Revista de duminică nr. 92

ARTICOLE.

Documentele obținute de RISE din Italia, Cipru și România demonstrează că ministrul Transporturilor, Iurie Chirinciuc, controlează holdingul italian de mobilă Cavio prin finul său de cununie. Un alt set de acte consultate de noi arată cum oamenii care au reprezentat interesele lui Chirinciuc au fost numiți viceminiștri în instituția pe care o conduce. Grupul italian Cavio comercializează mobilă de lux pe teritoriul a trei continente. Cea mai importantă fabrică este situată în provincia Verona din Italia. Cavio mai deține două puncte comerciale proprii în Italia, unul în Republica Moldova și șase în Ucraina. În rest, mobila este vândută în peste 30 de țări prin dealeri oficiali și comercianți permanenți. Prin diferite companii afiliate și persoane interpuse din Republica Moldova, Cavio a înregistrat mai multe mărci internaționale de mobilă, printre care se numără: „Benvenuti a casa”, „Hedoniq” și „CAVIO Interiors”. Documentele obținute de RISE din registrul italian al companiilor arată că firma Cavio SRL, cu sediul la Verona, a fost fondată în 2009. Administrator și asociat unic este Ruslan Vornicu, finul de cununie al lui Iurie Chirinciuc, actualul ministru al Transporturilor și Infrastructurii Drumurilor (MTID). În 2014, Cavio a înregistrat un venit de peste două milioane de euro. De fapt, Iurie Chirinciuc nu figurează oficial în actele din Italia, el recunoaște că deține 50% din afacerea Cavio. Mai mult ca atât, ministru ne-a solicitat să nu dezvăluim public acest lucru pentru că o să-l încurcăm în afaceri.
Iurie Chirinciuc: „Noi avem o înțelegere că peste tot mergem jumate la jumate. Practic, eu cu Ruslan sunt acolo”.(sursă)

”Doi soţi au fost con­dam­naţi la 5 ani de închi­soare cu sus­pen­dare pe un ter­men de un an pen­tru că ar fi sus­tras trei pepeni verzi de la un vân­ză­tor de pe tra­seul Chişinău-Criuleni. Aceasta chiar dacă tână­rul care a comis jaful şi-a recu­nos­cut vina şi a decla­rat că cei doi soţi n-au fost impli­caţi, iar par­tea vătă­mată şi-a retras orice pre­tenţie. Ori­cum, jude­că­to­rul Evgheni San­duţa a con­si­de­rat că ar exista toate moti­vele ca aceş­tia să fie pedep­siţi cu închi­soa­rea. Doar pen­tru că au exis­tat cir­cum­stanţe ate­nu­ante (cei doi au un copil de 3 ani) a con­si­de­rat să le aplice detenţie cu sus­pen­dare. Cur­tea de Apel Chi­şi­nău a menţi­nut hotă­rârea. Cei doi soţi spun că magis­tra­ţii iro­ni­zează pe seama lor şi fac alu­zie la dosa­rul „har­bu­ji­lor” pe cori­doa­rele instanţe­lor. Tine­rii părinţi sunt nedu­me­riţi de această deci­zie şi se tem că vor tre­bui să ajungă la Cur­tea Euro­peană pen­tru Drep­tu­rile Omu­lui.” (Ziarul de Gardă)

Un reportaj video de Adrian Ianovici la „Pur şi simplu” (Europa liberă şi Moldova 1) despre părinţii vîrstnici maltrataţi şi umiliţi de proprii copii şi consorţii lor: „Umiliți, batjocoriți, agresați verbal, bătuți, alungați din propriile case… În astfel de situații se pomenesc la bătrânețe sute de femei și bărbați din Republica Moldova. Câți sunt anume, e greu de spus, pentru că majoritatea îndură în tăcere și se feresc să vorbească despre durerea lor. Mai ales dacă agresorii sunt chiar copiii lor sau alte persoane apropiate. În Republica Moldova, fiecare al 3-lea bătrân este discriminat sau abuzat, arată datele unui studiu realizat anul trecut de Organizația internațională „HelpAge”. După pensionare, majoritatea vârstnicilor tot mai greu pot menține legătura cu lumea, adesea rămân izolați, devenind o pradă ușoară pentru cei rău intenționați. Urmăriți poveștile câtorva bătrâni-victime ale abuzurilor în reportajul realizat de Adrian Ianovici.”

