Ce are fotbalul cu politica?! Scurtă radiografie a unui protest – simptome locale, fenomene globale. 

Pe 10 septembrie 2019, Occupy Guguță a afișat la meciul de fotbal Moldova – Turcia un banner pe care scria în turcă: ”Erdogan, întoarce-ne profesorii înapoi” (bannerul făcea referință la cazul profesorilor turci răpiți anul trecut de serviciile secrete turcești cu complicitatea autorităților moldovenești). .

Bannerul a stat afișat doar cîteva minute pentru că, în scurt timp, cei de la paza stadionului (agenția privată de pază Prosecutor) l-au dat jos și l-au confiscat, bruscând și agresând fizic între timp pe membrii mișcării care îl arboraseră. (Iar poliția nu s-a grăbit să intervină motivând că nu a văzut nimic!).

Ulterior, reprezentanții pazei stadionului și-au justificat intervenția agresivă invocând regulamentul UEFA care ar interzice afișarea bannerelor cu mesaje instigatoare la ură, mesaje sexiste și rasiste și mesaje politice.

Odată epuizat pe stadion, ”scandalul” s-a mutat pe internet. Majoritatea internauților care au comentat la diversele relatări despre acțiunea de protest s-au indignat de ce mișcarea Occupy Guguță protestează la stadion (unii chiar au avut grijă să îi trimită pe protestatari la ambasada Turciei!) pentru că: ”ce are fotbalul cu politica?”, ”fotbalul este în afara politicii”, ”mai bine am dezvolta sportul și am fi mândri de sportivii noștri decît să băgăm politica peste tot”, ”hai măcar la fotbal să uităm de politică”, ”trebuie să respectăm regulamentul UEFA”, și ”FMF poate fi sancționat”.
Mai jos o selecție de comentarii de acest fel: 

Istoria sportului în genere și a fotbalului abundă în exemple cînd arena de fotbal a fost folosită ca și platformă pentru exprimarea unor mesaje politice despre democrație, egalitate, anti-rasism, justiție socială și la fel este plină de istorii cînd însăși fotbaliștii au fost inițiatorii și protagoniștii acelor proteste.

Unul din ultimele exemple este cel al fotbalistului american Colin Kaepernick, care, în 2016, în semn de protest împotriva discriminării minorităților rasiale și a abuzurilor poliției față de persoanele de culoare a refuzat să stea în picioare în timpul intonării imnului național înaintea începerii unui meci de fotbal. Într-un interviu acordat imediat după meciul de fotbal Kapernick a afirmat: ”Nu mă voi ridica în picioare pentru a-mi manifesta mândria față de drapelul unei țări care îi oprimă pe oamenii de culoare. Pentru mine asta e mai important decît fotbalul și aș fi egoist dacă aș crede altfel. Sunt cadavre pe stradă iar oamenii scapă nepedepsiți după ce au comis omoruri.”¹ Tot în SUA, Megan Rapinoe, una din jucătoarele selecționatei feminine a țării a refuzat să se întâlnească cu președintele Trump după câștigarea de către echipă a Cupei Mondiale, în semn de protest față de declarațiile homofobe al președintelui american… Și exemple de acest fel sînt multe-multe (ce mai, dacă ne amintim, acu câțiva ani meciurile de fotbal erau folosite de politicienii moldoveni ca platforme de negociere a conflictului transnistrean – așa zisa ”diplomație fotbalistică” iar la meciul de duminică, cînd Occupy Guguță a afișat bannerul, pe stadion erau câteva zeci de politicieni mai mari și mai mici care au umplut spațiul public cu imagini de la meci încercând să se prezinte ca suporteri avizi ce sprijină echipa națională).

Altfel spus, argumentul separării fotbalului (și sportului în genere) de politic nu ține.

