RECENTE TRADUCERI

Armenia în criză: Cum am ajuns aici și ce urmează să se întâmple mai departe?

Am început să lucrez la acest articol pe 17 septembrie. Urma să predau un proiect de articol despre riscul sporit ca Azerbaidjanul să lanseze o ofensivă în Nagorno-Karabah (Karabahul de Munte) urmând să invadeze Armenia în decurs de o săptămână. I-am spus editorului meu că trebuie să publicăm articolul cât mai repede posibil, deoarece războiul putea izbucni oricând. Și așa a fost. Pe 19 septembrie eram la serviciu când, în jurul orei 13.00, mi-am actualizat pagina de Facebook, iar prima știre pe care am văzut-o a fost că Azerbaidjanul începuse să bombardeze Stepanakert, capitala Republicii nerecunoscute Nagorno-Karabah (NK în continuare).

Știam că posibilitatea ca acest lucru să se întâmple era foarte mare, deoarece urmăream obsesiv știrile de la începutul anului. Dar o mică parte din mine a sperat că un eventual proces de negociere va evita această tragedie. Nu a fost așa. Într-un răstimp de două săptămâni, accentul articolului meu s-a schimbat de la posibilitatea unui război care planează asupra regiunii, la lansarea de către Azerbaidjan a unei ofensive masive împotriva NK, la exodul în masă al armenilor din NK din regiune, care nu poate fi descris decât ca o epurare etnică, la riscul ridicat ca Azerbaidjanul să invadeze Armenia. Prin urmare, acest articol este la fel de dezordonat ca și emoțiile mele din ultimele două săptămâni. Nu aș fi reușit să duc la capăt acest articol dacă nu ar fi fost convingerea mea că ne așteaptă un alt război și trebuie să atrag atenția asupra situație de pe teren.

În timpul ultimei sale ofensive, Azerbaidjanul a repetat strategia sa din 2020: crearea unei situații pe teren prin forță militară, apoi direcționarea agențiilor sale occidentale de relații publice și comunicare să scuze crimele de război și violența încurajată de stat. Baku este renumit pentru așa-numita „diplomație a caviarului”, iar unele surse dezvăluie că Azerbaidjanul ar cheltuit 2,9 miliarde de dolari în eforturile sale de a face lobby în Europa.

Ultimul atac al Azerbaidjanului asupra Karabahului a venit după multe luni de zile în care armata azeră a înfometat populația locală printr-o blocadă cruntă… În rezultatul intervenției militare azere peste 100.000 de armeni rămași au fost forțați să plece din patria lor strămoșească, în timp ce autoritățile de facto din Nagorno Karabah au fost forțate să se dezarmeze și să se dizolve. Aceasta este o epurare etnică.

Nu există altă modalitate de a descrie o situație ca aceasta. În timp ce regimul Aliyev a fost cel care a lansat o ofensivă pe scară largă asupra NK și este vinovat de numeroase crime de război pentru care nu va răspunde niciodată din cauza importanței geopolitice a Azerbaidjanului, guvernele armene – actual și anterior – poartă o parte de responsabilitate pentru politicile lor externe și interne revizioniste care ne-au adus în acest punct al istoriei și în această situație specifică.

Armenia după primul război din Nagorno-Karabah

Fără a intra în prea multe detalii despre Primul Război din NK care a avut loc între 1988-1994 și despre cum a început totul, iată câteva puncte despre conflictul din NK pentru a oferi un context celor care nu sunt familiarizați cu regiunea. Aceasta nu este în niciun caz o istorie completă a conflictului, deoarece acest articol se referă mai degrabă la Armenia decât la conflictul NK: doar că este greu de imaginat Armenia de astăzi fără acesta din urmă.

Nagorno-Karabah a fost o regiune autonomă în cadrul Azerbaidjanului sovietic, cu o populație de etnie armeană predominantă. Pe măsură ce Uniunea Sovietică se prăbușea, în 1988 armenii din NK au cerut alipirea regiunii la statul armean. Ca urmare, la sfârșitul anilor 1980, au izbucnit violențe atât în Armenia, cât și în Azerbaidjan, iar aceste violențe i-au forțat pe armenii din Azerbaidjan și pe azerii din Armenia să fugă din țările în care trăiseră sute de ani în noile state naționale apărute după prăbușirea URSS.
Punctul central al războiului a fost NK și regiunile învecinate, deoarece NK este o enclavă în interiorul Azerbaidjanului. Din 1988 până în 1994, armenii și azerii au purtat un război intens, până când s-a ajuns la un acord de încetare a focului în 1994.

Partea armeană a ieșit victorioasă din primul război din NK, iar în ultimele decenii, discursul din jurul NK a fost acela că armata noastră „glorioasă” este motivul pentru care am obținut și am menținut controlul asupra NK.

Această imitație ieftină a doctrinei israeliene a armatei naționale a avut o pondere considerabilă în discursul public, asta în timp ce guvernele armenești succesive nu au reușit să ajungă la un acord asupra regiunii. Timp de zeci de ani procesul de negociere a fost mai degrabă o simulare, în timp ce principalii săi mediatori – Rusia, Franța și SUA, cunoscuți anterior sub numele de copreședinții Grupului de la Minsk –  nu au făcut decât să își promoveze interesele lor în regiunea Caucazului de Sud, zădărnicind prin aceasta orice progres al procesului de pace. Prin urmare, această regiune a devenit un loc în care puterile globale și regionale au încercat să facă jocuri complexe în care să marcheze puncte politice în detrimentul oamenilor ordinari: armeni și azeri deopotrivă.

Din 1991, conflictul NK a fost centrul politicii interne a Armeniei. O succesiune de guverne armenești și-au tras legitimitatea din această problemă. De fiecare dată când oamenii protestau împotriva regimului, guvernul îi acuza că destabilizează țara.

Îmi amintesc că am crescut auzind zicala: „Turcul vede acest lucru și este încântat [de diviziunile percepute în Armenia]” ori de câte ori guvernul dorea să își reducă la tăcere criticii.
Trebuia să trăim în minciună, deoarece adevărul l-ar fi făcut fericit pe „inamic”.

Revizionismul din sistemul de învățământ armean a fost de așa naturăși de o asemenea amploare încât, până după război, mulți oameni nu cunoșteau geografia NK sau faptul că NK și regiunile din jurul său erau două categorii diferite în procesul de negociere, documentat de numeroase acorduri, protocoale și principii pe care guvernele anterioare le-au semnat. Majoritatea populației nu cunoștea aproape deloc despre procesul de negociere dura zeci de ani. Publicul general fost luat prin surprindere când a aflat că ceea ce ei numeau Artsakh includea nu numai fosta regiune autonomă (NKAO), ci și cele șapte regiuni din jur, a căror populație aproape în întregime de etnie azeră, peste o jumătate de milion de persoane, fusese expulzată de forțele armene în 1992-1993.
Retorica oficială a statului armean a fost că cele șapte regiuni din jur erau zone tampon sau de securitate între NK și Azerbaidjan. Din nou, în mass-media mainstream, aceste teritorii erau menționate doar ca fiind pământuri istorice armenești eliberate. Prin urmare, acestea au servit scopuri diferite în cadrul diferitelor narative de stat.

Înainte de cel de-al doilea război din NK din 2020, și eu am fost amăgită de naționalismul armean post-sovietic, care ne-a supus pe toți la ceva ce nu poate fi descris decât ca o nedreptate hermeneutică. În ciuda escaladărilor ocazionale, în timp ce Azerbaidjanul își sporea armata timp de decenii – până în 2010, când bugetul militar al Azerbaidjanului a depășit întregul buget de stat al Armeniei – amenințarea războiului nu a fost niciodată luată în considerare în mod serios de către societatea armeană în general.

Acum suntem cu toții foarte conștienți de această amenințare. În timpul celui de-al Doilea Război NK din 2020, Baku a preluat controlul asupra celei mai mari părți a zonei de conflict, inclusiv asupra celor „șapte regiuni înconjurătoare”. În 2020, Azerbaidjanul a preluat, de asemenea, fostele teritorii ale NKAO și a strămutat peste 40.000 de armeni din regiunile sale Hadrut și Shushi.

Înainte de schimbarea de regim din 2018, când așa-numita Revoluție de catifea a răsturnat regimul corupt al lui Serzh Sargsyan, guvernele armenești tratau securitatea statului și democrația ca pe un joc cu sumă nulă (susținătorii lor încă o fac). Aceste guverne au fost corupte, dar nu din cauza moștenirii sovietice, așa cum zice o anumită literatură, ci așa cum ar putea fi orice altă democrație liberală care lucrează în slujba capitalismului, implementând austeritatea și privatizarea, în special la periferia sistemului capitalist mondial. Există, desigur, o anumită specificitate armeană, legată de NK, a acestei „corupții”. Deși nu avem studii aprofundate (cel puțin în limba armeană) despre acumularea primitivă care a avut loc în timpul ocupației celor șapte regiuni înconjurătoare ale NK, personal am auzit povești orale de la veteranii primului război din NK despre oficiali militari de rang înalt care au jefuit casele azerilor strămutați, în special ale oficialilor de rang înalt din fostul Azerbaidjan sovietic. Este extrem de necesar un studiu aprofundat asupra modului în care elita politică armeană sau clasa capitalistă politică armeană a luat naștere după prăbușirea Uniunii Sovietice și a modului în care resursele naturale și de altă natură din NK și din regiunile înconjurătoare au fost pilonii integrali ai bogăției și puterii lor (acest lucru se aplică și Azerbaidjanului și clasei sale capitaliste politice, dar nu este scopul acestui articol să o acopere).

Un alt pilon al existenței capitaliștilor politici armeni este relația lor strânsă cu capitaliștii politici ruși, ceea ce i-a făcut să fie încrezători că pot păstra nu doar NK, ci și regiunile din jurul acesteia atât timp cât doresc, declarând cu emfază că conflictul NK a fost rezolvat. În 2002, în schimbul datoriei sale de 98 de milioane de dolari, Armenia a semnat cu Rusia acordul „Equity-for-Loans”, care a vândut cea mai mare parte a infrastructurii sale economice capitalului rusesc în numele unei alianțe militare mai strânse cu Moscova. Această infrastructură economică includea telecomunicații, căi ferate, rețele de distribuție a energiei electrice și a gazelor. Între timp, elitele armene care au semnat acordul au devenit ulterior membri ai consiliilor de administrație ale acelorași companii rusești care au cumpărat infrastructura sovietică recent privatizată a Armeniei.  Regimul a promovat vânzarea ca fiind investiții străine care ar fi creat noi locuri de muncă în contextul unei economii în recesiune. Inutil să mai spunem că acest lucru nu s-a întâmplat.   

Armenia: prea mică pentru a conta

Această regiune, și în special Armenia, are o istorie și o orientare geopolitică complexă. Armenia este adesea menționată în mod disprețuitor ca făcând parte din ograda Rusiei. Spre deosebire de Georgia și Azerbaidjan, Armenia este prea nesemnificativă din punct de vedere geopolitic pentru ca Occidentul și Rusia să aibă un conflict din cauza ei. Cu toate acestea, unii au fost tentați să catalogheze schimbarea de regim din 2018 drept o „revoluție colorată”, dar faptele de pe teren au indicat întotdeauna faptul că a fost o mișcare populară autentică care a răsturnat un guvern aflat ilegal la putere. Mișcările sociale sunt dinamice, iar analiza participanților la proteste și a liderilor acestora necesită nuanțe. Liderii protestatarilor s-au asigurat că nu au spus sau făcut nimic explicit antirusesc, menținând strict linia conform căreia protestele au fost îndreptate împotriva elitelor politice interne. Unul dintre motivele pentru care a fost ales numele „Revoluția de catifea” pentru schimbarea de regim a fost acela de a evita orice asociere cu revoluțiile colorate

În timp ce actualul guvern (Pashinyan) susține că schimbarea de regim din 2018 a fost o adevărată revoluție care a înlăturat clasa oligarhică care a condus țara din 1998, încă de la începutul protestelor în masă era evident pentru mulți că liderii protestelor și, ulterior, această administrație a fost, în cel mai bun caz, de centru-dreapta. Acest guvern a promovat în mod continuu ideologia neoliberală prin retorica și politicile sale, la fel ca și predecesorii săi. De la afirmația premierului potrivit căreia, pentru oamenii săraci, „sărăcia este în capul lor” în timpul introducerii cotei de impozitare unice în 2019, până la cooperarea strânsă a administrației sale cu anumiți oligarhi, este clar că acest guvern nu are un istoric revoluționar. În afară de încercările eșuate de a urmări penal câțiva capitaliști politici foarte vizibili, cum ar fi foștii președinți Serzh Sargsyan și Robert Kocharyan, cea mai mare parte a averii oligarhilor armeni a rămas neatinsă. Unii au devenit chiar deputați, iar alții, prin cooperare cu guvernul, se bucură de scutiri de taxe în industriile pe care le-au monopolizat, în timp ce pozează în filantropi.

