Dreapta conservatoare religioasă în America Latină. Situație și perspective.

Cînd Brian Brown a anunțat, la Verona, că următoarea ediție a Congresului Mondial al Familiilor (olimpiada internațională conservatoare despre care am scris anterior) s-ar putea desfășura în America Latină (și mai exact în Brazilia, zic voci din interior), declarația sa nu a surprins pe nimeni. Valul roșu, adică victoria consecutivă a partidelor de stînga în regiune la începutul anilor 2000, a fost înlocuit în ultimii ani cu un val conservator în cadrul căruia figuri care se revendică de la valori religioase (catolice și protestante) sînt în prima linie. Conservatorul Jimmy Morales a ajuns președinte al Guatemalei în 2016, miliardarul conservator Sebastián Piñera a ajuns președinte al Republicii Chile iar în 2018 are loc evenimentul emblematic al valului religios în regiune – alegerea lui Jair Bolsonaro în calitate de președinte ale Braziliei, pe o platformă religioasă, militaristă și anti-corupție.

Alegerea Americii Latine ca următoare destinație a unuia dintre evenimentele cele mai importante ale CMF pare deci logică după ce ultimele patru ediții s-au desfășurat în Europa (Georgia, Ungaria, Moldova și Italia). În fapt, din cele 12 ediții ale evenimentului doar trei s-au desfășurat în afara Europei. (America Latină a mai găzduit o ediție a CMF în îndepărtatul 2004 cînd evenimentul a avut loc în capitala Mexicului, dar la acea vreme temperatura politico-religioasă în regiune era alta.)

În Bolsonaro dreapta religioasă are un aliat iar luptele obsesive (și false) ale acestuia cu ”ideologia genului” și cu ”marxismul cultural” sînt exact lucrurile de care au nevoie conservatorii religioși din toată lumea.

Ce face America Latină interesantă (și deci dezirabilă) pentru dreapta conservatoare? Va reuși unda conservatoare ce a înlocuit unda stîngistă de la începutul secolului să reziste sau se va prăbuși, așa cum s-a prăbușit precedenta undă pe motive banale că nu a reușit să asigure o elementară bunăstare cetățenilor țărilor din regiune (în momentul în care scriu aceste rînduri președintele conservator al Argentinei, Mauricio Macri e tocmai pe cale de a pierde un nou mandat pe fundalul unei crize economice)? Sînt Bolsonaro și alții ca el un accident istoric în regiune sau efecte ale unor procese mai profunde? Sînt aceștia, bunăoară, expresii ale politizării religiei sau sînt doar politicieni care utilizează religia pentru a aduna voturi?

Voi încerca să răspund parțial la aceste întrebări.

Vot confesional și participare politică.

Majoritatea observatorilor sînt de acord că, în pofida ascensiunii politice în America Latină a unor oameni ce-și exprimă public opțiunile religioase, și, mai mult, în pofida faptului că unele figuri și comunități religioase susțin deschis unii lideri politici, nu se poate totuși vorbi încă de existența unui vot confesional în America Latină iar politicienii care au fost aleși utilizînd retorică religioasă au beneficiat de circumstanțe unice.

Adică nu avem temeiuri să credem că opțiunile religioase s-ar traduce automat în opțiuni politice (o situație similară, așa cum au remarcat unii comentatori, cu cea din Republica Moldova unde susținerea masivă, de către Mitropolia Moldovei, a candidaturii lui Valeriu Pasat și a Partidului Umanist condus de către acesta, nu a ajutat formațiunea să treacă pragul electoral).

Argumentele prezentate sînt cîteva:

– Distribuția de funcții în diversele organe elective (la nivel local, municipal, regional și național) nu este nicăieri proporțională cu ponderea grupurilor religioase corespunzătoare în societate.

– Reprezentanții grupurilor religioase participă în competițiile electorale pe liste diverse, nu pe lista vreunui singur partid ”religios”. Astfel, în Brazilia, candidați religioși (din peste 27 grupuri protestante și catolice) fac parte din 22 partide diferite! În Chile, la alegerile din 2017, protestanții au participat în 16 partide diferite, iar în Peru, unde un candidat protestant, pastorul Humberto Lay, era în competiția pentru președinție, protestanții au participat în 13 grupuri politice diferiteⁱ. În acest fel, departe de a fi un bloc omogen, așa-zisul ”vot confesional” este de fapt dispersat și atomizat.