Un reportaj de Liuba Şevciuc, marca „Pur şi simplu” (Europa Liberă şi Moldova 1) despre construcţiile din pădurile din R. Moldova: „Case mari, luxoase, cu drumuri asfaltate, piscine în curți, dar cu puțini copaci prin preajmă – așa arată unele sectoare de pădure din apropierea Chișinăului. Și asta deși legislația interzice construcțiile capitale în păduri. Cu toate acestea, unele imobile ridicate la limita legii sunt scoase deja de vânzare, iar altele sunt pe cale de a fi construite. Autorităţile spun că multe vile sunt construite la limita legii, de aceea au solicitat revizuirea tuturor contractelor de arendă.

Un reportaj de Adrian Ianovici, rubrica „Pur şi simplu” (Europa Liberă şi Moldova 1) despre copiii cu dizabilităţi care rămîn în afara sistemului educaţional din Moldova: „Peste 6.000 din cei 14.000 de copii cu dizabilități din Republica Moldova rămân în afara sistemului educațional, deși au aceleași drepturi ca și toți semenii lor. Din 2010, există și o strategie care spune că pot frecventa grădinițe și școli obișnuite, doar că lipsește infrastructura necesară. Printre acești copii e și Mihaela Rotari din Ialoveni, care are șase ani, dar nu a fost niciodată la grădiniță. Lumea ei se mărginește la pereții casei natale. Arareori părăsește locuința, de fiecare dată – doar însoțită de părinți. Ca și alți copii, Mihaela are dreptul la educație și la un mediu prietenos, lucru greu de realizat, recunosc părinții fetiței. Tentativele de a-și înscrie copilul la grădinița din localitate au eșuat… De ce sistemul educațional rămâne unul vitreg pentru copiii cu nevoi speciale din Republica Moldova și ce perspective există în acest sens?”

Un reportaj-investigaţie de RISE Project Romania despre Noua Dreaptă din România (acum recunoscut ca partid cu acte în regulă) şi filiala ND din R. Moldova: „Sunt puțini, vocali și repetă cam aceleași idei. Se îmbracă în haine militare, dar defilează cu icoane. Îl iubesc pe Dumnezeu, dar îi urăsc pe refugiații de război. Spun că-și apără țara, dar unii dintre ei i-au încălcat legile. // Ei sunt Noua Dreaptă. Acum, partid politic. Îi știți de pe stradă, acolo unde, periodic, un grup de tineri inspirați de doctrina legionară își caută identitatea răzvrătindu-se împotriva ungurilor, homosexualilor și imigranților, atunci când nu sunt răsculați unii împotriva altora. // Documentarul RISE urmărește organizația timp de 15 ani, de la înființare până în prezent, iar cronologia surprinde portretele unor membri marcanți. Printre orgolii personale și amenzi pentru încălcarea legilor discriminării, Noua Dreaptă a găsit resurse să se extindă în mai toate reședințele de județ, trecând chiar și Prutul în 2009. Resursele lor au venit de la niște afaceriști controversați.// Câțiva membri fondatori s-au supărat și au plecat din organizație. Alții s-au rătăcit în teorii ale conspirației sau în diverse activități penale, cum ar fi pornografia infantilă sau escrocheriile financiare. Cei care au rămas se pregătesc acum pentru prima lor competiție electorală. // RISE Project vă spune povestea oamenilor din spatele mișcării.”