După ce a ajuns la putere, actualul guvern a încercat să continue politica externă pe care Armenia o avea înainte, făcând echilibristică între Rusia și Occident. Ar fi o exagerare să sugerăm că guvernul Pashinyan a încercat în mod activ să rupă legăturile cu Rusia și să pivoteze spre Occident atunci când, în 2019, la cererea Rusiei, a trimis o echipă de non-combatanți în Siria, a refuzat să voteze împotriva Rusiei la ONU după invazia Ucrainei, pentru care a fost criticată atât pe plan intern, cât și internațional; și, în cele din urmă, în acest an, premierul armean a stat alături de Putin în timpul paradei de Ziua Victoriei.

Cu toate acestea, politica Rusiei privind conflictele înghețate post-sovietice a însemnat că aceasta nu va alege partea Armeniei și Azerbaidjanului în conflictul din NK. Acest lucru s-a datorat și faptului că Rusia era cel mai mare furnizor de arme al ambelor țări. Atâta timp cât conflictul era înghețat și Armenia și Azerbaidjanul cumpărau arme de la Federația Rusă, complexul militar-industrial rusesc obținea doar profit. Spre deosebire de Armenia, opțiunile geopolitice ale Azerbaidjanului nu erau și încă nu sunt atât de limitate. Având rezerve imense de petrol dar și un aliat puternic – Turcia, Azerbaidjanul a fost capabil să iasă de sub influența Rusiei. Între 2018 și 2022, Israelul a devenit al doilea mare furnizor de arme al Azerbaidjanului. În timpul celui de-al doilea război din NK, în 2020, armele israeliene de înaltă tehnologie au oferit armatei azere un avantaj semnificativ față de forțele armene, care luptau cu arme din epoca sovietică, ceea ce a dus la pierderi mari de vieți omenești. Între timp, după Războiul din 2020, Armenia a încercat să cumpere arme de la Rusia în valoare de 200 de milioane de dolari; cu toate acestea, Rusia nu a furnizat armele și, potrivit zvonurilor, refuză să restituie plata.

Dar în 2023, Moscova a ales o tabără – Azerbaidjanul. Acest lucru nu este rezultatul faptului că guvernul armean este favorabil Occidentului, așa cum susțin canalele de propagandă ale Rusiei. Acest fapt reprezintă o fumigenă pentru a acoperi faptul că Azerbaidjanul, cu ajutorul Turciei, împinge Rusia din această regiune, în timp ce invazia sa dezastruoasă din Ucraina o slăbește. Astfel, reorientarea spre Azerbaidjan a fost singura opțiune pentru Rusia, deja constrânsă din punct de vedere geopolitic. Moscova vrea o cotă de participare în noile planuri economice pe care guvernele turc și azer au pentru această regiune, și anume o rută extrateritorială prin sudul Armeniei care să conecteze Azerbaidjanul la propria sa exclavă, Republica Autonomă Nakhchivan (și, prin extensie, la Turcia). În acest fel, Armenia, deja fără ieșire la mare, își va pierde granița cu Iranul..

Ce ne rezervă viitorul în ceea ce privește negocierile

Există două chestiuni dintre Armenia și Azerbaidjan care continuă să fie centrale în contextul frontierelor de stat dintre Armenia și Azerbaidjan.

Prima este ruta extrateritorială deja menționată pe care Baku o cere Erevanului. Conform acordului de încetare a focului din 9 noiembrie 2020, serviciile de securitate ale Rusiei ar trebui să se ocupe de rutele de tranzit, inclusiv de această rută extrateritorială pe care Azerbaidjanul și Turcia o numesc „Coridorul Zangezur”. Acest aranjament oferă Rusiei avantaje importante în noua ordine din regiune. Azerbaidjanul și Turcia îl promovează ca fiind „unirea lumii turcești” și conectarea Europei la Asia Centrală. Acordul din 9 noiembrie conținea, de asemenea, prevederi privind deschiderea tuturor conexiunilor economice și de transport, ceea ce, în mod ironic, ar avantaja cel mai mult Armenia, care nu are ieșire la mare. Cu toate acestea, Azerbaidjanul a vorbit exclusiv despre această singură rută extrateritorială, ceea ce arată că nu are nicio intenție de a deschide alte rute economice. Analiștii occidentali văd, de asemenea, această rută ca fiind o modalitate de a ocoli Rusia și de a preveni blocarea lanțurilor de aprovizionare globale de către aceasta.