– Retorica religioasă ține exclusiv de așa-zisa ”agendă morală” (adică teme moral-culturale ce țin de sexualitate, gen, familie) și nu are vreun program social concret. Altfel spus, politicienii și partidele care utilizează religia în America Latină fac uz exclusiv de agenda culturală a acesteia și nu prevăd vreo implementare socială sau la nivel economic a vreunei revendicări religioase. Această situație în care agenda religioasă nu este atașată de vreun program economic, o face utilizabilă în diverse contexte politice și atașabilă de diverse platforme electorale, unele dintre ele opuse între ele (astfel conservatoarea Marina Silva a candidat pe o platformă ecologistă iar conservatorul Jair Bolsonaro, pe o platformă anti-ecologistă și pro-capitalistă la alegerile din Brazilia).

Care sînt formele de participare politică a grupurilor religioase din America Latină? Observatorii disting trei forme principale: partidul politic religios, frontul religios și grupurile informale de presiune.

1. Partidele politice religioase precum Partidul Republican Brazilian (aripa politică a Bisericii Universaliste a lui Edir Macedo), Partidul Patriota din Brazilia (brațul politic al Alianței Assemblies of God/Assembleia de Deus), Movimiento Independiente de Renovación Absoluta „MIRA” (Columbia) sau Partido Nueva República (Costa Rica). Un partid quasi-religios este și Partidul Social-Liberal (PSL) al cărui membru a devenit, la începutul anului 2018, Jair Bolsonaro și care a imprimat formațiunii o orientare social-conservatoare. Succesul electoral al acestor partide rămîne însă unul modest. Cazul cel mai de succes este cel al PSL care a servit în calitate de vehicul politic pentru Bolsonaro, însă scorul parlamentar și la nivelul administrației locale înregistrat de partid este unul scăzut.

2. Frontul religios – atunci cînd mai multe denominații și grupuri religioase se adună în jurul unui candidat sau partid ori cauză politică. O variantă a acestui model s-a produs în Brazilia în 2018 cînd mai multe grupuri protestante și catolice l-au susținut pe Jair Bolsonaro, candidatul PSL la alegeri. Deși la nivel oficial consiliul episcopilor catolici l-a criticat pe Bolsonaro și agenda acestuia, unii episcopi l-au sprijinit în nume propriu iar catolicii de rînd l-au votat masiv. În al doilea tur al alegerilor prezidențiale Bolsonaro a beneficiat de sprijinul explicit al două celor mai mari comunități protestante din Brazilia: Biserica Universalistă (și imperiul său mediatic) și Alianța Assemblies of God Brazilia.

3. Grupul de presiune. Este forma de participare politică cea mai des întîlnită și, deocamdată, cea mai eficientă a grupurilor religioase. Grupul de presiune reprezintă o alianță formală sau informală care face lobby pentru anumite cauze, promovează alte cauze, încearcă să împiedice succesul altor cauze etc. Grupurile religioase de presiune pot fi parlamentare, extraparlamentare sau pot fi o combinație dintre ambele, ele pot include partide și alte mișcări sociale informale. Grupurile de presiune pot fi quasi-permanente (în cadrul Congresului brazilian există un conciliu protestant informal care se adună să discute poziții comune pe anumite teme și politici) sau pot fi efemere. Ele pot, de asemenea depăși barierele naționale, cel mai bun exemplu fiind mișcarea #ConMisHijosNoTeMetas (Lăsați în pace copii noștri!). Aceasta din urmă, o mișcare conservatoare anti-”ideologia genului” inspirată din campaniile ”Save our children!” din America anilor 70-80 a apărut inițial în Peru în 2016 în legătură cu o inițiativă a ministrului educației Jaime Saavedra de a propune cîteva teme transversale legate de egalitatea de gen în curicula națională.
Măsura urma să atenueze cîteva probleme majore legate de egalitatea de gen în Peru – violența domestică, inegalitatea salarială, stereotipurile față de grupurile LGBT etcⁱⁱ și era implementată în urma presiunii unor grupuri și mișcări feministe precum “Ni una menos”, “Con la igualdad no te metas” și “Déjala Decidir”ⁱⁱⁱ. Ministerul își propunea, într-un mod foarte ambițios, să modeleze, prin intermediul educației, generațiile viitoare și să elimine consecințele masculinității toxice, să reducă violența de gen printr-o nouă concepție despre rolurile de gen etc.

În același timp însă, ministerul crea un spațiu de acțiune pentru grupuri religioase conservatoare, deopotrivă catolice și protestante. Acestea s-au mobilizat inițial pe rețeaua facebook (pagina mișcării a atins, într-un timp scurt cîteva zeci de mii de urmăritori). Ulterior, figuri religioase importante – pastorul Rodolfo González au luat atitudine față de ceea ce ei percepeau drept o încercare de a perverti valorile tradiționale religioase și culturale ale națiunii, de a impune abuziv ”ideologia de gen” și de a distruge familia tradițională. Ulterior, mișcarea #ConMisHijosNoTeMetas a început să organizeze marșuri publice. În cadrul unuia din ele participanții au solicitat demisia ministrului educației. Unul din partidele conservatoare ce formau alianța de guvernare, Fuerza Popular, a depus o moțiune de cenzură împotriva ministrului educației ce includea, între altele, și solicitarea de a aboli curicula propusă. Surprinzător, votul a trecut. Nici următorul ministru al educației nu a reușit să promoveze măsura. Situația în anul 2019 este că noua curiculă este deja în vigoare la toate nivelurile dar implementarea componentei de egalitate de gen a acesteia a fost suspendată^iv. Ulterior #ConMisHijosNoTeMetas s-a extins și în alte țări din America Latină – Argentina, de exemplu, dar și în alte țări hispanofone – Spania, constituindu-se ca o veritabilă mișcare transnațională^v.

Grupurile religioase informale de presiune se fac responsabile și de alte acțiuni în regiune. Astfel, o puternică alianță a protestanților columbieni a deraiat referendumul ce încheia războiul de guerilla ce durase mai multe zeci de ani între trupele guvernamentale și mișcarea FARC. După cîțiva ani de tratative poporul columbian era invitat să se pronunțe în cadrul unui referendum în privința acordului dintre guvern și militanții FARC. Protestanții columbieni, alături de unii lideri catolici au făcut o campanie intensă pentru respingerea acordului de pace din motivul că acesta ar fi conținut, în opinia lor, prevederi subtile ce avansau agenda ”ideologiei de gen”. La final, opțiunea ”Nu”, susținută de conservatorii religioși, a devansat opțiunea ”Da” cu mai puțin de un procent (50.22 % contra 49.78 %)^vi. Obsesia conservatorilor cu ”ideologia genului” ar putea arunca din nou țara într-un război civil (zilele trecute una din milițiile FARC declara reînceperea războiului de guerilla).

Ce face aceste grupuri de presiune atît de redutabile?

În primul rînd, conexiunea bună cu politicieni locali. Tradițional, Biserica Catolică a fost aproape de puterea politică în America Latină iar grupurile protestante preiau acest model. Liderii religioși, mai ales cînd adună și averi sau putere economică considerabile – cazul lui Edir Macedo fiind unul exemplar – adună în jurul lor celebrități de cinema sau staruri de fotbal, ceea ce îi face atractivi pentru politicieni. Și reciproc.

În al doilea rînd, aceste grupuri de presiune nu sînt doar alianțe temporare de idei (fie ele și religioase). Acestea pun în mișcare diverse (și impresionante) dispozitive de putere economică, financiară și mediatică pentru a-și atinge scopurile. Edir Macedo, co-fondatorul și liderul Bisericii Universale din Brazilia, de exemplu, dispune de un vast imperiu mediatic, fiind deținătorul celei a doua ca mărime rețea de televiziune din Brazilia, Record TV.

