DE PRIN ALTE PĂRŢI

Ce putem învăța de la proiectul neoliberal?

Schimbările politice survin întotdeauna ca rezultat al conflictului dintre cei care doresc să păstreze status quo-ul și cei care vor să-l transforme. Schimbarea direcției de dezvoltare reprezintă o muncă herculeană, căci de obicei coalițiile ce optează pentru menținerea status quo-ului au acces privilegiat și disproporționat la resurse financiare, coercitive și ideologice.

Pentru a avea succes, actorii progresivi ar trebui să fie capabili să organizeze coaliții largi ce ar avea un sprijin cât mai mare din partea maselor. Cu alte cuvinte, pentru tabăra progresivă, provocarea constă în abilitatea de a acționa pe scară largă. În mod evident, formarea unor coaliții largi ce promovează schimbarea reprezintă o muncă mult mai grea decât mobilizarea unui grup restrâns de adepți.

Lărgirea suportului presupune că mii sau chiar milioane de indivizi cu interese divergente ar trebui să fie convinși să adere la o platformă de luptă comună.  De aici și dilema fundamentală pentru orice campanie progresivă: să construiască o platformă suficient de largă încât să mobilizeze majoritatea, pe de o parte, și să ofere un mesaj clar și concis, suficient ca să energizeze simpatizanți, pe de altă parte. Această provocare poate fi soluționată prin elaborarea unor discursuri cooperante între diferitele lumi-vieți.

O lume-viață (adică o comunitate discursivă) reprezintă un grup de oameni ce împărtășesc un set de idealuri, valori, mituri și viziuni despre lume, pe scurt, o sub-cultură. Astfel de comunități discursive apar în jurul grupurilor religioase sau profesionale, în instituții sau corporații, în sânul grupurilor etnice sau culturale distincte. Chiar dacă membrii acestor comunități au statut și interese economice diferite, ei se percep reciproc ca fiind membrii aceleiași comunități. Atunci când se mobilizează pentru o cauză, o comunitate discursivă se poate transforma într-un actor colectiv.

Ceea ce mobilizează o comunitate discursivă, poate înstrăina o altă comunitate discursivă. De aceea principala dificultate în acțiunea colectivă stă în capacitatea de a mobiliza suport în afara propriei comunități și de a forma coaliții largi pentru schimbare la nivelul întregii societăți.

În etapa „tribală” a politicii democratice, platformele largi erau construite de mașinării politice de partid și rețele de patronaj în cadrul cărora antreprenorii politici negociau prețul pentru suportul din partea comunității lor. Pe măsură ce complexitatea identităților și pluralitatea stilurilor de viață crește, aceste „negocieri” pot fi realizate mult mai greu și uneori chiar sunt imposibil de realizat. În etapa postmodernă a politicii, adică cea actuală, abilitatea de a mobiliza suport depinde tot mai mult de capacitatea de a forma coaliții discursive.

Discursurile nu doar organizează modul în care gândim, vorbim sau acționăm prin faptul că stabilesc fundamentele și limitele orizontului imaginației noastre. Cuvintele, descrierile lumii, miturile și imaginile reprezintă de asemenea căi de a aduna împreună grupuri de oameni sau de a îndepărta alte grupuri. Pentru a construi o platformă care urmăreşte o schimbare socială generală e nevoie de discursuri care găsesc simultan ecou la membrii unor comunități discursive diferite.

Proiectele politice de succes rezolvă această provocare prin construcția unor poduri discursive între diferite lumi-vieți. Proiectele politice hegemonice reușesc să lege imaginarul, terminologiile și utopiile unor comunități discursive distincte prin faptul că consolidează discursurile acestora și subliniază mai ales compatibilitățile și elementele comune. Prin re-cadrarea discuțiilor, modificarea mesajelor și combinarea descrierilor, comunitățile discursive similare pot fi cooptate în cadrul alianței hegemonice.

De ce discursul neoliberal a avut un succes atât de mare?

Toate aceste considerații generale pot fi văzute în „desfăşurare” în cadrul proiectului neoliberal contemporan care a reușit să coopteze comunitățile discursive în cadrul alianței sale hegemonice.

Deloc surprinzător, rețeta succesului proiectului neoliberal a fost mai ales capacitatea sa de a forma o coaliție prin asocierea liberalilor și conservatorilor în jurul unei platforme comune de dinamism economic. Lecții și mai interesante putem învăța de la capacitatea remarcabilă a proiectului neoliberal de a coopta comunitățile discursive științifice și chiar pe cele progresive. Câteva exemple vor fi suficiente pentru a înțelege cum inginerii proiectului neolibral au reușit să transforme descrierile științifice în justificări pentru politicile lor și chiar să coopteze unii actori progresivi în cadrul coaliției lor.

Hegemonia neoliberală a fost consolidată, în mod plauzibil, de cooptarea social-democrației. Profund Influențată de discursul „sfârșitului istoriei” după prăbușirea alternativei socialiste, politica „pragmatică” a social democrației de a depăși diviziunea stânga-dreapta a constituit un pod între discursul neoliberal și valorile social-democrației. Abandonând una dintre valorile sale primordiale – cea de a schimba distribuția primară, social-democrația Celei de-a Treia Căi (Giddens și Blair) a ignorat economia politică și a devenit un aliat în cadrul proiectului neoliberal de dereglamentare și privatizare.

Proiectul neoliberal a reușit de asemenea să construiască câteva poduri discursive spre comunitatea verzilor ecologiști și discursurile lor despre dezvoltarea durabilă. În cadrul acestui discurs al „dezvoltării durabile”, conceptul „tragediei bunurilor comune” este frecvent utilizat pentru a descrie problemele atmosferei, degradării solului, reducerea diversității biologice și emisia bioxidului de carbon. În sensul său teoretic original,  „tragedia bunurilor comune” se referă la situația paradoxală în care indivizii ce acționează independent și rațional, conform interesului personal al fiecăruia ajung să exploateze abuziv unele resurse comune în pofida înțelegerii că sărăcirea acestei resurse comune este contrară intereselor grupului pe termen lung. Discursul neoliberal a utilizat „tragedia bunurilor comune” pentru a justifica privatizarea proprietății publice prin cultivarea suspiciunii față de raționalitatea colectivă. Într-un mod similar, teoriile despre lipsa de durabilitate pe termen lung a unor inițiative imediate au fost adaptate pentru a problematiza deficitul bugetar și creșterea datoriilor suverane. Termenul de „durabilitate fiscală” a fost forjat pentru a legitima austeritatea și reducerile cheltuielilor publice (tăieri din salarii, reducerea bunurilor publice și a aparatului administrativ).

Nancy Fraser a arătat felul în care mişcarea feministă a fost cooptată în cadrul cauzei neoliberale. Trei poduri discursive au facilitat cooptarea feminismului. În primul rând, neoliberalismul a exploatat critica feministă a familiei compusă din bărbatul cu carieră și femeia casnică. Discursul despre emanciparea femeilor a fost transformat în suport pentru familia cu doi muncitori, bazată pe o remunerare scăzută a muncii pentru ambele sexe:

Proiectul neoliberal a invocat critica feministă a familiei pentru a justifica exploatarea, și astfel a integrat visul emancipării feminine în motorul acumării capitaliste (Nancy Fraser).

În al doilea rând, prin respingerea „economismului” și politizarea „condiției personale”, feministele au lărgit agenda politică pentru a contesta ierarhiile de statut fundamentate pe construcția culturală a diferențelor de gen. Aceasta a căpătat o oarecare semnificaţie chiar şi în discursul neoliberalilor ce au dorit să distragă atenția de la problemele sociale provenite din organizarea politică a economicului.

În al treilea rând, critica feministă a structurii paternaliste a statului asistențial a fost transformată într-o armă redutabilă a asaltului neoliberal asupra sistemelor de securitate socială și a statului social în genere.

Într-un mod similar, neoliberalismul a cooptat discursul multicultural simbolizat de MTV („Eliberează-ți mintea!”), Culorile Unite ale Beneton și Nike („Pur și simplu fă-o!”). Astfel, granițele etnice, rasiale, religioase și de altă natură au fost eliminate pentru a construi o comunitate cosmopolită de consumatori.

„Capitalismul moral”, un concept elaborat pentru a construi un zid de self-restraint (auto-constrângere) în jurul piețelor, a fost utilizat pentru a face capitalismul compatibil cu tradiția budistă și confucianistă. Sub eticheta responsabilității sociale corporative, corporațiile pretind acum că ar contribui la eradicarea sărăciei, că ar oferi soluții viabile în domeniul protecției sănătății și că ar sprijini o serie de cauze sociale.

Prin intermediul unor parteneriate publice-private, aceste inițiative sunt conectate discursiv la Scopurile Mileniului, o inițiativă a ONU pusă în mișcare de către societatea civilă (prin intermediul campaniei ”Să facem din sărăcie istorie!”). Prin faptul că speranțele umanității sunt îndreptate spre difuzarea tehnologiilor moderne și a creșterii economice, se construiește o puternică justificare pentru liberalizarea economică. Scoaterea unor sute de milioane de oameni din sărăcie din țările în curs de dezvoltare este legată de accesul lor la piața globală și locală.

Revista The Economist, tribuna Înaltului Comitet pentru Liberalizare, a scris recent că până și supraviețuirea speciilor în curs de dispariție depinde de o prosperitate mai mare a omenirii. Conform acestei logici, o biodiversitate mai mare este promovată de „o mai mare rată a utilizării fertilizatorilor, pesticidelor și semințelor modificate genetic”.

În Europa, puternicul discurs al integrării europene ca proiect de pacificare este utilizat pentru a imuniza politicile europene împotriva criticilor venite din partea statelor naționale. Uniunea Europeană, probabil cel mai mare motor de liberalizare, este prezentată ca un proiect non-politic fără alternativă. În acest mod, prin ocuparea tribunei morale, criticii pot fi prezentați drept populiști naționalişti ce se joacă cu focul întoarcerii spre un trecut periculos al Europei.

Aceste exemple arată felul în care teoriile științifice și discursurile progresiste au fost re-cadrate pentru a fi folosite drept justificare pentru politicile neoliberale. Podurile discursive au dat posibilitate proiectului neoliberal să înregimenteze comunitățile discursive vecine în alianța sa hegemonică. Alianțele discursive au permis proiectului neoliberal să formeze o alianță socială largă dincolo de bazinul său tradițional de clase și interese. Această misiune a fost facilitată de poziționarea inițială în chiar centrul câmpului său discursiv. Aceasta a permis nu doar prezentarea politicilor radicale drept politici de bun simț fără alternativă, dar a permis unui vast spectru de alegători și actori să participe la proiectul neoliberal pentru a-și avansa (în aparenţă) propriile cauze.

Tabăra progresivă a înregistrat și ea câteva succese în acest proces de construcție a alianțelor discursive. Discursurile despre Noul Acord Verde [1] sau A Treia Revoluție Industrială [2] au adus împreună ecologiștii și sindicaliștii și i-au făcut să uite conflictele de interese ce îi despart și să militeze împreună pentru „joburi verzi”. Ecologiștii și industria, odinioară prinse într-o luptă intensă în privința costurilor poluării și a emisiilor de substanțe toxice, acum lucrează împreună la un plan de „creștere verde”. Chiar și avocații tradiționali ai statului minimal sunt de acord în privința rolului crucial al acestuia pentru construcția infrastructurii necesare pentru A Treia Revoluție Industrială.

Aceste exemple oferă optimism, dar nu ar trebui să uităm că avem nevoie să construim multe poduri discursive pentru a forma o coaliție pentru schimbare. Putem învăța destule lucruri de la neoliberali pentru a atinge aceste scopuri.

Referințe:

[1] Noul Acord Verde (Green New Deal) – un pachet de inițiative și acțiuni menite să contracareze efectele încălzirii globale și crizelor sociale. Mai multe detalii aici: http://en.wikipedia.org/wiki/Green_New_Deal

[2] A Treia Revoluție Industrială (Third Industrial Revolution) – un nou model de creștere economică inspirat din cartea cu același nume a economistului Jeremy Rifkin. La baza acestui nou model stă ideea că dezvoltarea tehnologiilor informaționale și a energiilor regenerabile pot genera o creștere economică spectaculoasă ce ar reduce diferențele de dezvoltare între regiunile lumii. Mai multe detalii aici: http://en.wikipedia.org/wiki/The_Third_Industrial_Revolution:_How_Lateral_Power_is_Transforming_Energy,_the_Economy,_and_the_World

Sursă articol:

Marc Saxer, What We Need To Learn From Neoliberal Discourse. Social Europe Journal. http://socialeurope.staging.wpengine.com/2013/11/neoliberal-discourse-learning/

Textul a fost scris de Marc Saxer, director al oficiului Friedrich-Ebert-Stiftung în Bangkok, Tailanda.

Imaginea reărezintă un fragment dintr-o instalație a lui Andreas Siekmann,  Trickle down – Public Space in the Age of its Privatisation,  prezentată la festivalul de avangardă steirischer herbst la Graz, Austria, în 2007.

Tradus în română și publicat cu acordul autorului de Vitalie Sprînceană.

Despre autor

Vitalie Sprînceană

Vitalie Sprînceană a studiat ştiințe politice în Bulgaria, filozofie în Moldova și acum face un doctorat la universitatea George Mason din SUA. Jurnalist, activist, fotograf amator și autor de blog.

Lasa un comentariu