Rusia, în detrimentul și din contul Armeniei, a găsit o modalitate de a beneficia și ea de această rută care se presupune că îi este potrivnică. După cum spune Broers, „în mod ironic, aceasta face din Rusia o parte interesată în „Coridorul de Mijloc”, care este promovat ca o alternativă la propria „rută nordică” a Rusiei, devenită caducă din cauza sancțiunilor occidentale.” Singurul actor regional care este împotriva așa-numitului coridor este Iranul. Dar cum Iranul nu va porni un război pentru a-și apăra granița cu Armenia, acesta ar putea încheia un acord cu Rusia, care ar fi satisfăcător pentru guvernul iranian. Teheranul este, de asemenea, îngrijorat de așa-numita reorientare recentă a Armeniei către Occident și a semnalat că nu ar dori nicio schimbare în status quo-ul din regiune.

A doua problemă este delimitarea și demarcarea frontierei dintre Armenia și Azerbaidjan, care nu a fost realizată din cauza primului război din NK, iar cele două părți nu pot cădea de acord asupra hărților care să fie folosite pentru delimitare. În ultimii trei ani, Azerbaidjanul a recurs la o delimitare violentă a frontierei, invadând Armenia o dată în mai 2021 și din nou în septembrie 2022. Din cauza Primului Război NK, doar partea armeană are civili în părțile sudice ale frontierei. Dacă Baku orchestrează un alt atac, aceștia sunt supuși unui risc ridicat de strămutare. Mulți armeni din NK care și-au găsit refugiu în sudul Armeniei ar putea fi strămutați din nou. Această frontieră de partea armeană este monitorizată de o misiune civilă pe care UE a trimis-o aici la începutul anului. Dar această misiune nu își poate face treaba în mod eficient dacă Azerbaidjanul nu îi permite să monitorizeze partea sa de frontieră și nu există nicio presiune din partea Bruxelles-ului asupra Baku pentru a o lăsa să facă acest lucru. Având în vedere procesele birocratice incredibil de frustrante de la Bruxelles, singura sarcină a acestei misiuni este de a salva fața UE după ce aceasta a declarat Azerbaidjanul un partener de încredere în furnizarea de gaz. Este demn de remarcat faptul că doar 3% din consumul total al UE este livrat de Azerbaidjan. Prin urmare, ideea că inacțiunea UE în ceea ce privește curățarea etnică a NK este pur și simplu un rezultat al nesiguranței energetice a UE este ușor exagerată.

Odată ce Grupul de la Minsk nu mai există, are loc un proces de negociere pe trei direcții între Armenia și Azerbaidjan, condus de Rusia, SUA și UE. Pentru Armenia, acesta este cel mai rău scenariu posibil. Ea trebuie să țină pasul cu soluțiile (adică cu cererile) a trei mediatori, care, după cum vă puteți imagina, nu numai că în anumite puncte sunt contrare intereselor Armeniei, dar sunt în contradicție directă între ele. De exemplu, la începutul anului 2022, mediatorii occidentali au convins guvernul Pashinyan că, dacă acesta recunoaște integritatea teritorială a Azerbaidjanului, adică NK ca parte a Azerbaidjanului, vor ajuta Armenia să asigure drepturile armenilor din NK. Astfel, în aprilie 2022, Pashinyan a ținut un discurs în care a declarat că Armenia dorea doar garanții de securitate pentru armenii din NK din partea Azerbaidjanului. Dar cum existau prea multe piste de negociere și prea multe puteri regionale care încercau să-și introducă interesele proprii în conflict pentru a îndepărta Azerbaidjanul de Occident, Moscova a oferit Baku înțelegerea finală – Nagorno Karabah în sine. Forțele sale de menținere a păcii staționate acolo din noiembrie 2020 nu au luat nicio măsură pentru a descuraja sau a opri ofensiva azeră; potrivit Baku, acestea au fost informate în prealabil despre aceasta. Între timp, guvernele occidentale au fost prea fericite să pretindă că au crezut minciunile flagrante ale regimului Aliyev, deoarece se raportează că, cu câteva ore înainte de a lansa atacul, Aliyev l-a asigurat pe Blinken că nu vor ataca NK.