În al treilea rînd, multe dintre temele pedalate de dreapta conservatoare în diverse țări din regiune – lupta contra LGBT, lupta pentru ”familia tradițională”, bătăliile contra ”ideologiei genului” – sînt teme transnaționale, ce rezonează cu mai multe publicuri conservatoare din mai multe țări ale regiunii. În fapt, aceste teme reprezintă un import de războaie culturale din Vest, reciclate și adaptate la contextul local. Altfel spus, conservatorii latino-americani, atît protestanții cît și catolicii importă diverse controverse și bătălii cultural-politice din vest și le asamblează în platforme bune de utilizat pentru contextul local. Primii se inspiră mai ales din SUA și din mediile conservatoare protestante, iar ai doilea importă bătălii culturale din Europa catolică.
Altfel spus, persistența temei luptelor contra ”ideologiei genului” nu este doar o temă locală ci reprezintă mai degrabă ecoul local al unor lupte teologice forjate în altă parte. Nu este greu de văzut, bunăoară, că retorica ”anti-comunistă” de tip războiul rece a lui Jair Bolsonaro copie, în mare parte, retorica similară ”anti-comunistă” a conservatorilor americani față de administrația Obama sau față de o fostă posibilă administrație Hillary Clinton.
Caracterul transnațional al agendelor conservatoare este consolidat și de faptul că majoritatea actorilor religioși care-l propulsează pe avanscena vieții politice în regiune sînt și ei rețele transnaționale (Biserica Catolică, Alianța Assemblies of God etc). Iar ”agenda morală”, în pofida caracterului său eclectic și de import, reprezintă deocamdată un puternic punct de convergență între diversele grupuri religioase din regiune și dispune de un potențial suficient pentru a depăși diverse bariere denominaționale, naționale și lingvistice.

În legătură cu participarea politică a mișcărilor religioase în America Latină ar trebui, totuși, să mai menționăm cîteva momente importante:

– interesul pentru participare politică al grupurilor religioase se rezumă, deocamdată la sfera electorală. Altfel spus, intrarea recentă a grupurilor religioase în politică, mai ales a celor protestante nu înseamnă, cel puțin deocamdată, remodelarea politicii, și nici democratizarea ei. Acestea nu au niciun interes în lărgirea participării (în contrast cu explozia practicilor participative în Brazilia guvernată de PT), nici în democratizarea vieții politice și nici măcar în critica teologico-politică a democrației precum o făceau faimoasele Comunidades Eclesiais de Base ale bisericii Catolice cîteva decenii mai înainte.

– Grupurile protestante au adoptat un model corporativ de reprezentare politică^vii. Conform acestui model organele centrale ale cultelor religioase promovează un candidat ”oficial” iar credincioșii, din loialitate ”corporativă” îl votează. Susținerea, de către Edir Macedo, liderul Bisericii Universaliste din Brazilia, a candidaturii lui Bolsonaro se înscrie în această paradigmă. Acest model previne dispersarea voturilor religioase în campanii și favorizează, evident, candidații susținuți de grupuri religioase mari în detrimentul candidaților unor denominații mici.

Studiu de caz: alegerea improbabilă a lui Jair Bolsonaro.

Alegerea lui Jair Bolsonaro în calitate de președinte al Braziliei în octombrie 2018 a generat discuții despre continuarea trendului creșterii popularității unor candidați populiști de dreapta. Vladimir Putin în Federația Rusă, Victor Orban în Ungaria, Donald Trump în SUA – Bolsonaro a fost adăugat rapid în acest ”panteon” (fiind numit adeseori un ”Trump al tropicelor”).

Retorica sa religioasă, pe de altă parte, exprimată de exemplu în sloganul său ”Brazilia mai presus decît orice, Dumnezeu mai presus decît oricine” (port. Brasil Acima de Tudo, Deus Acima de Todos), într-o serie de performance-uri politico-religioase (dintre care cel mai spectaculos fiind actul de re-botezare a acestuia în 2016, în rîul Iordan care a circulat copios pe rețelele sociale^viii) a generat discuții despre o revenire în forță a populismului religios.