Un articol-studiu pe Casa Jurnalistului de Vlad Odobescu despre istoria unui sat din Banat din interbelic pînă în prezent, din perspectiva proprietăţilor agricole. „Un sat din Banat a supraviețuit colectivizării, deportării și haosului tranziției. Ce se alege de el în epoca în care agricultura nu mai are nevoie de țărani?” – se întreabă, în introducere, autorul. „După o vreme, Ghergulov a început să audă tot mai des prin sat exprimări de tipul “să-l vând, să scap odată”, cu referire la pământ. În comuna Dudeștii Vechi, bătrânii mureau sau deveneau neputincioși. Pentru cei mai tineri, Occidentul se trăsese mult mai aproape. Cei care nu plecau unde vedeau cu ochii încercau să-și aducă lumea asta nouă în gospodărie, prin achiziții de aparatură electrocasnică, prin instalarea de termopane, de mașini și alte obiecte trebuincioase. Așa că pământul începea să se chircească, cât să încapă într-un televizor sau într-un BMW la mâna a doua. La începutul anilor 2000, când au venit italienii, prețurile erau la vreo 200 de mărci germane pentru un hectar, ceea ce însemna vreo 100 de euro în banii de azi. Au cumpărat și ei ce-au putut de banii ăia. // Unii n-au vândut. Doctorul Augustinov face o diferențiere: “cei care au fost deportați (…), ăștia și-l cereau înapoi, într-adevăr. Dar ceilalți (…) aveau tendința să-l vândă. Și-l vindeau pe nimic.” (…) Capitalul le-a permis italienilor, alături de moliciunea autorităților române, să remodeleze peisajele, să închidă robinetele satului, să se bage pe pământuri după bunul plac. Gheorghe Kalcsov ia un pix și o hârtie, ca să-mi arate cum a decurs treaba. Ai lui au avut, de la un bunic al bunicilor, vreo 10 hectare de pământ într-un loc. După Revoluție, când s-au dat pământurile, s-a împărțit între neamuri, iar fiecare a luat câte o fâșie lungă de 360 de metri, câte trei hectare și jumătate. Între ei și terenul de mai jos, cumpărat de italieni, era un drum orb, adică o fâșie de pământ pe care nu se umblă, pusă doar pentru graniță. Pe margine erau țăruși cu EWR, adică Emiliana West Rom. În dreapta familiei Kalcsov era un teren gol, fără moștenitori, pe care îl luase primăria.

Un articol de Natalia Antonova în OpenDemocracy.ru despre cazul copilului decapitat de o dădacă originară din Uzbekistan şi canalele ruseşti de ştiri, care iniţial au omis voluntar evenimentul: „Yet as war writer and government critic Arkady Babchenko recently pointed out, the decision to not mention the killer nanny, to pretend as though nothing had happened, was not just motivated by the desire to pretend that things are going great in the glorious Russian Federation and only falling apart elsewhere. // It was also, quite rightly, motivated by fear. (…)The fact that the Kremlin has waged a systematic campaign against media professionalism — whether by liquidating the country’s best news agency, RIA Novosti, or by promoting a climate of intolerance as far as independent journalism goes — and that the public for the most part could care less about holding news outlets to high standards results in a lose-lose situation.

Vasile Ernu și Florin Iancu pe criticatac.ro despre inițiativa guvernului român de a acorda subvenții școlilor private: ”După cum deja bine știți Guvernul tehnocrat a decis: „Școlile particulare vor primi finanțare de bază alocată de la bugetul de stat”.  Neoliberalii au juisat de plăcere și au constatat că în sfârșit s-a făcut dreptate: cum  adică „noi” plătim și „ei” se educă și se tratează pe banii „noștri”. Înțelegem cine sunt „noi” și „ei”, aceste două Românii care nu se mai pot nicicum solidariza. O nedreptate a fost rezolvată. Celor câțiva „stângiști” rătăciți prin România care au  comentat negativ li s-a spus clar: vreți egalitate de șanse,  atunci să lăsăm  „banii să urmeze copilul”.  Așa e. Am fost recent pe la faimosul liceu francez privat pe care scrie mare „Liberté, Egalité, Fraternité”, dar pe a cărui ofertă educativă scria însă o cifră care m-a speriat: spre 12.000 euro pe  an! E clar că trebuie să împărțim cheltuielile. Am reacționat pentru că mi se pare ceva putred în această lege. Oare chiar asta să fie prioritatea în sistemul educativ românesc subfinanțat? Dar grupul foarte activ și vocal al mainstreamului neoliberal a sărit și mi-a atras atenția: să fim principiali. Corect. Însă e foarte interesantă această principialitate a lor: piața liberă e bună, dar nu pentru toți. Am observat că în România establishmentul cu cât e mai cuplat la resursele statului și are mai multe sinecuri de stat cu atât e mai procapitalist. Dar cum facem  în acest caz cu piața liberă și cu competiția capitalistă? Cum se rezolvă aceste principii când școlile private vor avea o dublă finanțare și de la stat, si privată iar școlile de stat vor continua să fie subfinanțate cronic? Ce vom face când acest nivel de subfinanțare va afecta drastic salariile profesorilor în așa măsură încât niciun absolvent decent din  învățământul superior nu-și va permite să se angajeze la o școală de stat pentru că nu va putea să trăiască din salariu? Asta se întâmplă deja.”

