Édouard Louis
Pentru scriitorul Édouard Louis, întrebarea nu este dacă ceea ce fac tinerii revoltați din Franța este bine sau rău, ci motivul din care o fac. Faptele lor spun multe despre violența socială din Franța.
La protestul din 17 octombrie, sute de mii de oameni s-au adunat în mai multe orașe ale țării pentru a-și spune of-ul, pentru a protesta împreună, pentru a cânta, pentru a-și afirma dorința pentru o schimbare radicală în politică, pentru mai multă justiție socială, egalitate și redistribuire a bogăției. În același timp, la Paris, la Lyon, dar și la Marsilia și la Limoges, câteva mii de persoane au făcut ca ziua să au comis acte de vandalism: mai multe magazine au fost vandalizate și jefuite. Protestatarii au spart vitrine și au incendiat chioșcuri și mașini. Piața Republicii din Paris a fost devastată, bulevardul Magenta a fost vandalizat. La Limoges, primăria a fost incendiată, iar la Lyon, oficiul de turism a fost și el prefăcut în cenușă.
”Imaginea proastă” a protestelor.
De atunci, chiar din a doua zi după evenimente, voci din toate taberele, de la dreapta la stânga, se ridică pentru a condamna aceste acte de devastare și distrugere. Pe rețelele sociale circulă sute de videoclipuri care arată comercianți disperați, uneori în lacrimi, în fața magazinelor lor, din care nu a mai rămas nimic.
În fața acestor imagini auzim, în temei, două tipuri de discurs. Primul, care este majoritar, constă în condamnarea violentă a revoltaților, numiți „spărgători” (fr. les casseurs). Acest discurs cere pentru spărgători cele mai severe pedepse posibile. Acești spărgători, zice narativa cu pricina, ar fi aruncat Franța „în haos” și ar fi vizat, prin faptele lor, Republica Franceză în totalitatea ei. Este mai ales discursul dreptei și al extremei drepte, al socialiștilor mereu gata să preia elementele de limbaj ale guvernului, de teamă să nu pară suficient de respectabili.
Al doilea tip de discurs insistă asupra faptului că acești „spărgători” nu ar avea „nicio legătură” cu protestele. Că, din păcate, ei dăunează mișcării sociale și a protestului în curs și dau acestuia o imagine proastă. Că extrema dreaptă, așa cum și face deja, va profita de aceste evenimente pentru a cere ordine și represiune. Vulturii extremei drepte nu așteaptă, într-adevăr, decât cadavrele magazinelor incendiate și rămășițele stațiilor de autobuz carbonizate pentru a-și hrăni discursul abject. Acest lucru îl știe o parte a stângii, iar din acest motiv insistă și ea că spărgătorii și jefuitorii nu au nicio legătură cu mișcarea socială a protestului.
Dar ambele discursuri au în comun faptul că se comportă ca și cum această entitate, „spărgătorii”, ar fi reală. Ca și cum ar exista, pe de o parte, manifestanți exasperați de situația politică, care ar fi ales să defileze în liniște, și, pe de altă parte, indivizi care ar fi ales, fără nicio legătură cu contextul, să comită violențe.
Această analiză a situației operează o diviziune între două categorii de populație: un grup, manifestanții autentici, care ar fi purtați de o furie politică și care ar fi ales să protesteze liniștit, determinați social să acționeze, și, de cealaltă parte, indivizi izolați, adunați la întâmplare, care nu ar fi fost ghidați decât de pasiunea de distrugere și dezordine.
Dar cum să nu vedem că, în acest weekend, cei care spărgeau și jefuiau aveau cu toții un aer de familiaritate? Că păreau, cel puțin în marea lor majoritate, să provină din medii populare, că purtau hainele, șepcile, adidașii acestor medii, că vorbeau, așa cum se aude în videoclipuri, cu accente și expresii populare? Cum să nu vedem că erau, în mare parte, bărbați rasializați, afroeuropeni și arabi, dintre cei pe care societatea franceză îi închide de zeci de ani în cartiere insalubre, îi reduce la sărăcie, cărora le rezervă licee degradate, infestate de șobolani sau de gândaci și care nu pot traversa orașele fără să fie controlați și umiliți de poliție?
Faptul că așa-zișii ”spărgători” par să provină în mare parte din același univers social ar trebui să fie suficient pentru a înțelege că întotdeauna un anumit tip de mediu social, și deci anumite condiții de existență, generează anumite comportamente. Că nu este vorba despre o chestiune a unor decizii individuale de a sparge și a distruge, ci despre un condiționament social care îi împinge pe tineri să acționeze într-un fel sau altul.
Pnetru un context complet și împotriva unei perspective ce omite sociologia
O spun deschis: și eu, de asemenea, sunt întristat și simt empatie când văd comercianți în lacrimi în fața buticului lor distrus. Dar această empatie nu trebuie să funcționeze ca o barieră în fața unor întrebări mai profunde despre ce înseamnă această violență. A înțelege de ce unii distrug nu înseamnă a nega suferința celor care suportă distrugerile. Înseamnă doar a refuza să considerăm această suferință drept un motiv suficient pentru a înceta să gândim, ca și cum durerea unora ar trebui în mod necesar să ne orbească în fața durerii celorlalți. În ce fel suferința și violența socială îi împing pe unii indivizi să nu mai aibă ca unic limbaj decât violența?
În ce măsură sărăcirea populației franceze, scăderea ajutoarelor sociale, distrugerea serviciilor publice, abandonul și reprimarea claselor populare de către guvernele lui Macron și ale celor dinaintea lui au contribuit la faptul că spargerea și jaful au devenit pentru unii singura cale posibilă?
Desigur, există și alți factori, precum masculinitatea (dacă jafurile au fost comise de bărbați și femei, actele de spargere, în schimb, au fost aproape exclusiv fapta bărbaților), cultura sau elogiul violenței pe rețelele sociale, fascinația pentru bani și consum. Dar întrebarea ar rămâne aceeași: de ce găsesc aceste reprezentări, aceste practici, aceste feluri de a te comporta un ecou atât de favorabil în anumite medii sociale mai degrabă decât în altele? De ce ia violența această formă, la acești indivizi, în acest moment?
Un act, o acțiune, nu este niciodată decizia unui individ singur. Un act violent nu este niciodată un individ, nici măcar un grup de indivizi care se trezesc dimineața și hotărăsc: „Hai că astăzi voi face ceva violent.” Și chiar dacă unii oameni ar gândi în acești termeni, principiul acțiunilor lor s-ar afla dincolo de ei înșiși.
Ar rămâne de explicat de ce au chef să distrugă, de ce această manieră de a acționa li se pare cea mai accesibilă. În ziua în care vom vedea copii din cartierele selecte, studenți de la Sciences Po sau de la HEC, în cămăși albe și pantofi lustruiți, distrugând vitrine și jefuind supermarketuri, atunci poate, în ziua aceea, vom putea începe să credem în teoriile responsabilității și ale acțiunii individuale.
Dar atâta timp cât aceleași comportamente apar aproape întotdeauna la aceleași categorii de populație, în aceleași teritorii, la aceleași grupuri de bărbați, va trebui să admitem că ceva, în organizarea societății noastre, face aceste comportamente mai probabile decât altele.
Cine are dreptul la sociologie și la politică? Dacă liceenii manifestează și blochează liceele în care învață, noi zicem cu bunăvoință că contextul și situația i-au determinat.
Dacă, însă, cei care protestează incendiind clădiri, spărgând vitrine și jefuind magazine sunt tineri sau tinere din cartierele populare, atunci, brusc, raționamentul se oprește. Ei nu mai sunt produsul unei istorii, al unei clase sociale, al unui teritoriu, al unei educații, al unui raport cu poliția, cu banii și cu consumul. Devin indivizi fără cauză, fără trecut, fără determinare. Li se atribuie o voință pură, o răutate aproape naturală.
Problema acestei percepții care înlătură sociologia din analiza revoltei tinerilor este că ne împiedică să auzim și să vedem dimensiunea socială, expresivă, politică a acțiunii lor. Întrebarea nu este una morală: nu este vorba dacă ceea ce fac ei este bine sau nu. Ea este eminamente politică: de ce o fac și ce spun faptele lor despre starea Franței și despre violența socială de astăzi?
Ce ne spun, uneori fără să vrea, cei care sparg, despre abandonul anumitor pături ale populației sau despre viețile reduse la excludere și violență?
Evenimentele care se petrec în Franța în ultimele zile sunt de o complexitate imensă. Nu pretind că le înțeleg sau că le pot rezolva.
Dar cred că nu trebuie să închidem ochii în fața unor întrebări de o importanță capitală pentru a înțelege furia atât de legitimă care agită țara de câteva săptămâni.
Articolul a apărut inițial în ediția din 22 octombrie 2026 a ziarului Libération.
Édouard Louis este scriitor francez.
În română i-au apărut:
Sfârșitul lui Eddy Bellegueule, editura Litera, 2018.
O istorie a violenței, editura Litera, 2019.
Cine l-a ucis pe tata, editura Litera, 2020.