Totuși, multitudinea de comentarii cu privire la delimitarea strictă dintre politic și apolitic, dintre spațiile în care ai voie să protestezi și unde nu ai dreptul să o faci, despre cine are dreptul să fie politic și cine are dreptul să protesteze și cine mai bine să se abțină cît și indignarea publică despre încălcarea regulamentului UEFA ne permit să facem câteva observații relevante despre sfera publică, despre sport și politică:

1. Îngustarea sferei publice

Pentru Habermas, ideea de sferă publică și democrație sunt foarte strâns corelate tocmai pentru că sfera publică reprezintă ”spațiul social unde indivizii se pot întâlni împreună, pot identifica și discuta problemele societății și prin acele discuții pot influența acțiunea politică”. Adică, avem nevoie de o sferă publică cât mai largă.
Chiar dacă meciul de fotbal dintre naționala Moldovei și naționala Turciei s-a desfășurat pe stadionul Zimbru care este proprietate privată, meciul a fost un eveniment cu caracter public (e vorba de un aranjament politic și public prin care 11 jucători aleși într-un fel anume ajung să ”reprezinte o țară întreagă”), iar acest caracter public al meciului (la care au fost prezenți politicieni, care a fost transmis la televiziunea națională și la alte televiziuni) clasifică evenimentul drept parte a sferei publice. Și parte a sferei politice, evident.

Arborarea unui banner cu un mesaj care nu instigă la ură, discriminare, care nu are caracter rasist, sexist și care nu incită la violență dar care se pronunță împotriva unui abuz evident al drepturilor omului reprezintă un instrument democratic de exprimare în sfera publică.

Pe de altă parte, interzicerea arborării bannerului (fie că e vorba de regulamente UEFA/FIFA, fie că e vorba de exces de zel din partea agenților de pază) reprezintă un atentat la adresa sferei publice, și deci la adresa democrației.

2. Specializarea politicului

Zicem că într-o țară e democrație atunci cînd cetățenii au acces și mecanisme de participare la actul de guvernare și atunci cînd aceștia au dreptul să-și manifeste dezacordul în legătură cu deciziile politice care nu-i reprezintă, pe care le consideră ne-transparente, corupte sau injuste, adică cînd cetățenii dețin mecanisme de control asupra modului de guvernare și dispun de canale și posibilități de a-și exprima pozițiile civice și politice. Iar sfera politicii, în teorie, e toată sfera vieții publice.

Contrar acestui înțeles al politicii, în ultima vreme asistăm la un fenomen global de transformare și îngustare a politicului și politicii și a sferelor de acțiune și intervenție ale acestora. În acestă logică unica categorie de populație care are dreptul să fie politică sunt politicienii (șefi de partid, deputați, miniștri). Nu și oamenii de rând. Această segregare mai are o consecință – dacă politica e făcută doar de politiceni, atunci unica politică e cea făcută de acești politicieni și asta înseamnă zona aia de practici murdare, corupte și injuste.

Revenind la fotbal, când afirmăm că locul politicii nu este pe stadion, că sportul trebuie să fie apolitic, zicem că toți cei care profesează sportul trebuie să fie apolitici, adică că nu trebuie să participe la actul de guvernare, adică îi scoatem în afara cetății. Și îi scoatem laolaltă din sfera politică și pe cetățenii care privesc meciul pe stadion. Și cei care îl urmăresc la televizor.

Aceeași logică e prezentă în cadrul argumentelor ce scot arta în afara politicii, sau muzica, sau sănătatea publică sau alte domenii ale vieții publice (nu de puține ori auzim argumente că artiștii ar trebui să fie interesați doar de categoriile frumosului și nu ar trebui să coboare la nivelul unor lucruri atît de pământești precum politica, deci afară cu ei din cetate!)

Și împreună cu ei îi alungăm și pe jurnaliști, pentru că jurnalistul trebuie să fie profesionist, adică să fie neutru, iar neutru înseamnă apolitic.

Și împreună cu ei îi alungăm și pe intelectuali. Orice intelectual care se consideră intelectual și vrea să fie recunoscut public ca fiind intelectual trebuie să fie mai intelectual decît toată activitatea asta neroadă care e politica.