Noua misiune a guvernului Pashinyan: să supraviețuiască unui alt război

Publicul armean a fost optimist în privința guvernului Pashinyan până când dificultățile interne și internaționale au arătat cum retorica sa preocupată de reforme nu a răspuns așteptărilor. Guvernul Pashinyan a fost ales în cadrul unor alegeri libere și corecte, astfel încât, spre deosebire de predecesorii săi, nu a avut nevoie de conflictul NK pentru a-și legitima guvernarea. Cu toate acestea, el s-a angajat într-o retorică populistă, în special atunci când, în 2019, a declarat: „Artsakh este Armenia. Punct”. Acesta a fost începutul sfârșitului. Acest lucru și ideea că procesul de negociere ar putea fi început din nou, de pe alte poziții, constituie primele eșecuri ale diplomației guvernului post-2018 în prevenirea acestui rezultat. 

În 2020, când Azerbaidjanul a lansat un atac la scară largă asupra NK, actualul guvern armean a intrat într-un război pe care nu avea cum să îl câștige din cauza asimetriei de putere dintre cele două armate. Cu toate acestea, autoritățile armene au adoptat o narațiune periculoasă conform căreia „un nou război înseamnă noi teritorii cucerite”. După cum s-a afirmat deja, publicul a crezut această retorică hipermilitarizată și hipermasculină despre armata națională, astfel încât sprijinul pentru război a fost ridicat pe parcursul celor 44 de zile cât a durat acesta. Vocile împotriva războiului au fost foarte puține; oricine a îndrăznit să semnaleze retorica incredibil de periculoasă pe care guvernul o adoptase la începutul războiului era marginalizat din punct de vedere social, fiind hărțuit la nesfârșit și numit trădător și defetist.

Dar Pashinyan a supraviețuit consecințelor dezastruosului război din 2020. În anul următor, guvernul său a fost reales printr-o răsturnare de situație uimitoare. Acest lucru s-a datorat în principal a doi factori: în primul rând, Pashinyan a promis să aducă o nouă eră de pace în Armenia, adică sfârșitul conflictului NK, ceea ce a fost o decizie binevenită, deși tardivă. În al doilea rând, capitaliștii politici din guvernele anterioare se mobilizau împotriva guvernului lui Pashinyan, deoarece vedeau în instabilitatea internă o deschidere pentru a reveni la putere prin alegeri, adică utilizând din nou conflictul NK.

Pashinyan a supraviețuit consecințelor Războiului din 2020 nu pentru că era popular, ci pentru că publicul nu a văzut o alternativă potrivită pentru el și era speriat de revenirea la putere a guvernului anterior.

Acum, Pashinyan are nevoie de încă un inamic intern sau extern pentru a-și legitima rămânerea la putere, deși, într-o țară cu adevărat democratică, ar fi demisionat de mult timp din cauza incompetenței guvernului său. De data aceasta, el mobilizează publicul împotriva Rusiei. Chiar dacă nu justific acțiunile Rusiei față de NK, o confruntare cu Rusia poate face mai mult rău decât bine Armeniei. De exemplu, Rusia este în continuare principalul furnizor de gaz al Armeniei și poate arunca cu ușurință Armenia într-o criză energetică dacă întrerupe furnizarea de gaz; poate îngreuna situația în care industriile de export ale Armeniei își pot vinde bunurile în Rusia și poate îngreuna viața lucrătorilor migranți armeni care lucrează în prezent în Rusia. În cele din urmă, o confruntare directă cu Rusia înseamnă închiderea ușii pentru diplomație. Armenia nu-și poate permite să înstrăineze niciunul dintre mediatori, în principal pentru că acest lucru nu ar face decât să ofere mai multe atuuri Azerbaidjanului. 

Era inevitabil ca Rusia să se reorienteze geopolitic în Caucazul de Sud, după ce invazia sa în Ucraina a slăbit-o. Ea a abandonat doctrina conflictelor înghețate în cazul NK atunci când Azerbaidjanul, susținut de Turcia, i-a forțat mâna. Rusia are încă nevoie de Armenia pentru a rămâne relevantă în această regiune. Azerbaidjanul a scos NK din această ultimă ofensivă, aruncând efectiv forțele de menținere a păcii rusești în afara teritoriilor sale recunoscute la nivel internațional. Prin urmare, o Rusie slăbită vede Armenia, sau mai degrabă teritoriul armean, ca fiind ultimul său bastion în regiune.

Cu toate acestea, guvernul Pashinyan consideră încălcarea promisiunilor de sprijin de către Rusia ca fiind un atac personal la adresa sa și, prin urmare, la adresa suveranității și democrației Armeniei. El prezintă supraviețuirea sa politică drept supraviețuire a republicii. Sentimentul puternic antirusesc pe care îl nutrește publicul din cauza faptului că Rusia a sacrificat NK pentru interesele sale nu va face decât să legitimeze prezentarea de către Pashinyan a următorului război ca fiind un război de independență. Dar dacă Moscova ar fi vrut o schimbare de regim la Erevan, aceasta s-ar fi întâmplat deja, având în vedere cât de puternic înrădăcinat este capitalul rusesc în economia Armeniei. Aș spune că propagandiștii și oficialii ruși au fost atât de vocali împotriva lui Pashinyan pentru a crea o fațadă care să ascundă faptul că ar avea de câștigat dacă Pashinyan s-ar îndrepta spre un alt război dezastruos. Pentru ca Moscova să își reafirme controlul asupra regiunii după ce Baku a dat-o afară din NK, aceasta are nevoie de o țară mai „dispusă” să își staționeze trupele. Având în vedere riscul ridicat ca Azerbaidjanul să invadeze Armenia, Rusia nu trebuie decât să aștepte să-i vină rândul pentru a-și juca rolul de intermediar exclusiv al înțelegerilor în regiune și să staționeze forțe armate rusești pe pământurile armenești pentru a face mai mult „menținere a păcii” sau pentru a servi interesele geopolitice și de capital ale elitelor rusești. Ce ar fi un pretext mai convenabil pentru aspirațiile Rusiei decât un alt război între Armenia și Azerbaidjan? După cum spune proverbul, dacă Rusia ar putea alege tabăra în conflict între Armenia și Azerbaidjan, ar alege conflictul.

Moscova vrea să facă schimburi comerciale cu Baku și Ankara pe teritoriile și rutele economice armenești. Având în vedere poziția slabă a Armeniei, identitatea sau orientarea celor care guvernează Armenia nu ar fi cea mai mare prioritate a Moscovei. Între timp, așa-zisa reorientare geopolitică a Armeniei către Occident pe care acest guvern armean l-a promovat reprezintă, după părerea mea, o mișcare greșit calculată, lucru despre care chiar și oficialii occidentali vorbesc deschis. Occidentul nu va garanta securitatea Armeniei, astfel încât nu există instrumente de descurajare împotriva Azerbaidjanului. Actuala confruntare cu Rusia este doar în interesul lui Pashinyan, nu și al Armeniei. El face un pariu pe o terță parte – în acest moment, Occidentul – în loc să se angajeze direct cu vecinii și adversarii imediați ai țării pentru a reduce posibilitatea unui război. Din cauza acestei politici externe mioape, Armenia poate deveni un loc pentru războaie geopolitice prin terți, și nici un stat nu supraviețuiește unui război prin terți (eng. proxy war).

Câteva reflecții despre viitor

Viitorul Armeniei este incert și ar fi prematur să încercăm să facem predicții concludente. Cu toate acestea, pe baza evaluării situației geopolitice actuale și a poziției părților implicate în conflict și a părților interesate, este clar că Armenia se află între ciocan și nicovală, iar alegerile sale sunt limitate de forțe mult mai mari decât ea însăși. Guvernul armean insistă asupra faptului că un acord de pace între Armenia și Azerbaidjan este iminent. Cu toate acestea, este evident că autoritățile armenești spun acest lucru doar pentru că sunt îngrozte de posibilitatea ca Baku să abandoneze procesele conduse de Bruxelles și Washington, așa cum a făcut cu Grupul de la Minsk al OSCE. Este posibil ca, dacă va fi presat prea tare fie de Washington, fie de Bruxelles, fie de amândouă, de exemplu, dacă vor fi impuse sancțiuni elitelor azere, Baku să abandoneze complet discuțiile mediate de Occident și să coopereze îndeaproape cu Rusia pentru a obține un acord mai bun de la Moscova. Baku a făcut deja un astfel de pas după preluarea NK. Pe 5 octombrie, urma să aibă loc o întâlnire între premierul armean și președintele azer, mediată de Franța, Germania și UE, în cadrul summitului Comunității Politice Europene de la Granada, Spania. Aliyev s-a retras în ultimul moment, invocând sentimentele „părtinitoare” și „pro-armeene” exprimate de mediatori. Singurele două țări de care Baku este preocupat sunt Rusia și Turcia.