STATHIS KOUVELAKIS explică cauzele ascensiunii și căderii mișcării Syriza:”First, one shouldn’t underestimate the popularity of the euro in the southern-periphery countries—Greece, Spain, Portugal—for whom joining the EU meant accessing political and economic modernity. For Greece, in particular, it meant being part of the West in a different way to that of the US-imposed post-civil war regime. It seemed a guarantee of the new democratic course: after all, it’s only since 1974 that Greece has known a political regime similar to other Western countries, after decades of authoritarianism, military dictatorship and civil war. The European Community also offered the promise of combining prosperity with a social dimension, supposedly inherent to the project, which sealed the political compact that emerged after the fall of the Junta. Joining the euro seemed the logical conclusion of that process. Having the same currency as the most advanced countries has a tremendous power over people’s imagination—carrying in your pocket the same currency as Germans or Dutch, even if you are a low-paid Greek worker or pensioner—which those of us who’d been in favour of exiting the euro since the start of the crisis tended to underestimate. (…) Second, in contrast to the position of Sweden, Denmark or the UK, for Greece quitting the euro would be extremely conflictual, because it would mean breaking with the neoliberal policies of the Memoranda. If you are serious about this, you have to be prepared for a confrontation. From 2012, when Syriza emerged as the largest opposition party, poised for government, it was clear that Tsipras didn’t want that fight, which is why he switched to a stance of staying in the Eurozone. Syriza’s original position was summed up by two slogans: ‘No sacrifice for the euro’ and ‘The euro is not a fetish’, which left open the question of how far to go in confronting the Eurogroup and the Troika. But this line was shelved soon after the June 2012 elections.”

Olivier Roy despre scandalul cu agresiunile sexuale de la Koln în timpul sărbătorilor de iarnă: ”La cause semble entendue : si de jeunes Maghrébins se sont livrés à des agressions sexuelles à Cologne, c’est qu’ils sont «agis» par un logiciel «culturel» qui vient de la religion musulmane (mépris des femmes en général et plus particulièrement des femmes libres).Evidemment, c’est un peu difficile d’expliquer comment un salafiste qui refuse de tendre sa main à une femme la lui mettrait aux fesses, mais Molière a écritTartuffe, lequel n’était pas salafiste, justement pour explorer le rapport entre un saint et une paire de seins. Prenons acte et tentons de voir les conséquences. Si le harcèlement sexuel est avant tout «musulman» que dire alors des Européens qui s’y adonnent ? La bonne nouvelle serait que justement c’est fini : aujourd’hui, nous sommes dans une ère postféministe. Certes, les mâles européens ne tiennent plus les portes ouvertes aux dames (ce serait ringard), mais ils les respectent, les considèrent comme leurs égales, ne les touchent qu’après leur avoir fait signer une lettre de consentement (renouvelable à chaque étape de l’acte sexuel, ce que n’avait pas compris le pauvre Assange – sans doute un reste de sa culture australienne – ou bien Dominique Strauss-Kahn). Puisque, désormais (ignorons le sombre passé), le respect de la femme est une valeur occidentale, alors tous les Occidentaux respectent les femmes. Maintenant, il faut défendre cet acquis de l’Occident chrétien, dénoncer et combattre tous ensemble le machisme musulman. Les Femen peuvent sans état d’âme rejoindre le FN ou la Fraternité sacerdotale Saint-Pie X et participer à des troisièmes mi-temps. Cependant, les chiffres sont moins optimistes. Dans toute l’Europe, les procès pour harcèlement sexuel se multiplient et visent très souvent la loi du silence propre à l’establishment. On apprend aussi que «l’Eglise belge a reçu plus de 400 plaintes pour pédophilie» (le Point du 22 février). Non, il ne s’agit pas de ma part d’une basse attaque christianophobe. L’école laïque a eu son lot, mais on en parle moins, comme si le marqueur religieux rendait le crime sexuel plus insupportable ou plus visible, ou comme si le religieux était toujours un collectif alors que l’instituteur n’était qu’un individu.”

O traducere în română în revista 22 a unui articol de Robert Kagan publicat în Washington Post („Trump is the GOP’s Frankenstein monster”) despre Donald Trump, candidatul Partidului Republican la postul de preşedinte al SUA: „Trump nu e un accident. Și nici nu deturnează Partidul Re­pu­bli­can sau mișcarea conservatoare, în cazul în care există așa ceva. El este, mai degrabă, creația par­tidului, este monstrul Frankenstein, adus la viață de către partid, alimentat de par­tid și devenit între timp suficient de pu­ternic pentru a-și distruge creatorul. (…)Apoi, partidul a închis ochii în fața bigo­tismului din rândurile sale. Nu, ma­jo­ri­ta­tea republicanilor nu sunt bigoți. Dar, cu­ siguranță, prin atitudinea lor, au permis dezvoltarea bigotismului. Cine a început ata­cul asupra imigranților – legali și ilegali – cu mult înainte ca Trump să transforme această problema în tema principală a cam^­paniei sale? Cine l-a forțat pe Mitt Rom­ney să facă un pact cu diavolul în 2012, vorbind despre „autodeportare“ pen­tru a se alinia forțelor antiimigrație din in­teriorul partidului? Și cine s-a opus ori­că­ror mijloace plauzibile de a aborda pro­ble­ma reală a imigrației ilegale, forțându-l pe senatorul Marco Rubio să-și abandoneze principiile – și chiar propria legislație în domeniul imigrației – ca nu cumva să fie eliminat din cursa prezidențială înainte de a o începe? Nu au fost niște extratereștri. Au fost experții și intelectualii Partidului Republican, în încercarea lor de a exploata pasiunile populiste și de a aplica o lovitură oricărei legi pentru care președintele Oba­ma ar putea pretinde chiar și un rol par­țial. Ce-a făcut Trump altceva decât să con­tinue toate aceste lucruri, racordându-se la atmosfera extinsă de furie populară, de xenofobie și de bigotism, amorsată deja în interiorul partidului?”

CĂRŢI.
O carte aşteptată şi anticipată prin articole deja publicate în reviste de top de Diana Dumitru (The State, Antisemitism, and Collaboration in the Holocaust: The Borderlands of Romania and the Soviet Union) despre rolul statului şi implicarea populaţiei civile în holocaust, bazată pe documente de arhive (din cîteva arhive împrăştiate în cîteva ţări şi continente), publicaţii de epocă şi mărturii orale, culese cu migală şi cu metodă ani în şir, şi analizate în această lucrare, care va deveni, cu siguranţă, una de referinţă în domeniu. Cartea apare în martie 2016 la Cambridge University Press. Iată cîteva fragmente din recenzii despre carte: „Can states school their citizens for genocide? Does valuing cultural diversity, by contrast, create a lasting buffer against state-organized violence? Diana Dumitru’s thesis is provocative: that the Soviet ideology of „friendship of peoples” attenuated popular antisemitism. Using the Romanian-Soviet borderland as a kind of natural experiment, Dumitru finds substantial differences between how neighboring populations in Romania and the USSR viewed their Jewish neighbors. Dumitru’s work will open new debates about the power of political choice in determining the course of the Holocaust in different lands.” (Charles King, author of Odessa: Genius and Death in a City of Dreams”) „The Holocaust in Bessarabia and Transnistria is much less familiar than that in Poland and the Baltic states, while by many accounts it was just as bestial. Diana Dumitru’s research explores an even less familiar reality: that Stalin’s totalitarianism fostered a climate that was relatively benevolent toward the Jews by comparison with the hostility fostered by the more traditional authoritarianism of Romania. In bringing to the surface this apparent irony, she demonstrates how the Holocaust remains an inexhaustible field of study, which continues to shed a revealing and troubling light on our present.” (Robert D. Kaplan, author of Balkan Ghosts: A Journey through History)

