (mari şi mici) vor fi atât de mulţi, încât nu vor mai putea fi manipulaţi şi şantajaţi cum se întâmplă acum. Eu îi invidiez (cu invidie albă) pe oamenii de afaceri că pot să inverstească, să rişte, să meargă pe muchia legii. Nu sunt fricos, dar nu mă pricep la astea. Sunt convins că aş ruina orice afacere. Poate că din această frică mi-aş dori ca cei care se ocupă de afaceri să respecte nişte reguli. Nu să fie puşi la zid, că altfel cine va fonda întreprinderi, instituţii, ziare şi televiziuni? Statul? Doamen fereşte, dacă vine tutela statului, s-a zis cu toate… platzformele independente! 🙂 Mă amuză şi mă întristează soluţiile socialiste ale unui Hollande, d.e. Apropo, între milionarul Depardieu şi socialistul Hollande OLIGARH este preşedintele Franţei, pentru că el deţine puterea. Şi impozitul 75% nu e o soluţie de a diminua rolul oligarhilor, pentru că… nu-l diminuează. Pe mine în genere mă sperie această gândire de…”REDISTRIBUIRE”. Ce se redistribuie? O avere care a fost distribuită greşit? Nicidecum! E proprietatea unui om, dobândită legal, din care noi decidem să rupem o bucată pentru alţii. Care-i logica? Şi care e interesul omului să producă şi să câştige mai mult, dacă cineva îi va „redistribui” rezultatul activităţii sale (repet: LEGALE!). Dacă e dobândită ilegal, e o altă problemă!
Dar mi se pare că m-am întins prea mult.
Mircea Ciobanu, ar fi foarte simplu dacă discuția despre oligarhi s-ar încadra doar între legal și ilegal. Realitatea însă e alta…
Sper că ați citit săptămîna trecută acest articol:
http://adevarul.ro/moldova/economie/gigantii-comerciali-nu-contribuabili-mari-1_52de1d48c7b855ff56a93e10/index.html
Din care reiese că o bună parte din marile companii utilizează diferite găuri în legislație pentru a se eschiva de la plata impozitelor către stat: firme căpușă, off shore, paradisurile fiscale din Maldive și Cipru etc. Lucruri inaccesibile omului simplu, sărac și fără acces la juriști. Aceasta e un mod prin care mari companii/mari oligarhi folosesc avantajele ce le conferă bogăția pentru a se eschiva de la contribuțiile la bugetul de stat.
Acum vreo doi ani unul dintre marii bogătași americani, Warren Buffet, spune că, procentual, el miliardarul plătește mult mai puține impozite decît secretara sa… Ceea ce indică un tratament discriminatoriu al statului american față de middle class și față de marile averi…(nu vorbesc despre cei extrem de săraci pentru că încă mai există ceva programe de protecție socială).
Încă ceva, nu cred că exemplul lui Depardieu e cel mai bun… E adevărat că Hollande a ridicat taxa prea mult, dar la fel de adevărat e că Depardieu a beneficiat enorm de avantajele sistemului francez de subsidiere a cinematografiei, care e un sistem administrat de stat: a apărut înițial în filme de nișă, și-a construit o slavă în filme plătite de bugetul de stat. Pe urmă a făcut și destule filme comerciale. Așa că ar avea o datorie față de viitorii potențiali Depardieu…
Se poate argumenta că și alde Bill Gates și Steve Jobs au beneficiat și ei direct sau indirect de sprijinul statului american și al contribuabilului american: internetul a fost inițial un proiect al ministerului apărării, școlile au primit finanțe din bugetul de stat pentru cercetări în domeniul tehnologiei. Asta nu înseamnă că Gates ar trebui impozitat cu 75 %, dar totuși o discuție despre cum aranjamentele instituționale favorizează totuși pe cei cu bani și iniațiativă își are locul… Pentru că discuția despre impozite nu este despre cum statul îți fură bani ci despre contribuția la un interes comun.
Din aceste motive discuția despre oligarhi ca inși e simplistă: ea nu ține cont de variile aranjamente instituționale care favorizează pe unii indivizi și îi defavorizează pe alții, nu ține cont de rolul altor factori (de context, comunitate) în ascensiunile personale. Pentru că atunci cînd vorbim de un Plahotniuc vorbim și de un întreg sistem politic ce l-a tolerat și crescut, de un alt sistem pre-existent (monopolul pe piața combustibilului) ce i-a favorizat ascensiunea, de un sistem legal ce i-a abuzat concurenții (de exemplu fostul șef al consiliului de administrație Victoria Bank, Țurcanu).
Un alt exemplu, la fel de negativ, dar de data asta nu cu bandiți ci cu poeți. Călin Vieru. Care o fi având ceva talent de antreprenor. Dar care s-a pricopsit cu localuri și posibilități de afaceri nu în ultimul rând datorită tatălui său care, între poezii, mai găsea timp să bată la ușile primăriei să obțină sprijin pentru Călin. Rezultatul: îl avem pe Călinuș mare om de afaceri, cu terase în centrul orașului care însă Călin se bocește că statul nu vrea să restaureze casa-muzeu de la Pererîta… Nu știu dacă l-aș impozita pe Călin cu 75 %, dar precis l-aș pune să restaureze singurel casa -muzeu…
Asta ar fi despre forta contextului…
Vitalie, au te înţeleg, dar nu pot fi de acord cu tine în câteva detalii. Mai întâi, hai să precizăm că discuţia despre criminal-necriminal nu e despre oligarhi, e una de alt ordin. Oligarhii nu sunt oameni bogaţi sau săraci, sunt un MIC grup care guvernează (cam nelegitim, dacă privim în esenţă, dar adesea perfect legal, perfect democratic). Există tendinţa (socialistă) de a-i porecli „oligarhi” pe toţi cei care au bani mulţi, dar e incorect şi ne încurcă să discutăm în acelaşi limbaj.
Eu nu numai că nu sunt bogat, dar nu am nicio şansă să fiu… în lipsa aptitudinilor. 🙂 Dar nu mă enervează că Depardieu sau Călin Vieru au banii pe care nu-i am eu. Şi nu prea înţeleg care e legea care să-l impună pe Depardieu sau Bill Gates să împartă cu cineva banii. Bill chiar face acte de caritate şi e dreptul lui, nu înţeleg de ce un oligarh de la guvernare trebuie să ia banii acestuia – câştigaţi legal – din simplul motiv că sunt prea mulţi şi… să-i împartă aşa cum crede el, tipul care guvernează, dar care nu are nicio treabă cu aceşti bani. În genere, impozitele sunt o metodă a statului de a stoarce bani de la oameni, pe venit, pe construcţii, pe pământ… pe suflet!
Un studiu de caz. Un profesor are un salariu la limita decenţei. Îşi ia nişte ore la o altă universitate. Apoi nişte ore la un liceu. Noaptea redactează texte de la o editură. În zilele de odihnă scrie articole pentru revistele de specialitate, contra onorariu. Fiindcă pe toate le face legal, trebuie să adune actele cu toate salariile şi onorariile pentru fisc. Fiindcă impozitul e „progresiv”, la urmă se îngrozeşte de cât de mult trebuie să plătească statului până la 31 martie. Şi omul renunţă. Renunţă să lucreze suplimentar, deşi îi place. Şi rămâne la „salariul de bază”, care e mic, pentru că are o disciplină rară şi ore puţine. Iar pentru toate activităţile suplimentare statul îl jefuieşte. Dacă ar mai avea şi o mică întreprindere, ar lucra zi şi noapte şi statul l-ar stoiarce definitiv prin impozite, pentru activităţi „oligarhice”. În unele ţări, el renunţă definitiv, în schimbul unei îndemnizaţii sociale etc. care e preferabilă efortului, pentru care eşti taxat în exces. Care ar fi soluţia? Simplă: dacă statul oricum trebuie să încaseze impozite, să încaseze acelaşi procent pe venit de la toţi. Adică 10 lei de la cei cu salariul 100, 100 de la cei cu salariul 1000 etc. La noi acest lucru e necesar pentru a stimula oamenii să câştige. Şi să plătească impozite. Pentru că nu e secret: cei care au venituri prea mari se eschivează de la plata impozitelor. Şi statul se ţine pe cei care lucrează în şapte locuri, ca să aibă un trai decent.
Mie unuia puterea celor puţini îmi place mai mult decât puterea unui singur om. Desigur că dintre toţi puţinii, mie îmi plac aristocraţii. Mai ales, aristocraţii spiritului. Dar, bineînţeles, că îmi place ca puterea s-o deţină – în limite rezonabile, desigur – mai mulţi. Cel puţin din considerentul că eu vreau să existe mai multe opinii. Sunt în acest sens, un pluralist incurabil. Îmi displace dictatura, fie socialistă, fie fascistă, fie oligarhic-imperialistă. Îmi place o democraţie în care să-şi aibă loc atât opiniile tale socialiste, cât şi liberalismele mele. Sigur că nici democraţia nu este o panacee, pentru că multe dictaturi au fost instaurate pe cale democratică, or şi masele, cu cât sunt mai numeroase, cu atât mai puţin consistente. Tocmai de aceea au fost atât de lesne manipulate de dictatorii secolului trecut.
Mircea, problema exemplului pe care-l aduceti e ca el e destul de marginal si improbabil. Adica omul (profesor sau altceva) care renunta sa castige mai multi bani pentru ca va trebui sa plateasca mai multe impozite e un caz foarte rar. Din mai multe motive. Intai ca aceasta impozitare progresiva presupune praguri „moi”, adica nu salturi spectaculoase de la 5 % la 75 %, ci cu praguri de 5-10%. Apoi, marile impozite (ca in Franta) merg dupa o anumita cifra (1 milion de euro, daca nu ma insel). In al treilea rand, exista o sumedenie de cai aproximativ legale (vorba lui Ostap Bender) de a evita aceste taxari – donatii, mosteniri, onorarii etc. Asa incat acest profesor va alege sa munceasca mai departe in 7 locuri.
Sper ca sunteti de acord si cu o solutie socialista – daca salariul de profesor nu-i ajunge inseamna ca e o problema cu remunerarea muncii iar asta ar insemna ca ar trebui sa ne asiguram ca angajatorii platesc angajatii decent, la limita unui salariu minim ce ar asigura supravieturea si nu doar (se ocupau candva sindicatele de asta).
Observ insa alte doua lucruri ce ar merita comentate. Spuneti : ” impozitele sunt o metodă a statului de a stoarce bani de la oameni, pe venit, pe construcţii, pe pământ… pe suflet!” Asta prezinta doar un aspect al problemei: ca statul ia. Dar statul da. Si din impozite statul ia bani pentru constructia unor lucruri comune (sper ca nu doriti ca fiecare sa-si faca drum si scoala) sau ofera servicii pentru comunitate (iar, eu nu pot, chiar daca statul nu mi-ar lua nici un ban, sa-mi deschid spital privat).
Al doilea lucru este despre ” dacă statul oricum trebuie să încaseze impozite, să încaseze acelaşi procent pe venit de la toţi. Adică 10 lei de la cei cu salariul 100, 100 de la cei cu salariul 1000 etc”. Principiul asta are o problema: cei cu venit de 100 lei nu doar ca nu pot sa plateasca 10 lei, ci trebuie ajutati pentru ca se afla sub pragul existentei. 1000 de lei dintr-un venit de 10 mii inseamna poate cu 2-3 sesiuni mai putin la peeling, iar 10 lei din 100 inseamna vreo 2-3 paini mai putin pentru cel cu un asemenea venit.
Despre aristocratii spiritului am mai vorbit cu Dvs… Eu inca nu am priceput cine-s ei.
@ Mircea
Chiar daca mentionezi din start ca acestea sunt doar niste opinii (si nu argumente), in text s-au strecurat cateva inadvertente, care ar trebui lamurite. Pe-alocuri remarcile mele coincid cu problemele mentionate de Petru.
1) Fondatorii capitalismului rusesc nu sunt oligarhii, ci reformatorii rusi care incepand cu Gorbachev, continuand cu Gaidar, si incheind cu Chubais (si cei din jurul lui) au stabilit regulile initiale ale economiei de piata. Se face o confuzie intre doua grupuri distincte reformatori si oligarhi. Abia dupa perioada initiala lucrurile se schimba, apar indivizi extrem de bogati (top 10) pe care-i numesc oligarhi. Este o definitie materiala a oligarhilor din postcomunism, dar ei nu ar fi aparut fara reformatori, care sunt de fapt fondatorii capitalismului.
2) Definitia oligarhiei data de autor este prea larga si aplicata aleatoriu unor regimuri politice diverse. Inteleg ca autorul il urmeaza pe Aristotel intrucatva, dar criteriul numarului folosit de catre Aristotel pentru a clasifica regimurile politice nu este suficient. „Puterea celor putini” nu poate servi drept definitie a acestui tip de regim politic pentru ca in toate regimurile politice cu exceptia democratiei directe puterea este exercitata de catre un grup restrans de indivizi. In democratiile reprezentative moderne puterea este exercitata prin definitie de un grup restrans de politicieni confirmati in functie in cadrul alegerilor.
Intr-un regim oligarhic cei care sunt prosperi (au puterea economica) exercita direct sau indirect puterea politica in detrimentul majoritatii. Adica puterea materiala a unor indivizi se transforma usor in putere politica. Pe cand puterea economica a milionarilor sovietici de tip Koreiko nu putea fi transformata in putere politica. Presedintii de colhoz erau mai instariti, dar nu erau mosieri pentru ca nu erau proprietarii pamantului.
3) Autorul afirma ca si regimul comunist a fost unul oligarhic. Putin probabil. Oligarhii sunt rezultatul tranzitiei economice (spre capitalism). Pozitia de putere a nomenclaturii nu se baza pe forta banului, ci pe ideologie si pe sustinerea partidului. Este adevarat ca nomenclatura avea acces la privilegii materiale, pe care altii nu le aveau.
4) Mai spune autorul „Oricum, în toate formele ei posibile (şi noi nu putem fi excepţia excepţiilor), oligarhia era aproape obligatoriu etapa de trecere de la dictatură la democraţie.” Ar fi frumos sa vedem niste cercetari care sa confirme aceasta ipoteza. O asemenea afirmatie poate fi facuta doar dupa studiul atent al tranzitiilor de la dictatura la democratie, dar si de le democratie la dictatura.
5) Intr-adevar oligarhii rusi au salvat democratia in 1996, doar ca autorul face o confuzie. Ei nu au salvat democratia pentru ca erau democrati, ci pentru ca le era frica sa nu vina comunistii si sa le nationalizeze averile, adica au salvat-o de frica, nu din convingere. Tot unii dintre oligarhii rusi au ingropat doua guverne ruse dupa 1996 folosind mass media “independenta” drept instrument. Mai mult din cauza lacomiei unora dintre ei ulterior multi din establismentul rus l-au sustinut pe Putin.
6) Impozitul de 75% ar permite sa redistribuim de la milionarii moldoveni la profesori. Problema este ca in cazul aprobarii unui impozit exagerat, milionarii moldoveni vor fugi ca Depardieu si alti milionari francezi (Belgia este preferata de francezi, Depardieu nu a rezistat mult in Rusia). Din aceasta cauza impozitul aprobat ar trebui sa fie la limita, adica sa nu ia de la oligarhi atat de mult incat ei sa nu vrea sa mai ramana in Moldova.
Ştiam eu, Vitalie, că vei spune că cineva trebuie să plătească mai mult profesorilor şi problema e rezolvată. Dar profesorii nu au fost niciodată remuneraţi prea bine. În socialism, poate cel mai prost posibil. Eu am lucrat în socialism şi muncitor, şi constructor, şi profesor. Să-ţi spun cine primea cel mai bine? Chiar dacă meseria de profesor solicita efort şi cunoştinţe, nu el avea cel mai bun salariu. Dar profesorul adevărat era un ARISTOCRAT AL SPIRITULUI şi îi plăcea această misiune apostolică. Şi îi mai place şi azi. Dar fiiindcă familia îi solicită mai multă implicare financiară, îşi caută aceste munci suplimentare. Şi nu o fac numai profesorii, dar eu ţi-am dat acest STUDIU DE CAZ. Şi trebuie să te dezamăgesc: mulţi au renunţat. Fie că au renunţat total (cei mai mulţi), fie că lucrează fără să ridice salariu (puţini), ca un fel de voluntariat, fie că ridică onorariul în plic, necontabilizat, desigur. Pentru ei chiar ar fi fost mai simplu să existe un impozit unic (tu încă nu ştii ce înseamnă îmbulzeala de la fisc pentru depunerea informaţiei financiare, umilinţa la care te supune toată birocraţia de acolo, rândurile interminabile şi revolta sfântă, întru apărarea statului pentru că ai uitat să declari două sute de lei şi ai amăgit statul, găsind în sfârşit marele hoţ).
Cel cu impozitarea progresistă rezolvă toate problemele simplu: luăm de la cei care au cel mai mult! În loc să stimulezi oamenii să producă, să aibă, să deschidă întreprinderi, tu îi sperii ca nu cumva să aibă prea mult! Chiar mă mir de această grijă de cei care au mai mult decât mine – vorbim de cei care au legal aceşti bani! Cum stimulezi apariţia întreprinderilor, a locurilor de muncă, a dezvoltării infrastructurii? Prin taxări progresiste? Ori poate printr-un efort al etatistului cel puţin pe potriva efortului… ticălosului de capitalist? Prin efortul de a crea condiţii de dezvoltare a economiei, nu prin a-i speria pe cei care se preocupă de ea…
Te-ai legat prea literal de cel cu salariul de 100. Cu el se rezolvă foarte simplu: nu i se iau impozite. Începem, să zicem, cu cel care are 1000 sau chiar 5000. În rest, vom avea drumuri şi şcoli în funcţie de câte întreprinderi va stimula statul să aibă. Şi de câţi oameni bogaţi. Dorinţa ta e să nu fie oameni bogaţi, dorinţa mea e să fie câţi mai mulţi. Ca să nu existe… oligarhi. 🙂
În fine, să nu uităm că vorbim despre oligarhie, nu despre bani. Important e să lărgim aria libertăţilor individuale, să nu putem acorda presiuni asupra omului, nici din partea celor cu bani, nici folosind resursele administrative ale birocraţilor. Pot să fie de acord cu tine în multe lucruri, dar într-o chestiune nu vreau să cedez: libertatea cetăţeanului trebuie să fie mai mare decât putera statului asupra acestei libertăţi. Şi atunci vom avea asigurată o democraţie funcţională, în parlamentul ţării găsindu-se loc pentru toate opiniile: atât cele socialiste, ale tale, cât şi cele liberale, ale mele. Sigur că o spun cu toată convenţia admisă. Pentru că şi eu uneori sunt revoltat şi cer un fel de dreptate socială, după cum şi tu admiţi că ar avea şi liberalii dreptul la opinie. Nu mă refer acum la vreo doctrină politică sau la vreun partid.
IMB (Ion)
1. Gorbaciov încerca să reformeze sistemul socialist, nu el a creat capitalismul rus. El a deschis geamurile care s-au transformat în porţi, asta e altceva. Mişcările de emancipare naţională tot au fost favorizate de reformele lui Gorbaciov, dar nu-l poţi numi iniţiatorul lor. Gaidar – da, Ciubais -da, e chiar unul din cei porecliţi „oliigarhi”. I-am mai spus lui Petru, vezi: cel puţin o instituţie fantastică, pe nume mass-media independentă şi de bună calitate din Rusia epocii democrate au creat-o chiar cei porecliţi „oligarhi”. Şi s-a cam încheiat odată cu venoirea dictaturii putiniste.
2. Oligarhia înseamnă puterea (economică, politică, juridică, militară, sau zi-i cum vrei) deţinută de un grup mic. Ce altă definiţie poate să fie, dacă ACESTA ESTE SENSUL CUVÂNTULUI???
Apropo, preşedinţii de colhoz DE FACTO stăpâneau nu numai pământul, ci şi sufletele tuturor ţăranilor colhoznici. Unii dintre ei şi azi îi mai slujesc, din inerţie.
3. Nomenclatura nu se sprijinea (doar) pe susţinerea partidului sau a ideologiei, uneori era un produs pur al biroctraţiei, uneori se sprijinea exclusiv pe forţa armată, cel mai adesea pe organele represive, ale securităţii de stat şi miliţiei. În consecinţă, aveau puterea deplină şi adevărată. Incomparabil mai mare decât orice alţi „oligarhi”.
4. Pentru întrebarea a 4-a vezi toată istoria lumii din Grecia antică până la URSS şi … R. Moldova.
5. Am vorbit mai sus despre Rusia. „Oligarhii” ruşi nu au fost îngeri, ei aminteau de americanii care cucereau în zorii capitalismului „Vestul sălbatic”. Dar au contrubuit enorm la crearea unei societăţi libere, capitaliste. Azi lucrurile s-au inversat. Şi dacă oponentul meu aplaudă Rusia de azi… vom găsi cu greu limbaj comun.
6. Iată încă o dată cuvântul „a redistribui”. Cum să redistribui ceva ce nu îţi aparţine? Ce-i cu haiducismul ăsta? Altă cale de a face dreptate decât de a lua de la alţii nu există pe teren socialist? E prea vulgar! Dar aveţi dreptul la opinie. Liberalismul chiar presupune această libertate. Cu condiţia să am şi eu dreptul la replică.
@ Mircea
1) Oligarhia este un regim in care legitimitatea politica se bazeaza pe putere economica. Adica cei mai bogati oameni dintr-un stat sunt conducatorii acestuia in virtutea puterii economice pe care o au.
2) „Cum să redistribui ceva ce nu îţi aparţine? Ce-i cu haiducismul ăsta? Altă cale de a face dreptate decât de a lua de la alţii nu există pe teren socialist? E prea vulgar!”
Ce treaba are haiducismul cu redistribuirea prin intermediul taxelor? Una dintre functiile statului modern este sa redistribuie prin intermediul taxelor de la cei bogati la cei saraci, scrie in orice manual de economie nu vad nimic vulgar aici. Daca inteleg bine ai vrea ca statul sa nu-i taxeze deloc pe milionarii moldoveni? Adica in Franta si in Europa Occidentala se poate, dar la noi asta se cheama haiducie, este vulgar … sa fim seriosi. Poate ca a vorbi despre echitate sociala in Moldova tot este haiducie? Cum se face ca cea mai saraca tara din Europa este condusa de cei mai bogati cetateni ai ei?
@Mircea Ciobanu, impozitarea progresiva e aplicata in majoritatea tarilor lumii. Dintre cele 20 mari economii ale lumii, doar Rusia are cota unica de impozitare – 13 %, plus unele state din SUA.
Lista se gaseste aici:
http://en.wikipedia.org/wiki/Flat_tax#Around_the_world
Mai sunt acolo si Romania, si Ucraina, si Transnistria care nu-s neaparat modele de succes.
Celelalte tari folosesc variante ale impozitarii progresive. Si acest sistem nu le-a impiedicat deloc sa creasca si sa fie de succes.
Va inteleg nedumerirea cu privire la cele 75 % luate de Hollande, dar:
1) el a venit cu aceasta promisiune la alegeri, si isi implementeaza programul electoral, are deci o sustinere a francezilor.
2) e un exemplu mai degraba extrem care nu descalifica intreg sistemul in genere…
Dvs sunteti impotriva impozitarii in genere?
Petru, Vitalie, Ion,
Dacă pentru voi este important vital să vă spun că aveţi dreptate, OK, v-o spun: aveţi. Vreţi să recunosc numaidecât că eu nu am dreptate, bine, recunosc: nu am.
Şi nici măcar nu insist să-mi răspundeţi la nedumeririle mele, eu am spus ce am avut de spus, voi credeţi ce vreţi. Sau, mai bine zis, testaţi-vă lecturile şi prin prisma întrebărilor mele. Pentru că nu ştiu de unde aţi luat voi că în toate domeniile lucrurile sunt relative (inclusive, în ştiinţele exacte), dar iată că în sociologie şi politologie ar exista un singur adevăr, cel socialist, bien sur.
Şi totuşi… oligarhia este puterea – politică, militară, economic etc. – a celor puţini. Puterea celor bogaţi se numeşte plutocraţie (şi desigur că e un aspect particular al oligarhiei). Intermitenta confuzie se face fie prin extinderea sensului, fie prin transformarea unui cuvânt în poreclă (socialiştii au cuvinte “pozitive” şi cuvinte “negative”), fie prin fireasca legătură dintre politic şi economic. Socialiştii, strict sensu, nu produc nimic (ei… redistribuie şi asigură echitate), dar venind la putere (cu lozinci egalitariste) încep să gestioneze finanţe… afirmând că NOMENCLATURA nu este oligarhică. Este!
2. Cu redistribuirea am obosit să explic. Poţi re-distribui doar ceva care a fost distribuit iniţial greşit. Ori să propui un alt mod de distribuire alternative celui existent. Dar dacă iei de la unul (ceva ce omul posedă perfect legal!) şi dai altuia e haiducism. Indiferent unde se aplică metoda, în codrii Orheiului ori în Florida. Normal e ca toţi oamenii să cotizeze – conform unor reguli limpezi, simple şi… egale! – la formarea bugetului statului (nu sunt eu împotriva impozitării, sunt împotriva discriminării!). Statul trebuie să dezvolte economia, să aibă întreprinderi prospere, care să plătească impozite şi cetăţeni bogaţi, de la care să ia impozite suficiente. Nu să paraziteze şi să ia pur şi simplu de la cei care au mai mult. Pentru că, în acest caz, reiese că statul e interesat să aibă “oligarhi”, ca să aibă pe cine să mulgă, de la cine să ia, să dea îndemnizaţii etc., simplu spus, să-şi întreţină domeniul de putere.
Majoritatea ţărilor sunt conduse de oameni bogaţi… Apropo, care sunt excepţiile? Dar nu asta e problema, problema e că RM are nevoie de oameni care să stimuleze activitatea economică, altfel nu vom avea de la cine să luăm ca să facem “dreptate” socială, să construim şcoli, spitale, drumuri.
Apropo, iată un studiu de caz. Un km de drum costă un million. Dacă Moldova vrea drumuri, anunţă tender. Pentru a participa la tender, trebuie să ai tehnică performantă şi scumpă, să aplici tehnologii avansate (şi scumpe), să ai specialişti performanţi, bine remuneraţi. Şi, pentru a asigura participarea, trebuie să ai şi o garanţie bancară solidă. Care este interesul cuiva să aibă această firmă, să investească în ea, ştiind că jumătate din ce câştigă va fi taxată, pentru beneficii prea mari? Cum să stimulezi pe cineva să fondeze un asemenea monstru antreprenorial? Îl va face numai un om care va avea beneficii mari, pentru că riscul e mare şi munca e grea. Cine dintre voi vrea să facă această firmă, investind bani, timp şi nervi? Sau cine dintre voi ar fi gata cel puţin să cotizeze, ştiind că poţi să pierzi totul, iar dacă îţi va merge şi vei câştiga mult, jumătate se va duce în beneficiul birocraţilor care va face dreptate poporului, va REDISTRIBUI echitabil venitul tău? Şi în genere, cu redistribuirea am înţeles, dar care e modelul socialist al unei economii funcţionale? Cum îl interesaţi pe om să vrea să lucreze şi să câştige?
În fine, discuţia noastră era totuşi despre altceva. La etapa iniţială, de acumulare a capitalului şi de tranziţie de la distatură, “oligarhii” au avut un rol benefic. Dar e timpul să trecem la etapa democratică, liberală, în care dreptul la opinie (inclusiv, în privinţa mărimii impozitelor) o vor avea toţi: şi liberali, şi socialişti şi anarhişti, şi monarhişti. După legea asaltului de idei, mai multe opinii e mai bine decât una singură.
@Mircea, discuția a alunecat iremediabil spre ideologic, și nu cred că aici e terenul cel mai propice. Îmi atribuiți lucruri pe care nu le-aș fi spus niciodată: ” în toate domeniile lucrurile sunt relative (inclusive, în ştiinţele exacte), dar iată că în sociologie şi politologie ar exista un singur adevăr, cel socialist, bien sur.” Mi se pare că, din contra, am avut grijă să fac distanța între preferințele mele ideologice și această discuție.
Nu înțeleg cîteva lucruri: de unde atîta dorință de a găsi ideologie acolo unde nu prea este. Personal mă strădui să indic explicit acolo unde fac afirmații ideologice și unde discut lucrurile din mai multe perspective. Nu neg că preferințele mele ideologice s-ar putea strecura în unele afirmații sau în unele lucuri pe care le tac, dar de aici pînă la a spune că orice zic e socialism e o cale tare lungă. Pe care chiar nu înțeleg de ce o parcurgeți atît de rapid.
