Aurelian Giugăl
La peste 25 de ani de la lansarea negocierilor, acordul de liber schimb UE-Mercosur a intrat într-o nouă fază. Statele membre ale Uniunii Europene au dat vineri undă verde semnării celui mai mare acord comercial încheiat vreodată de UE, permițând președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, să semneze documentul cu partenerii sud-americani, Argentina, Brazilia, Paraguay și Uruguay, cel mai probabil săptămâna viitoare, la Asuncion – link aici.
Deși Franța, Austria, Ungaria, Irlanda și Polonia au votat împotrivă, iar Belgia s-a abținut, sprijinul a cel puțin 15 state reprezentând 65% din populația UE a fost suficient pentru avansarea acordului. Urmează votul în Parlamentul European, programat cel mai probabil pentru aprilie sau mai, într-un context marcat de proteste ale fermierilor, opoziție politică internă în mai multe state și critici dure din partea organizațiilor de mediu și a societății civile.
Se discută încă din 1999, despre un acord de liber schimb între Uniunea Europeană (UE) și țările Mercosur – bloc comercial din America de Sud, alcătuit din membri titulari (Argentina, Brazilia, Paraguay și Uruguay) și state asociate (Bolivia, Chile, Columbia, Ecuador, Guyana, Peru și Surinam). În iunie 2019, UE a ajuns la un acord politic cu patru dintre aceste țări, Argentina, Brazilia, Paraguay și Uruguay, însă ratificarea tratatului a rămas blocată până în prezent.
De-a lungul negocierilor, lobby-urile marilor corporații au avut un rol central. Zona big business, cu sprijinul constant al Comisiei Europene, a exercitat presiuni continue pentru ratificarea acordului. Susținătorii tratatului, în principal actori pro-piață și adversari declarați ai protecționismului, argumentează că acordul ar fi benefic ambelor părți.
În viziunea lor, acesta ar reflecta realitățile piețelor globale, ar contribui la liberalizarea sectorului agricol european, ar transmite un semnal politic împotriva protecționismului american și ar reduce tarifele comerciale (vezi Baltenspenger, M., Dudush, U. [2019]. „The European Union-Mercosur Free Trade Agreement: prospects and risks”. Policy Contribution, Issue 11). De asemenea, produsele agricole mai ieftine din Mercosur ar fi avantajoase pentru consumatorii europeni cu venituri reduse, iar schimburile comerciale ar susține producția și ocuparea forței de muncă.
Cu toate acestea, acordul UE–Mercosur a fost contestat constant de o coaliție largă de organizații ale societății civile (link aici), sindicate, grupuri de fermieri și activiști de mediu, atât în Europa, cât și în America Latină. Criticile s-au intensificat în ultimii ani, pe fondul defrișărilor masive din Amazon, al incendiilor de pădure și al violențelor împotriva liderilor indigeni și a comunităților rurale din Brazilia (link aici), documentate de organizații precum Repórter Brasil și Human Rights Watch. Aceste evoluții au fost agravate de eliminarea sau slăbirea legislației de protecție a mediului în perioada guvernării Bolsonaro (link aici).
În iulie 2023, în paralel cu summitul UE-CELAC (Comunitatea Statelor Latino-Americane și Caraibiene) desfășurat la Bruxelles, o coaliție formată din peste 450 de organizații din Europa și America Latină, incluzând sindicate, organizații de fermieri și grupuri ecologiste, a lansat campania Stop UE–Mercosur. Criticii au subliniat că tratatul promovează un model de comerț neoliberal, care perpetuează relații economice neo-coloniale și consolidează puterea politică a marilor corporații în detrimentul drepturilor omului, al sănătății publice și al mediului. De asemenea, s-a insistat asupra faptului că acordul a fost negociat timp de peste 20 de ani cu un control democratic minim, în mare parte în secret – vezi studiul comprehensiv de peste 130 de pagini a lui Ghiotto, L. și Echaide, J. (2019). “Analysis of the agreement between the European Union and the Mercosur”. Disponibil online aici.
Un punct central al criticilor îl reprezintă dublul standard practicat de UE. Pe de o parte, Uniunea promovează tranziția ecologică și neutralitatea climatică pe plan intern; pe de altă parte, prin acordul UE-Mercosur, facilitează un model de dezvoltare extractivist în America Latină. Tratatul prevede acces sporit al UE la resurse strategice precum litiul, esențial pentru producția de baterii și vehicule electrice, deși exploatarea acestuia generează poluare severă și epuizarea resurselor de apă în regiunile de extracție. În același timp, UE continuă să exporte către Mercosur automobile cu motoare cu ardere internă și pesticide interzise pe teritoriul european, practică documentată de mai multe ONG-uri de mediu și sănătate publică – link aici.
În ultimii ani, acordul UE-Mercosur a fost tot mai des reîncadrat într-un discurs geopolitic. În contextul competiției globale cu China și al fragmentării lanțurilor de aprovizionare, Comisia Europeană și unele guverne europene prezintă tratatul drept o necesitate strategică, menită să asigure accesul UE la materii prime critice și să consolideze autonomia strategică europeană. Totuși, această justificare nu modifică natura structurală a acordului. Dimpotrivă, ea riscă să legitimeze aceleași relații comerciale asimetrice sub un nou discurs, în care interesele industriale și de securitate ale Europei primează în fața drepturilor sociale, a protecției mediului și a dezvoltării endogene a țărilor Mercosur.
Din perspectiva economiei politice critice, tratatul poate fi interpretat ca o extensie a vechilor relații coloniale. Andreas Bieler arată că schimbul dintre produsele tehnologice europene (mașini, piese auto, produse chimice) și exporturile de materii prime din Mercosur (soia, carne de vită, bioetanol) reproduce o relație comercială inegală, favorabilă economiilor industrializate și asociată cu procese de dezindustrializare în America Latină – link aici.
Această dinamică poate fi analizată și prin prisma teoriei schimbului inegal formulată de Arghiri Emmanuel, potrivit căreia o țară câștigă în detrimentul alteia prin diferențele structurale de preț și productivitate – vezi Arghiri, E. (1975). „Unequal Exchange Revisited”. Institute of Development Studies, University of Sussex, Discussion Paper No. 77, 56 – precum și prin teoria dependenței dezvoltată de Ruy Mauro Marini – The Dialectics of Dependency.
În Europa, fermierii mici și mijlocii se tem că nu pot concura cu agribusiness-ul sud-american, unde standardele de mediu și de muncă sunt mai relaxate, iar costurile de producție mai scăzute. De asemenea, importurile de produse modificate genetic și tratate cu pesticide interzise în UE amplifică aceste temeri. Marile organizații sindicale europene, CGT (Franța), CGIL (Italia), FNV (Olanda), au avertizat că acordul riscă să submineze drepturile muncitorilor și să declanșeze o cursă către standarde sociale mai joase.
Summitul UE-CELAC nu a produs progrese semnificative privind ratificarea acordului. Președintele brazilian Luiz Inácio Lula da Silva a respins propunerea UE de a adăuga un capitol suplimentar de mediu și a cerut redeschiderea negocierilor, pentru a permite politici de reindustrializare. Impactul ecologic rămâne major: exporturile crescânde de carne și soia sunt direct legate de defrișările din Amazon (link aici), iar exploatarea litiului creează adevărate „zone de sacrificiu”, unele devenite nelocuibile.În acest context, criticile aduse acordului UE–Mercosur nu vizează doar un tratat comercial, ci un model de dezvoltare. Un model care privilegiază profitul, extractivismul și interesele marilor corporații, în timp ce amână tranziția ecologică reală și ignoră rolul comunităților indigene, care protejează aproximativ 83% din biodiversitatea globală, deși reprezintă doar 5% din populația lumii. După cum subliniază Andreas Bieler, fără plasarea acestor comunități în centrul politicilor economice, soluțiile la crizele contemporane rămân fundamental incomplete – link aici.
Articolul a fost preluat de pe pagina de internet LIBERTATEA, cu acordul autorului.
Aurelian Giugăl este lector universitar doctor în cadrul Departamentului de Antropologie culturală şi comunicare la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării a Universității din București. Are doctorat în Științe Politice, Master în Politică Europeană și Românească și licență în Geografie.