(O observație curioasă – regulamentul FIFA/UEFA interzice bannerele politice dar obligă federațiile să afișeze sponsori, adică reclame și publicități. Logică separării sportului de politică ne interzice să participăm la meci ca cetățeni dar ne obligă să participăm ca și consumatori!)

3. Corporatizarea puterii

Puterea politică nu se mai află în piața publică, nici în parlament, guvern și alte instituții ale puterii democratice, ci mai ales în cabinetele corporațiilor. Dintre 100 cele mai bogate economii, 69 aparțin corporațiilor și doar 31 aparțin statelor². Corporațiile ajung să influențeze direct guvernele. Cu toții am auzit, de exemplu, despre frica de a pierde investițiile străine sau frica că investitorii își vor reloca producția dacă guvernul va mări salariul minim sau dacă inspecția muncii chiar va inspecta securitatea și sănătatea muncii. Se crează impresia că sarcina numărul 1 al guvernului este să atragă investițiile corporative.

În prezent, la fel ca și statele, sportul și mai ales fotbalul depind foarte mult de benevolența corporațiilor. Pentru că competițiile UEFA și FIFA sunt cele mai populare evenimente fotbalistice din lume și cele mai televizate evenimente sportive, UEFA este foarte atractivă pentru mulți sponsori corporativi³.

Despre puterea corporațiilor atît asupra statelor cît și asupra FIFA este foarte ilustrativ cazul campionatul mondial din Brazilia din 2014. Pe scurt, pentru că Budweiser este unul din principalii sponsori ai FIFA, FIFA a obligat guvernul Braziliei să modifice legislația pentru a permite comercializarea alcoolului pe teritoriul stadioanelor de fotbal în perioada campionatului. Asta în pofida faptului că începând cu 2003 ca măsură de prevenire a violenței și huliganismului printre fanii de fotbal Brazilia a interzis comercializarea alcoolului la meciurile de fotbal.⁴ Guvernul brazilian a cedat.

Nu e de mirare că frica de a încălca regulamentul UEFA a stârnit probabil mai multe reacții publice decît atunci cînd au fost încălcate împreună toate regulamentele cu privire la drepturile omului, tratatele internaționale și Constituția Republicii Moldova atunci cînd cei 7 profesori au fost răpiți și extrădați.

4. Ghettoizarea protestului

Cartea lui Alasdair Roberts, The end of protest: how free market capitalism learned to control dissent⁵ relatează o istorie a capitalismului prin prisma nemulțumirilor populare pe care reformele economiei de piață le-au provocat și a mecanismelor inventate și perfectate de sistemul capitalist pentru a controla tulburările populare. De altfel, cartea oferă o bună introducere în subiectul militarizării poliției și elaborează o cronologie excelentă a dezvoltării și modernizării mecanismelor de represiune și control al protestelor de către forțele de ordine.
Unul dintre aceste mecanisme este ghettoizarea protestului. La propriu, ghetoizarea protestului înseamnă amenajarea spațiilor pentru protest sub formă de ghetto. Adică, spații imprejmuite de garduri înalte și foarte înalte înconjurate de polițiști. Dacă e să extindem conceptul de ghetoizare a protestului, asta ar însemna delimitarea strictă a spațiilor în care protestul este permis.
De obicei aceste spații sunt spații la periferia vizibilității publice, adică spații unde poți protesta dar unde nu te vede și nu te aude nimeni, dar și spații care sunt ușor de monitorizat și controlat.

Interzicera dreptului la protest la un meci de fotbal care se bucură de o vizibilitate publică sporită înseamnă să acceptăm logica ghettoizării protestului, interzicerea dreptului la protest în fața Ambasadei Turciei (asta fac polițiștii moldoveni ori de câte ori mergem acolo să protestăm) și totodată indicarea spațiului de peste drum de Ambasadă ca și spațiu permis protestului, interzicerea dreptului de a protesta în fața monumentului lui Ștefan cel Mare de ziua independenței și totodată indicarea faptului că peste drum de monument e locul cel mai potrivit pentru protest – toate sunt forme de ghettoizare a protestului.

Pe care mișcarea #Occupy Guguță le refuză.

REFERINȚE: