…E greu să scrii o cronică a celui mai popular film moldovenesc din ultimii ani[1] („Carbon”, 2022, regizor Ion Borș), în condițiile în care, de la premiera acestuia au trecut aproape 3 ani, timp în care filmul, să zic așa, nu a stat pe loc: o campanie publicitară bine organizată a încercat să îl țină viu mult după încheierea carierei sale în cinematografe.
(Din partea criticilor, filmul a primit destul de puțină atenție – dacă excludem „cronicile de film” care nu au făcut decât să copie, cuvânt cu cuvânt comunicatele de presă ale companiei ce a promovat filmul, atunci „Carbon” rămâne cu o cronică a lui Victor Morozov, una a lui Vitalie Ciobanu și alta a lui Anton Dolin.)
Această campanie de promovare a vizat, la un capăt, „canonizarea” filmului dincolo de valoarea cinematografică a acestuia, încercând să-l păstreze în atenția publicului. Așa a ajuns filmul să fie integrat în circuitul sportului dubios al stabilirii „recordurilor mondiale” pentru a capta atenția. Pelicula a urmărit să stabilească cel puțin trei asemenea recorduri: „Cea mai mare premieră online” (numărul de spectatori care privesc filmul concomitent), „Cele mai multe nume în titlurile de final” și „Cele mai lungi titluri de final”. Doar ultimele două au fost doborâte[2]: 21559 de nume au fost adăugate în titlurile de final, ceea ce a făcut ca genericul de final al filmului să dureze 1.5 ore.
La alt capăt, cel al culturii populare, promotorii filmului au încercat să realizeze o operațiune de memeificare, adică să transforme filmul în ce am putea numi, generic, referință culturală comună, filmul-cadru despre anii 1990, iar pe eroii acestuia – în meme culturale ce ar exprima anumite trăsături ale epocii – ezitarea, nehotărârea, cinismul, naivitatea, slugărnicia etc. Memeificareaeroilor filmului a fost făcută, de exemplu, prin „integrarea” eroilor filmului în situații și evenimente de actualitate – „participarea” lui Petrică (Ion Coșeru) la Marea Dictare Națională din 31 august 2024[3] ori „plimbarea” lui Petrică și a Primarului (Igor Caras-Romanov) prin Grădina Publică cu ocazia Zilei Independenței pe 27 august 2024[4].
Memeificarea (tribut culturii populare parțial și accentul ei pe conținut scurt, hazliu, dar probabil și tribut școlii sovietice de cinematografie cu insistența sa pe „replici memorabile”) a imprimat o logică specifică filmului, forțându-l să caute mai degrabă gluma și ridicolul (uneori forțat) în detrimentul dezvoltării subiectului și explorării complexității eroilor și situațiilor. Astfel că, subiectul filmului se leagă doar la modul superficial: la o privire mai atentă devine evident că situațiile par puse împreună în mod forțat, iar liniile ce le leagă sunt frânte. Căutând cu orice preț să genereze meme-uri, pelicula pare, pe alocuri, mai degrabă o colecție stângace de anecdote și bancuri scurte filmate pentru Tik Tok sau Instagram și legate apoi grămadă…
Carbon (r. Ion Borș)
Liniile narative ale filmului nu decurg una din alta și se contrazic de la un epizod la altul. Într-un moment Vasea, unul dintre eroi, este omul care-l duce pe prietenul său Dima, fără experiență militară, pe front, în alt moment îi povestește despre fața adevărată a războiului (violență, frică, faptul de a fi obligat să faci chestii împotriva voinței tale), într-un al treilea e cuprins de evlavie și propune înmormântarea „creștinească” a cadavrului cu riscul propriei sale vieți…
Subiectul filmului este arhicunoscut și merită menționat doar în linii generale: suntem în anul 1992, în timpul războiului transnistrean (autorii filmului comit o inacuratețe istorică: cronologic, filmul se desfășoară în august 1992, în ajunul Zilei Independenței, or, faza activă a conflictului s-a încheiat cu cel puțin o lună mai devreme, în iulie 1992, cînd Mircea Snegur și Igor Smirnov au încheiat, la Moscova, Convenția cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova[5] care efectiv au însemnat încetarea focului și demobilizarea forțelor armate de ambele părți).
Dima, un tânăr dintr-un sat din Moldova de pe malul drept al Nistrului aude la TV un apel de mobilizare a voluntarilor pentru război și află că, dacă se înrolează în trupele de voluntari poate obține un apartament în Chișinău (sau în orice alt oraș al țării) în unul din multele blocuri ce urmează a fi construite pentru cei care apără țara cu arma în mână.
Dima decide să meargă la război (pentru cvartiră, pentru viitorul său și al familiei sale cu Ileana, o fată din sat care vrea să meargă la Chișinău la învățat) – și îl roagă pe Vasea, consăteanul său care tocmai repara monumentul eroului necunoscut și care are experiența participării în războiul din Afganistan, să-l ducă pe front. Dima nu are nici o experiență militară, nu știe nici să țină arma în mână și are o închipuire foarte vagă despre ce e războiul (pot să fiu și bucătar, îi răspunde el lui Vasea cînd acesta îi spune că nu are închipuire despre război și că e cel mai bine să-și caute de treabă), dar promisiunea apartamentului îl ține motivat și îi alimentează „patriotismul”.
Vasea acceptă să fie cărăuș prietenului său în drumul spre front, în schimbul tractorului pe care Dima i-l propune. (Avem deja ingredientele unei comedii: un „patriot” care vrea să plece pe front pentru o cvartiră și un „prieten” care, deși înțelege că amicul său e varză în ale milităriei, e gata să îl ducă pe front în schimbul unui tractor).
Vasea îi imprumută lui Dima uniforma sa militară din timpul serviciului în Afganistan și cei doi pornesc la drum, spre front (spre apartamentul lui Dima în tractorul lui Vasea). Pe drum cei doi găsesc un corp carbonizat, fără vreo trăsătură distinctivă ce l-ar identifica ca soldat al vreunei armate (că e de-al „nostru”, că e de-a „lor”) și Vasea propune ca acest cadavru să fie predat armatei din care soldatul a făcut parte, pentru că orice cadavru trebuie îngropat ca să nu-l mănânce câinii…
Cei doi merg la voluntarii moldoveni (care refuză „cărbunele”, cum îi zic ei cadavrului, pentru că „nu e al nostru”) și la „separatiști”, adică transnistreni (care-l refuză și ei, pentru că tot nu e de-al lor).
Pe malul stâng Vasea îl întâlnește pe Vovan, un fost camarad cu care și-a făcut serviciul militar în Afganistan. În discuția dintre Vovan și unul dintre subalternii acestuia (pe subiectul tratamentului care urmează să-i fie aplicat lui Vasea), aflăm că și de partea cealaltă se găsesc tot mercenari care au venit la război la zarabotkă…
Când niciuna dintre părți nu își recunoaște corpul carbonizat ca fiind „soldatul său”, adică cînd niciuna dintre societăți nu recunoaște mortul ca fiind membrul său, Vasea decide că, de orice parte ar fi fost, omul care între timp a devenit cadavru merită măcar o înmormântare creștinească la cimitirul din sat…
Carbon (r. Ion Borș)
Filmul are câteva merite indiscutabile – de a fi avut curajul să abordeze, într-o cheie de comedie, războiul din Transnistria, unul dintre momentele istorice cele mai controversate ale istoriei Moldovei (actul de curaj e cu atât mai mare cu cât nu prea există cercetare bună nici în zona academică, iar pe partea de cinematografie subiectul a fost explorat doar în cheie documentaristic-cronologică de Victor Bucătaru); de a fi avut îndrăzneala de a explora și originile tranziției moldovenești, și s-o arate așa cum era ea – cinică și hidoasă (figura „antreprenorului” care schimbă arme pe vin între cele două maluri este exemplară și probabil nu se leagă nicicum cu mitul „cutezătorilor” eroici și cinstiți ce ar fi zidit începuturile capitalismului local). Mai este, printre merite, și încercarea (reușită) de a descrie contextul haotic al politicii locale din epoca independenței – schimbarea regulată a steagurilor, a imnurilor, a conținutului patriotic, adică oportunismul politic de a schimba ideologiile în funcție de cum bate vântul politic.
Merită menționat și jocul foarte bun al lui Ion Vântu, care a reușit să creeze profunzime și un grad de complexitate pentru Vasea, eroul său.
Vasea ar fi fost, probabil și mai credibil, dacă Ion Vântu ar fi abandonat dicția de teatru și dacă scenariștii nu ar fi insistat ca orice frază a lui Vasea să fie neapărat pretențioasă și neapărat despre ceva extrem de important. (Remarcam cu altă ocazie că este vizibilă, în majoritatea filmelor apărute în ultimii 2-3 ani, absența scenelor dar mai ales a dialogurilor de rutină, schimburilor nevinovate de banalități, scenele firești și naturale în care oamenii fac sau discută lucruri banale. Vasea și Dima, doi țărani simpli nu pot savura o țigară sau un pahar de vin în liniște ori să vorbească de vreme, porumb, vaci, planuri de călătorie (ori chiar să tacă!), dar trebuie neapărat să vorbească, cu intonație ca la teatru, și să înșire platitudini a la Octavian Paler despre Viață, Iubire, Moarte!)
Vasea, totuși e unicul personaj care are nu doar profunzime și complexitate, ci și, cel mai important, memorie. E unicul personaj care pare să acționeze coerent: are emoții, e mânat de pasiune, adică e un personaj relativ bine închegat.
Prin contrast, ceilalți eroi și eroine ale filmului par să fie fără memorie, ca și cum ar fi fost parașutați întâmplător în situațiile în care joacă, inserați în aceste situații cel mult pentru a „ilustra” ceva. Asta îi face să arate plați și caricaturali: primarul servil, afaceristul oportunist, hoț și cinic.
Această lipsă de profunzime (și de memorie) se vede cel mai mult la Dima, personajul oarecum principal al filmului. Dima pare că e de prisos și fără sens în toate scenele filmului (dacă am face un exercițiu imaginar și l-am scoate pe Dima din film, cu excepția faptului ca cei doi nu ar găsi cadavrul carbonizat, restul filmului nu ar suferi nici o consecință). Dima nu are nici o agentivitate, nu e activ, nu are o părere și nu pare să înțeleagă ce face…Deși în film acesta e motivat de „patriotism” și „kvartiră”, și pare extrem de determinat pentru a urmări aceste motive, Dima putea la fel de bine să ia și o altă cale – de exemplu să privească o emisiune cu Kașpirovski (erau derulate cam în aceeași epocă) și să pornească să caute borcane cu apă „electrizată” ori să lupte de partea transnistrenilor (dacă i-ar fi promis mai mult).
Chiar dacă trece printr-un film întreg și prin diverse situații (inclusiv aproape să fie arestat), personajul lui Dima tot nu capătă nici un fel de profunzime și rămâne la fel de superficial până la capăt…
„CARBON – un film despre istorie, care merită să intre în istorie![6]”
Sloganul de mai sus a făcut parte din campania de promovare a filmului. În general, cuvântul „istorie” a fost folosit abundent atât în comunicarea despre film, cât și în materialele de presă despre film.
Faptul că, expresia „CARBON a făcut istorie!” a fost repetată de majoritatea absolută a platformelor media care au scris despre film: Ziarul de Gardă, TV8, N4, Realitatea TV, Jurnal TV,Newsmaker, trădează o realitate plicticoasă. Majoritatea surselor media s-au mulțumit doar să re-publice comunicatul de presă transmis de compania de publicitate ce a promovat filmul (doar Newsmaker a marcat articolul cu semnul Publicitate, restul surselor media au distribuit comunicatul de presă al companiei de PR ca și „știre”)…
Tot parte a campaniei de promovare a filmului (oarecum ironic – filmul a beneficiat de mai multă publicitate și promovare decât discuție!) a fost și caracterizarea filmului ca fiind „despre istorie”, adică având o ambiție de a prezenta evenimentele din 1992. Or, pe partea asta, cea a istoriei, filmul face munca cea mai proastă.
În primul rând fiindcă filmul nu are nici o ambiție să explice în vreun fel originile, mizele sau traumele acelui război. De unde s-au luat baricadele, împușcăturile și morții dacă oamenii vii care stau pe baricade sunt atât de buni, atât de sufletiști și atât de bine intenționați că mai stau de vorbă, fac comerț între ei etc… O fi toți mercenari, cum sugerează, într-un mod lipsit de subtilitate, filmul? (La o adică, cu ce se deosebește Dima, care „luptă” pentru un apartament în Chișinău de soldatul transnistrean care luptă „pentru bani”?). Poate de asta eroii sunt superficiali și fără memorie?
Dacă nu putem totuși cere prea multă acuratețe istorică unui film de ficțiune, am putea totuși să îi reproșăm că nu își face bine lecția de istorie, în sensul că nu se străduie nici măcar să descrie într-un mod corect timpul despre care vorbește.
Dacă eliminăm din fundal războiul, celelalte elemente ale acestuia – cotidianul, oamenii – par improbabile. Starea de apatie generalizată a oamenilor, pasivitatea și cinismul acestora, decrepitudinea clădirilor, monumentelor și altor obiecte – această realitate recognoscibilă în anul 2025 are prea puține în comun cu epoca reală a începutului anilor 1990 care a fost, de altfel, una a mobilizărilor masive (cu proteste de zeci de mii de oameni), a participării intense, a entuziasmului generalizat.
Autorii filmului creează ceea ce am putea numi – retrodistopie, adică proiectează trăsăturile problematice (și negative) ale prezentului asupra trecutului, care este în acest mod reinventat ca să semene cu ceea ce ni se pare logic și plauzibil astăzi…
Abia din aceste puncte de vedere – cel al refuzului de a se angaja critic cu o istorie și cel al refuzului de a o recupera măcar într-o formă plauzibilă, „Carbon” devine un film despre istorie. E un film despre istoria războiului transnistrean și a începuturilor tranziției fără cauze, fără motive, fără realitate concretă, înșiruită ca o serie de întâmplări (în film ele sunt elemente de comedie, dar se poate face un film similar, compus din momente exclusiv tragice) care însă nu sunt în nici un fel încadrate în cauze. E un film apolitic (nu întreabă despre cauze) pentru vremuri apolitice (când nu întrebăm despre cauze pentru că avem explicații de-a gata).
[1] Conform paginii oficiale a filmului, https://film.md/ro/carbon-online/
[3] https://www.facebook.com/CarbonFilm.md/videos/850978737001102/
[4] https://www.facebook.com/watch/?v=953823079844773
[6] https://www.facebook.com/CarbonFilm.md/videos/1577151186511743/
Cronica a apărut, inițial, pe pagina platformei on-line de critică cinematografică Briciul.