Un alt aspect alarmant este reprezentat de tensiunile din afacerile interne ale Armeniei. Cu peste 100.000 de persoane strămutate, dintre care fiecare a treia persoană este un copil, condițiile socio-economice deja precare ale Armeniei se vor înrăutăți. Guvernele occidentale s-au angajat deja să acorde ajutor financiar Armeniei. Până în prezent, acestea nu sunt sume uriașe și nu reprezintă nimic mai mult decât mărunțiș pentru ele. Nu va exista un Big Push din partea Occidentului pur și simplu pentru că viitorul Armeniei este volatil și nesemnificativ din punct de vedere geopolitic.

Viitorul pentru armenii din NK rămâne incert. Deși nu mă tem de protestele sponsorizate și organizate de sateliții regimului anterior, deoarece acestea nu au câștigat niciodată o tracțiune masivă în rândul publicului larg, mă tem totuși de diviziunile societale. Persoanele strămutate și-au pierdut casele, mijloacele de trai și sentimentul de siguranță. Unii s-au alăturat protestelor antiguvernamentale, iar furia și frustrarea lor față de acest guvern sunt legitime. La urma urmei, politica externă eșuată a acestui guvern i-a adus la acest rezultat. Dar, așa cum am scris, aceste proteste sunt mici, deoarece majoritatea localnicilor asociază liderii protestelor cu guvernele anterioare, adică cu oligarhii. Mă îngrijorez că canalele mediatice ale acestui guvern nu fac decât să alimenteze astfel de diviziuni sociale utilizând narative media care îi prezintă pe armenii din NK ca fiind violenți și aroganți. Acest lucru duce la conflicte urâte în întreaga țară, care pot dăuna procesului de integrare a celor strămutați.

Ce se va întâmpla în continuare rămâne de văzut. Cu toate acestea, incertitudinea politică și dificultățile economice pot servi ca o deschidere pentru ideologiile și partidele de dreapta să prospere și să găsească electorate solide. Mă tem că această catastrofă umanitară, care este curățarea etnică a NK, strămutarea completă și deposedarea poporului armean de pe teritoriul său, va fi folosită ca armă de diferite grupuri care caută legitimitate politică, ceea ce nu poate decât să adâncească criza din Armenia. Dacă prezența slabă la vot de luna trecută în timpul alegerilor pentru primăria Erevanului este un indicator, electoratul s-a săturat de Pashinyan, precum și de partidele sale de opoziție. Un electorat lipsit de drepturi de vot, dar un public foarte politizat, poate fi un teren propice pentru gândirea conspirativă și anti-intelectualism. Ar putea da naștere la militarism, etnonaționalism și la diverse tipuri de ideologii de dreapta. Acest lucru nu ar face decât să dăuneze clasei muncitoare din Armenia și mișcărilor sale progresiste, distrugând puțina moștenire rămasă din mișcarea de masă din 2018, care a fost în mod explicit împotriva oligarhilor și a dominației clasei politice capitaliste.


Sona Baldrian este o cercetătoare independentă cu sediul la Erevan, ale cărei principale domenii de cercetare sunt mișcările sociale din Armenia din perspective feministe și marxiste. Prin activitatea sa în cadrul mișcării femeilor armene, Sona a fost implicată îndeaproape în inițiativele feministe de conștientizare și în documentarea mișcării prin intermediul istoriei orale și al arhivelor. Teza ei de masterat s-a axat pe protestele în masă împotriva regimului care au cuprins Armenia în primăvara anului 2018. Presupunând că au existat acțiuni colective de sus și de jos – adică elitele conducătoare și participanții la proteste – Sona a examinat modul în care elitele conducătoare au modelat economia politică a Armeniei, ceea ce a făcut posibilă acțiunea colectivă populară de jos.

Articolul a apărut inițial în limba engleză cu titlul Armenia in Crisis: How Did We Get Here and What’s Next pe platforma LestEast. 

Imagine de fundal: O familie strămutată din regiunea Martuni din NK/Artsakh, așteptând ca restul rudelor lor să ajungă pe autostrada Kornidzor-Goris din Armenia. Septembrie 2023. Credit foto: Gayané Ghazaryan.

Sprijină redacția Platzforma pe Patreon!
Become a patron at Patreon!

Despre autor

Platzforma Redacția

Lasa un comentariu