Mai mulți comentatori au afirmat chiar că alegerea lui Bolsonaro s-ar datora unui vot masiv pe care acesta l-ar fi primit din partea conservatorilor religioși brazilieni, atît cei din biserica catolică cît și cei din denominațiile protestante^ix. Ceea ce e parțial adevărat: Bolsonaro a reușit ceea ce nu a reușit niciunei figuri politice sau religioase în Brazilia – să adune o mare parte a voturilor din diverse grupuri protestante, pe de o parte, dar să culeagă și votul catolic conservator (și asta în pofida faptului că, în competiția electorală pentru prezidențiale mai era cel puțin o figură religioasă – pentecostala Marina Silva, care candida pe listele partidului Verde și care a acumulat doar 1 % din voturi).
Această alianță atipică a fost posibilă mai ales din motivul că Bolsonaro a pedalat, în campania sa electorală, pe o temă subterană ce adună laolaltă conservatorii brazilieni, fie ei catolici sau protestanți, așa-zisa ”agendă morală”. Situația pare și mai paradoxală dacă adăugăm că, în pofida gesturilor de apropiere față de protestanții din Brazilia (care l-au susținut masiv) și în pofida sprijinului masiv al unor figuri religioase (Edir Macedo, fondator al Bisericii Universale, magnat religios și deținător al celui de-al doilea ca mărime imperiu mediatic din Brazilia, l-a susținut pe Bolsonaro), Bolsonaro însuși este catolic.

Totuși, a pune victoria lui Bolsonaro exclusiv pe seama religiei mi se pare exagerat. Istoria e mult mai complicată. Fostul militar Bolsonaro este beneficiarul mai multor procese care au produs această situație puțin probabilă.

– Prăbușirea inițial graduală apoi accelerată a Partidului Muncitoresc (Partido dos Trabalhadores, PT) începută în 2015, odată cu declanșarea procedurii de impeachment față de președinta Dilma Rousseff și care a culminat în 2018 cu întemnițarea fostului președinte, cea mai populară figură politică a țării, Luiz Inácio Lula da Silva, căruia ulterior i s-a interzis de asemenea să candideze la funcția de președinte din închisoare. Aceasta a creat spațiu politic pentru alte forțe noi. PT a condus Brazilia, în diverse coaliții, între 2003 – 2016 și era una din cele mai mari forțe politice de pe continent. Totuși, cîteva scandaluri de corupție – cel legat de compania petrolieră Petrobras (care ar fi plătit sume mari unor partide și politicieni) și operațiunea Lava Jato (prin care se efectuau spălări masive de bani) – au demontat partidul și au creat un gol (și un context favorabil) pentru figuri precum Bolsonaro.

– Scandalurile de corupție au alimentat, la rîndul lor, o retorică anti-corupție pe care fostul militar Bolsonaro a știut să o folosească într-un mod deștept promițînd, între altele să elibereze țara de ”os corruptos” (corupții) și de ceea ce el numea în campanie ”jugul corupției”. (Puțin contează că zelul anti-corupție a lui Bolsonaro a fost de o durată mai scurtă decît zelul său religios: chiar dacă a criticat nepotismul și traficul de influență în administrațiile precedente, acesta și-a numit soția secretară iar pe fiul să cel mai mare ambasador în SUA iar alt fecior figurează într-un scandal de spălare a banilor). Mai mult, cîteva dezvăluiri făcute de jurnalistul Glenn Greenwald au arătat că, cel mai important procuror anti-corupție al lui Bolsonaro, Sergio Moro, a interpretat judicios și partizan diverse materiale la care a avut acces și a avut o orientare clară anti-opoziție, mai ales anti-PT^x și că toată lupta anti-corupție a lui Bolsonaro a fost una de fațadă^xi).
Scandalurile de corupție, dincolo de faptul că au lovit în PT, principalul partid politic, au contribuit și la discreditarea întregii clase politice braziliene creînd percepția potrivit căreia politicienii de orice culoare ar fi corupți și slabi iar pentru restabilirea ordinii ar fi nevoie de cineva din afară, o mînă de fier.