Al doilea lucru este un sofism pe care-l reproduceți: e destul să găsiți un exemplu extrem de stat parazitar care extrage impozitele ca rentă (cum e, într-un sens, Moldova) că sunteți gata să explodați întreaga idee a impozitării progresive. E ca și cum, dacă un bărbat a violat, atunci toți ar trebui băgați la pușcărie.
…Ca un contra-exemplu al firmei fictive despre care vorbiți vă dau o întreprindere reală. Lusmecon. Care are tehnică performantă. Care are drept șefi pe nașii lui Filat. Care cîștigă tenderuri cu duiumul. Unde e statul asupritor aici? Nicăieri. Pentru că e vorba de forțe oligarhice ce au capturat instituțiile statului și le folosesc în interese proprii. Direrența între mine și dvs e că dvs vă faceți a nu vedea aici că statul e doar o marionetă, un fel de „распределительный пункт” pentru fluxuri financiare ce ajung în buzunare private și nu în cele publice.
Dvs vedeți soluția în limitarea acțiunii statului, eu o văd în normalizarea activității sale, care presupune și o întărire pentru a putea subordona și ține sub control acești oligarhi… Părerea mea: avem nevoie de un stat eficient, nu de unul slab și cu atât mai mult de unul parazit.
Sper că ați văzut și această știre:
http://adevarul.ro/moldova/economie/deputati-taxe-1_52e8abcdc7b855ff56e44603/index.html
Mai trebuie dovezi că statul moldovean e foarte tolerant cu cei foarte bogați și foarte puternici, și pune cam toată povara pe clasa medie, cea care trebuie să-și plătească regulat taxele?
Vitalie, fiecare dintre noi ştie ce ştie şi tocmai asta expune. Dacă nu încercăm să-l asultăm pe celălalt (cid oar să-I găsim nod în papură), pierdem timpul. Eu sunt atent la tot ce spui, chiar dacă pot să deduc greşit că e din cauza şcolii tale cam cu înclinare stângist-marxistă, după cum am dedus eu. Dar urmărsesc atent şi încerc să polemizez pe toate întrebările pe care mi le pui. Apropo, tu aşa şi nu mi-ai spus cum l-ai putea interesa pe un om să investească şi să fondeze o firmă de construcţii. Cea a lui Filat despre care spui e ca şi cea a lui Oleg Voronin de altă dată şi a lui Şelin, de mai ieri. Aici câştigă “cine trebuie” şi asta mă face să nu creditez statul. La fel procedează şi Hollande, în esenţă, sperând să prospere pe taxe mari. Acum toată Franţa e extrem de nemulţumită… dar să vezi cât de nemulţumiţi sunt producătorii! Cei care investesc şi muncesc!
Statul moldovenesc e unul infect şi cam falimentar în esenţa lui. Tare mă tem că toată hoarda de funcţionari rămaşi în bună parte din epoca sovietică, multiplicaţi cu şmecherii tranziţiei şi stricaţi definitiv în epoca tranzitorie, nu mai poate fi adusă la o condiţie, decât închizându-le robinetul şi lărgind aria iniţiativelor individuale. Sprijinind micul producător, dezrobindu-l de sub tutela statului şi ocrotindu-l de marii oligarhi. Gluma mea cu multiplicarea oligarhilor încoace bătea: spre crearea unei concurenţe a iniţiativelor private şi eliminarea din ecuaţie a firmelor care se subordonează statului şi oligarhilor politici.
Profesorul din mine nu se revoltă pe oligarhi şi nu cere discriminare. Pentru că ştiu cine va fi discriminate în ultima instanţă. E sufficient ca omul care vrea să investească şi să câştige să fie stimulat. După ce vom aduna capital suficient, vom chema socialiştii să-l împartă. Deocamdată el trebuie adunat. Şi socialiştii încă nu au propus nimic în acest sens. În rest, fiecare cu opinia lui în privinţa soluţiilor. Eu nu cred în puterea statului, nici în a socialismului, pentru că le-am cunoscut pe ambele. Iar în lume şi chiar aici, la noi, lucrurile bune s-au făcut din iniţiative individuale. Particulare. Private. Mulţimile, în schimb, au ştiut să distrugă.
Vreau sa recunosc ca mi-a placut articolul foarte mult. In opinia mea Mircea pune niste accente foarte corecte, chiar novatoare, cel putin pentru ramura stiintei politice care studiaza subiectul – politica comparativa. De fapt, lucrez la un articol-proiect academic, care abordeaza aceeasi problema pe care Mircea o scoate in evidenta, doar sub un unghi diferit si aplicat la cazul Rusiei. Plus eu incerc sa testez afirmatiile-ipotezele in mod empiric. Deoarece cred ca inteleg de unde ‘bate vintul’, vreau sa incerc sa prezint afirmatiile articolului untrun mod diferit. Ideea cheie a textului (cum o inteleg) a fost obscurata in variate exemple si figuri de stil folosite in articol, dat fiind caracterului pronuntat-publicist a acestuia. Vreau sa o evidentiez.
„În genere, cu drepturile politice nu stăm rău. Avem probleme cu cele economice, cu cele sociale… Stop! S-ar
putea întâmpla să găsim aici buba explicativă.”
Voila. Cred ca este o observatie superba prin abilitatea acesteia de a intercepta esenta problemei. Intrun fel rastoarna un sir de presupuneri normative, care insista ca pentru a fi liber, individul are nevoie in special de libertati politice – nu va pare ceva familiar? In continuare Mircea explica si de ce aceasta este o problema – avind avantaj economic sau social, o persoana poate practic manipula cu libertatea politica a celorlalti, creindu-le impresia (falsa) ca sunt liberi. Cumpara o televiziune si le influenteaza opinia, ii impinge la alegeri care daca ar fi diferite, daca persoanele ar fi fost informate mai complet. E o problema care se discuta nu rar in SUA, in special in ajunul alegerilor. Apropo, teoria alegerii sociale are niste volume foarte interesante de cercetari care discuta daca intradevar putem fi liberi in alegere, in sens filozofic positivist (adica real, contrariu sensului normativist-moral).