Ovidiu Pecican, în Observator cultural, despre cartea lui Roland Clark, Sfîntă tinereţe legionară. Activismul fascist în România interbelică (Editura Polirom, Iaşi, 2015): „Roland Clark alege să acorde atenţie Gărzii de Fier sau, mă rog, Legiunii Arhan­ghe­lului Mihail, optînd pentru „nucleul dur“ al fenomenului extremist românesc de dreapta. Nu i se poate aduce vreun reproş autorului pentru această preferinţă, dar partea explicativă a titlului cărţii lui rămîne, într-o anumită măsură, neacoperită. Mo­nografii care explorează Legiunea mai există şi sînt meritorii, dar unele care să acorde o atenţie focalizată tocmai modului absorbant în care legionarismul a „topit“ în sine sau a aglutinat în constelaţia sa alte grupuscule, convergente, însă nu identice, nu există încă. Este păcat, fiindcă înţelegerea cît mai exactă a acestor dinamici ar putea face perceptibile cauzele şi circumstanţele concrete ale impunerii pe scena publică dintre războaie a uneia dintre cele mai neliniştitoare şi mai virulente grupări de forţe din istoria românească. (…) Cartea lui Roland Clark nu vorbeşte de­spre asemenea lucruri, care vor trebui elucidate de alţi autori, cu alte prilejuri. Ce aduce, în schimb, acest volum este o aprofundare documentară mai mare, mai amplă. A remarcat-o şi Dennis Deletant, încununîndu-l pe istoric cu laurii celui care scormoneşte arhivele, depozitele bibliotecilor şi care completează informaţia cu prelucrarea unor date din interviuri relevante. Aşa cum se întîmplă şi în cazul altor lucrări pe teme similare, o rezervă se poate menţiona, totuşi. Alu­necarea ideologică a unora dintre români în direcţia ultranaţionalismului nu poate fi explicată fără apelul la o informaţie istorică mai vastă. Ca să se înţeleagă „nevroza“ celor uniţi într-un stat propriu (incomplet) în 1859, se cuvine avută în vedere întreaga evoluţie istorică sub otomani, sub ruşi, sub maghiari şi austrieci.// Dacă toate acestea i-ar fi condus pe români pe culmi ale proprietăţii şi ale bunei înţelegeri transetnice, este probabil că naţionalismul românesc modern nu s-ar fi colorat etnic atît de vivace şi nici nu ar fi alunecat atît de uşor, pentru mulţi români, pe panta exceselor. Perceperea evreilor de către un Pantazi Ghica, la 1879, ca „o naţiune într-o naţiune“ sau temerea lui Vasile Conta, că „dacă nu luptăm contra elementului evreiesc, murim ca naţiune“ rămîn excesive, dar atrag atenţia asupra unor spaime reale, întemeiate sau nu.”

FILME.
Un comentariu de Adrian Cioflâncă pe pagina sa de Facebook despre Son of Saul, de László Nemes: “Văzut Son of Saul. Sufocant. Din cărți despre lagăre poți rămâne cu impresia că totul acolo era tern, lent, putrezicios. Stereotipul despre lagăre le arată ca un fel de stație sinistră în care oamenii își așteaptă moartea. Or în filmul acesta care a câștigat Oscarul pe bune ești surprins de ritmul infernal, asfixiant. Camera ține aproape, în gros planuri, fără a utiliza focalizatorul, fără vedere panoramică și te poartă cu Saul Ausländer în călătoria lui prin Infernul de la Auschwitz. Dante pe fast forward. Trăiești agonia precipitată alături de Saul, parcă îi simți respirația, îl miroși, îl pipăi pe hainele îmbibate de murdărie și sânge. Ai ocazia de multe ori să-l privești în ochi, care nu transmit doar teroare, ci și sfidare și tenacitate. Șocul cel mare în film nu vine de la imagini explicite (care și lipsesc). Vine de la sunet, în care huiduiala tartorilor naziști se amestecă cu strigătele disperate, suferinde ale victimelor. Vorbitul gâtuit al lui Saul e la fel de terifiant pentru că ori e o strategie de supraviețuire, or semn al precarității fizice. Aștepți măcar liniștea solemnă a unui Kaddish si a unei ceremonii de înmormântare. Care nu vine.”

Şi o cronică de Victor Eskenasy, la Europa Liberă, la acelaşi film (Fiul lui Saul): „Lászlò Nemes ține să se poziționeze, de altfel, în epoca de astăzi, spune el, „cînd ultimii martori dispar. Generația mea – regizorul are 38 de ani – nu mai este legată de anumite sentimente de teamă, în special aceea de a trece prin ficțiune. În același timp, cu acest film, eu chem ficțiunea la ordine. Mi-am pus limite deosebit de severe pentru a evoca lagărele de concentrare la nivelul individului, depășind această supra-intelectualizare a Shoah-ului, care a fost, după [epoca de] tăcere, după [cea de] mărturii, o manieră de supraviețuire. […] Ca student am citit Umanitatea pierdută – Eseu asupra secolului XX de Alain Finkielkraut, care arăta în ce măsură Shoah-ul a fost și opera unor oameni ce erau piese mărunte în angrenajul mașinii. […] Nu au existat doar Hitler și Churchill. Poate fi la fel de esențial să plonjezi în timpul și spațiul celor care nu au senzația că «fac Istoria».”

AUDIO.
În legătură cu marșul feminist de marți, am avut cîteva intervenții la radio.
Aici la Jurnal FM cu Mariana Butnaru și Vitalie Drucec.
Aici la Europa Liberă cu  Alexandru Canțîr și Tamara Grejdeanu.

LEGĂTURI.
Biblioteca feministă marxistă pe Marxists.org
O nouă ediție a Dialogurilor Urbane la tema benzinăriilor din orașul Chișinău.

Sursă imagine de fundal: Europa Liberă.