– Deși a avut nu mai puțin de 6 mandate în Camera Inferioară a Congresului, Bolsonaro, aidoma lui Trump, s-a poziționat ca fiind un ”outsider”, un om din afara politicii, o figură care vine de undeva din afara jocurilor politice curente în Brazilia și care, utilizînd experiența sa militară, va face ordine în politică. De-a lungul anilor Bolsonaro și-a construit o imagine de militar care practică, cu un oarecare dezgust și dintr-o necesitate, politica democratică fiind de fapt adeptul unor politici ferme și a unor măsuri autoritare^xii(acesta se pronunța, de exemplu, în favoarea torturii ca instrument politic sau argumenta că fiecare cetățean brazilian trebuie să aibă dreptul de avea o pușcă pentru a se proteja, în caz de nevoie).

– Bolsonaro a jucat rolul de outsider și în raport cu mass-media. Fiind criticat în mass-media generalistă din Brazilia și avînd temeri întemeiate că aceasta îi va adresa întrebări incomode, acesta a activat o întreagă zonă mediatică ”alternativă” ce a cuprins atît rețele sociale, cît și grupuri whats app, dar și canale youtube și nenumărate bloguri și pagini web. Eliberat de constrîngerile și rigorile jurnalismului clasic, Bolsonaro a beneficiat de libertatea de a difuza în rîndul susținătorilor săi mesaje despre oponenții săi, unele departe de adevăr (fake news). Astfel, una din afirmațiile cele mai difuzate de către susținătorii lui Bolsonaro era o declarație (falsă) a contra-candidatului său din partea PT, Fernando Haddad, care ar fi afirmat că, în caz că ajunge președinte, va milita pentru ca statul să preia toți copiii de la vîrsta de 5 ani și să decidă ulterior dacă îi transformă în băieți sau fete… Alt video viral (la fel de fals) era cel care afirma că PT ar fi distribuit în creșe biberoane în formă de penisuri. Parte din aceeași strategie, de a evita întrebările incomode ale jurnaliștilor tradiționali, a fost și tactica lui Bolsonaro de a evita interviurile și de a participa, ”de departe” și ”din afară” în campania electorală. Utilizarea masivă a aplicațiilor de tip Whats App l-au ajutat să ajungă la alte grupuri de susținători, în afara grupurilor de cititori care consumă mass-media tradițională^xiii, mai ales din grupurile sărace și foarte sărace (non-elitele).

– Un alt pilon al campaniei electorale a lui Bolsonaro a fost așa-zisa agendă morală, adică lupta împotriva ”ideologiei genului”. Întrucît despre ”ideologia genului” și instrumentalizarea ei ca agendă de luptă a dreptei am scris pe larg în altă parte^xiv, mă voi mulțumi să reiterez aici doar cele mai importante elemente ale acesteia invocate de Bolsonaro în campania sa electorală. Astfel, Bolsonaro a utilizat o retorică homofobă (afirmînd, între altele, că ar prefera mai degrabă ca vreunul din feciorii săi să moară în vreun accident decît să fie gay), misoginistă și machistă (acesta a declarat copii-fete drept slăbiciune a cuplurilor iar pe o femeie deputat a amenințat-o că ar viola-o) și rasistă. Bolsonaro s-a declarat drept apărător al familiei tradiționale care ar fi amenințată de lobby-ul LGBT și de adepții marxismului cultural, a căror reprezentant în Brazilia ar fi partidul muncitoresc.

Evident, mai putem identifica și alți factori ce explică alegerea unui personaj atît de contradictoriu precum Bolsonaro, un politician care a stat în umbră vreme de 6 mandate fără a se remarca prin ceva și care, într-un moment s-a pomenit deținătorul unei puteri imense în Brazilie – criza economică prin care trece Brazilia, demografia religioasă schimbătoare a țării (care, dintr-o țară predominant catolică a ajuns, într-o perioadă de cîteva zeci de ani să aibă aproape 1/3 de protestanți și penticostali) – care au contribuit la victoria lui Bolsonaro.
Importanța demografiei religioase ni se pare una insuficient studiată. Dincolo de faptul că Brazilia devine din ce în ce mai protestantă, protestanții brazilieni devin din ce în ce mai implicați politic. Altfel spus, schimbarea nu este doar de ordin numeric ci și calitativ – protestanții brazilieni s-au reîntors cu fața la lumea politică și socială (după decenii în care s-au retras în bisericile lor) și revalorizează implicarea socială – anumite mutații în teologia protestantă din America Latină au cauzat o revalorizare a angajamentului social, a activității sociale și politice. În cuvintele unui autor, protestanții din America Latină au trecut de la ”greva socială” la ”teologia prosperității”^xv sau de la ”frații credincioși evită politica” la ”frații credincioși votează pentru frați credincioși^xvi”.

Rezumînd, departe de a fi un om religios intrat în politică să o schimbe (unii observatori menționau că în majoritatea țărilor din regiune intrarea protestanților în politică și politizarea religiei pe care o aduc aceștia nu-și propune să secularizeze statul nici să-și creeze nișe politice în afara acestuia ci mai degrabă să ocupe un loc foarte aproape de puterea politică, după modelul Bisericii Catolice, sau chiar să îi ia locul acesteia^xvii), Bolsonaro este mai degrabă un politician abil care utilizează diverse discursuri (militariste, religioase, culturale, anti-corupție) pentru a cuceri și menține funcții politice. Interesul lui Bolsonaro cel mai constant este să-și distrugă opoziția (mai ales PT și alte partide de stînga) și să demonteze fragila democrație braziliană^xviii.

Este greu să evaluăm șansele acestuia de a deveni președinte dacă lui Lula i s-ar fi permis să candideze din închisoare, dacă instanțele de judecată ar fi fost imparțiale…dar, în situația creată, oricît de improbabilă nu ar fi părut, Bolsonaro a fost candidatul cel mai potrivit… Ca să folosim un proverb englezesc, aceste procese nu l-au creat direct pe Bolsonaro dar i-au încălzit acestuia ceaiul pe care îl bea, adică i-au făcut munca mai ușoară.

Mișcări și contramișcări.

Unda conservatoare curentă în America Latină nu trebuie analizată însă, doar ca un fenomen sui generis. Este necesară inserarea acesteia în diverse procese și evoluții globale. Astfel, ea nu poate fi înțeleasă în afara unei legături strînse între scena politică a zonei și agenda politicii externe americane ce a favorizat, implicit și explicit, intervenții politice în regiune (a se vedea, ca exemplu, situația curentă din Venezuela).

La fel, această undă ar trebui analizată laolaltă cu unda pe care a înlocuit-o (cel mai probabil temporar) – unda stîngistă de la mijlocul anilor 2000. O greșeală curentă în studiile de analiză politică este să abordeze fiecare mișcare socială în parte, ca și cum aceasta ar fi unica responsabilă de direcția în care se dezvoltă, ca și cum dezvoltarea acesteia nu s-ar afla în legătură directă inclusiv cu mișcările contra căreia aceasta luptă și în această luptă sînt șlefuite idei, se schimbă poziții, se clarifică lupte etc. Altfel spus, mișcările sociale urmează a fi analizate deopotrivă cu contramișcările cărora li se opun^xix. Atît Bolsonaro cît și alți lideri conservatori religioși din regiune trebuie analizați și din perspectiva unei mișcări conservatoare care a generat răspunsuri contra a ceea ce aceasta a perceput ca fiind un marș triumfal (aparent sau real e o discuție aparte!) al stîngii și al agendei progresiste. Dreapta conservatoare din America Latină (dar și din alte regiuni ale lumii) s-a mobilizat contra ”ideologiei genului” doar în măsura în care a perceput victoriile feministe și ale mișcărilor pentru drepturi ca amenințîndu-i pozițiile.

În mod evident această constatare vrea mai degrabă să deschidă noi întrebări decît să ofere răspunsuri.

REFERINȚE:

Acest articol face parte din proiectul ”Congresului Mondial al Familiilor Verona 2019”. Proiectul este realizat cu suportul financiar al Fundației Soros-Moldova, prin intermediul Departamentului Justiție și Drepturile Omului.