O alta derivare logica este lansarea presupunerii ca traim in o lume unde existenta libertatilor politice, cind cele economice si sociale sunt intro oarecare masura marginite, nu ofera egalitate adevarata si printre altele bunastare. Doar una din motivele insistentei asupra libertatilor politice a fost dorinta de a imbunatati egalitatea intre membrii societatii, inclusiv si cea economica. Adica, intrun fel, ideile lui Mircea sfideaza teorii filozofice care tind sa afirme (implicit) ca cel mai important pentru atingerea egalitatii este libertatea politica.
Acum, fiind o persoana care incearca sa le explice pe toate, vreau sa rationalizez pe marginea discutiei de mai sus, care mi s-a parut destul de ortogonala (adica una ideal departe de a atinge tangente logice). De ce? Partial, motivul ar fi ca protagonistii reprezinta diferite stiinte sociale, care au functii specifice. Filozofia si teoria politica incearca sa explice lumea din jur din considerente normativ-morale (ce e just, corect, etc.). Tot ele propun solutii problemelor din lumea reala reiesind din aceste doleante normative. Stiinta politica moderna, urmind traiectoria metodologica a stiintei economice, incearca sa testeze aceste idei in mod empiric, si deseori ajunge la concluzia ca solutiile propose de filozofie si teoria politica nu ne apropie de scopurile dorite exact cum aceste stiinte s-au asteptat.
Adica, prin prisma stiintei politice comparative, care studiaza mecanizmele politice interne ale societatii, am ajuns la concluzia ca libertatile politice nu neaparat contribuie la egalitatea in societate. Cel putin nu in epoca moderna, caci actori interesati (sa zicem oligarhi de unele soiuri) s-au adaptat si au invatat cum sa manipuleze procesul politic pentru a oferi libertati politice fara a oferi egalitate sociala in sens adevarat. Cel putin aceasta am luat eu de la articol. Si partial am inteles fiindca am ajuns la o concluzie similara in studiile mele academice. Deja urmeaza ca Mircea sa ma judece daca am dreptate.
‘daca am dreptate’, in sensul cit de corect am inteles ideea articolului.
Dumitru, eu ziceam că nu voi mai comenta nimic, în măsura în care cineva expune o opinie, pentru că textul (deja megatextul) care provoacă discuţia nu e numai textul-pretext, ci şi tot paratextul lui (în cazul de faţă, comentariile voastre). Cititorul, dacă are timp, parcurge şi tot dialogul acesta de la subsol. Pentru un cititor inteligent, toate opiniile contează. Nu mai zic că poate să conteze mai mult un scurt comentariu polemic, decât textul-pretext. Mai ales că, în conformitate cu legea generală a comunicării, cel care comunică SE ŞI COMUNICĂ. Aşadar, nu numai transmite o informaţie pe care o cunoaşte de undeva, dar şi ne dă o informaţiie despre sine (şi despre formaţia sa, vorba vine).
Acum, la obiect. Există în teroiile moderne ale formării o metodă care presupune ca, atunci când se adună o echipă în vederea obţinerii unui scop, în acest grup de cosmonauţi este inclus şi un diletant. Adică, dacă toate problemele sunt de ordine matematică, în echipă e inclus un biolog sau istoric, care să dea şi o altă perspectivă asupra problemei. În acest subiect, eu sunt diletantul. Care propune o perspectivă amatoristă în sens strict sociologic sau, mai preics, una… empirică.
Dar, uimitor pentru mine, nu numai dumneata, ci şi oponenţii mei declaraţi au înţeles ideile. Dacă aş rezuma şi eu câteva idei care răstoarnă oarecum percepţia tradiţională, ar fi ceea ce zici despre drepturile şi libertăţile politice care încă nu înseamnă nimic, în măsura în care ele pot fi anulate, de facto, prin enormul sistem de manipulare, aplicând, inclusiv, instrumentele sociale, economice şi de alt soi. Iată de ce ziceam că nomenclaturiştii din epoca sovietică erau oligarhi în sensul cel mai direct: erau puţini, caseta se modifica doar parţial şi aveau pârgii de tot soiul ca să mimeze o societate democratică. Azi, avem toate semnele involuţiei spre o dictatură ascunsă în măsura în care fucnţionează cam aceleaşi instrumente, care converg spre un grup mic. Bine, poate să nu placă cuiva şi ideea mea de a reduce funcţiile statului.
Aici aş putea să mai aduc un argument. În sistemele autoritare, monarhice, rolul statului era enorm, el legitima monarhia şi lichida orice formă de libertate personală. În epocile oligarhice, puterea aceasta se redistribuie relativ: coboară spre un grup, dar unele libertăţi ajung şi mai jos. În fine, dacă tot vorbim (şi oponenţii mei parcă nu-s împotrivă) că un sistem oligarhic trebuie înlocuit cu unul democratic, înseamnă că aria libertăţilor trebuie să se lărgească. Cu cetăţeni liberi şi bogaţi, nu cu stat puternic şi cetăţeni umiliţi. Statul în slujba cetăţenilor, nu cetăţeni în slujba statului, care, când i se măresc atribuţiile, devine odios (vezi URSS, China lui Mao, Cuba sau Coreea de Nord).
Dar dacă vrei să-ţi răspund de ai sau nu dreptate, sigur că ai. Pentru că ai şi suportul teoretic necesar. Eu nu am făcut nimic dexcât să privesc lucrurile dintr-o altă perspectivă. Îmi amintesc în acest caz de secvenţa din filmul „Cerul poeţilor dispăruţi”, în care profesorul de la un colegiu le-a propus discipolilor să urce pe mese şi să încerce să privească lumea de sus, dintr-o altă perspectivă decât cea obişnuită.
Dacă merită sau nu atenţie această perspectivă pe care o propun eu, să judece cititorul.
Procesul comunicarii este un schimb de semnale care contin informatie, si e menit sa transfere aceasta informatie de la o sursa la un receptor. Insa ca la orice schimb de informatie, in cadrul acestui proces apare ‘zgomot” (noise) care previne transmiterea exacta a informatiei, caci aduce la pierderea si/sau distorsiunea semnalului initial. Asta ar avea loc nu doar in sistemele tehnice, in care problema de „noise” e solutionata mult mai bine decit in comunicarea verbala/scrisa intre oameni. Anume in contextul asta am solicitat sa se confirme daca ‘am dreptate’ – in sens daca am perceput corect ce a dorit sa comunice articolul.
Din cele intelese din comentarii, ele au abordat clarificarea definitiei de oligarhi, caracterul statului, redistribuirea resurselor, opinii afectate de prejudecati normative (ideologice) etc., dar nu si ce am evidentiat putin mai sus in comentariul meu Urmarind ultimul raspuns al lui Mircea, imi dau seama ca de fapt Mircea a dorit sa comunice un sir de idei, si nu anume ce am initial. Eu am perceput textul ca prezentind o singura ideie, dar sustinuta de exemple si clarificari. Oricare discutie este mai eficienta cind semnalul trimis de sursa este perceputa complet corect de receptor – mi s-a parut necesar sa prelungesc discutia, care dupa cum a scris Mircea, e mai lunga ca articolul. Insa oare nu e acesta sensul articolului – de a genera discutii bogate in opinii si abordari, si nu acesta ar fi criteriul utilitatii articolului?
Vreau sa mai sugerez ca nu e neaparat de perceput comentariile care nu sustin totalmente o opinie ca declarind aceasta opinie nula. Si prezenta a astfel de comentarii nu inseamna ca se disconsidera si neaga opinia prezentata initial. Oricare opinie sau comentariu are conditii logice de existenta, ceva de felul, ‘daca A, B si C se implinesc, apoi urmeaza D”. Deseori cind analizam o opinie tindem sa nu observam aceste conditii. Atunci percepem ca ni s-au respins ideile, cind de fapt interlocutorii posibil nu sunt de acord ca urmarim existenta conditiei B, sau cred ca ‘daca A,B,C, va urma F in schimb si nu D”. Conditionarea este un instrument puternic, pentru ca in stiintele sociale ne permite sa generam un adevar unic fie in forma de un ‘data point’ sau un domeniu continuu de ‘data points’, daca privim asta mai tehnic. Scuze pentru abuzari de englezizme, dar am studiat materia nu in romana si mi-i rusine sa recunosc ca nu am habar cum sa le prezint tehnic corect in romana. O fac pentru reducerea zgomotului in mesajul meu.
Dumitru, eu parcă nu am ce să adaug, decât o precizare. În general, eu nu cred că există mesaje absolute, oricât adevăr ar conţine. Opinia mea este sinceră în ceea ce am spus, dar ea conţine şi îndoielile mele. Tocmai de aceea am încercat să privesc lucrurile din câteva perspective. Scopul meu chiar acesta era: să privesc lucrurile exact aşa cum îmi apar ele în datele esenţiale (de fapt, în datele pe care le observ, pe care le percep).
Şi, bineînţeles, să provoc o discuţie la temă. Să incit. Cam aşa fac eu.. când fac critică literară, care studiază fenomene mult mai incerte, mult mai relative şi mai subiective.
În felul acesta, nu exclud ca argumentele să apară tocmai aici, în dialogurile-comentariile de la subsolul textului.
Dacă cineva poate să tragă asemenea concluzii deplasate, dintr-un text parcă suficient de limpede… îţi vine să renunţi să mai scrii ceva vreodată. 🙁
Mircea, dvs stiti cel mai bine ca asa sunt textele – imediat ce au fost publicate ele isi au o viata a lor, circula dupa o logica a lor, se preteaza unei multitudini de lecturi si interpretari, uneori mult mai ciudate decat cele pe care le-a prevazut autorul… 🙂
Vitalie, eu ştiu că textele au autonomia lor şi chiar INTENŢIONALITATEA lor, care nu întotdeauna coincide cu intenţionalitatea autorului. Eu ştiu că niciodată nu trebuie să spui: eu altceva am vrut să spun. Eu nu mă apăr pe mine. Eu apăr un text, care are autonomia lui, care nu îmi mai aparţie, dar care spune ceva foarte clar şi E GATA SĂ FIE ATACAT… PENTRU CEEA CE SPUNE, nu pentru ce i se năzare cititorului.
El nu este perfect, el este deliberat polemic, dar vrea să se polemizeze pentru ce este în el, nu pentru ce crede cititorul. Cum să polemizezi cu un om care incriminează textului-oponent lucruri inventate? Îţi dai seama că o premisă falsă nu mai face interesantă deducţia.
Ş-apoi textul acesta nu mai rătăceşte prin lume chiar aşa, ca motanul lui Kipling, care hoinărea de unul singur. El a intrat într-o cinstită adunare de oameni care CEL PUŢI N SUNT ÎN TEMĂ, ŞTIU SĂ POLEMIZEZE, ŞTIU SĂ SE ASCULTE ŞI, MAI ALES… ŞTIU SĂ CITEASCĂ.
Dacă eu, omul care moare după polemici intelectuale, m-am dezamăgit că cineva NE FURĂ obiectul polemicii, pentru că trişează, înseamnă că ceva nu merge. Şi am tot dreptul să abandonez polemica. Ori să renunţ la scris. 🙁 🙂