O conversație între Ilya Budraitskis (redactor la POSLE.media) și istoricul Enzo Traverso despre ascensiunea globală a post-fascismului, Rusia lui Putin și războiul din Ucraina.
Ilya Budraitskis: În urmă cu câțiva ani, ați scris cartea „The New Faces of Fascism: Populism and the Far Right„, în care ați definit post-fascismul ca fiind o nouă amenințare care este în același timp similară dar și diferită de fascismul clasic al secolului XX. Post-fascismul, așa cum îl descrieți, originează din contextul fundamental nou al capitalismului neoliberal, în care mișcările muncitorești și formele de solidaritate socială sunt atacate în mod constant. Menționați faptul că post-fascismul a apărut într-o epocă ce își zice post-politică, ca reacție la politicile guvernelor tehnocrate care ignoră legitimitatea democratică. În același timp, analiza dumneavoastră se limitează în principal la Uniunea Europeană și la Statele Unite, unde fascismul se dezvoltă în contextul democrației liberale. Oare această abordare poate fi aplicată și unor regimuri care au mers în direcție autoritară precum cel din Rusia, mai ales după începutul invaziei din Ucraina? Or, în Rusia, în primul deceniu de existență, la începutul anilor 2000, regimul lui Putin s-a prezentat și el ca un guvern postpolitic tehnocrat. Acesta s-a bazat pe depolitizarea în masă și pe lipsa de participare politică în societatea rusă.
Enzo Traverso: Pentru început este important să spunem că „post-fascismul” este o categorie analitică neconvențională. Nu este un concept canonic precum liberalismul, comunismul sau fascismul. Este mai degrabă un fenomen de tranziție care încă nu s-a cristalizat sau nu și-a definit clar natura. El poate evolua în direcții diferite. Cu toate acestea, punctul de plecare al acestei definiții este că fascismul este un fenomen transistoric, care transcende experiența istorică specifică a anilor 1930. Fascismul reprezintă o categorie analitică care încă poate fi utilă pentru a descrie experiențele politice, sistemele de putere și regimurile care se întâmplă și în alte contexte istorice perioada dintre cele două războaie mondiale. De exemplu, este acceptat să se vorbească despre fascismul din America Latină în timpul dictaturilor militare din anii 1960 și 1970.
Acestea fiind spuse, atunci când vorbim despre democrație, trebuie să observăm că, deși Germania, Italia, Statele Unite și Argentina împărtășesc această etichetă de democrație liberală, acest lucru nu înseamnă că sistemele lor instituționale sunt aceleași. Și nici nu înseamnă că ele corespund cu democrația lui Pericle din Atena Antică. Așadar, fascismul este un concept generic care capătă o dimensiune transistorică. Aveți dreptate să spuneți că lucrarea mea despre post-fascism se concentrează în primul rând pe Uniunea Europeană, Statele Unite și unele țări din America Latină. Când am terminat-o de scris, Bolsonaro nu ajunsese încă la putere în Brazilia. Cu toate acestea, am scris, de asemenea, că post-fascismul ar putea fi considerat o categorie globală, care include în mod potențial regimuri politice autoritare precum Rusia lui Putin sau Brazilia lui Bolsonaro. Nu sunt sigur că această categorie poate fi folosită pentru a defini China lui Xi Jinping, pur și simplu pentru că acest regim a fost creat de revoluția comunistă din 1949 (în mod similar, nu cred că am putea descrie Rusia lui Stalin ca fiind „fascistă”). Poate că această categorie poate fi folosită pentru a descrie unele tendințe care modelează India lui Modi sau Turcia lui Erdogan și care trezesc, în mod firesc, îngrijorări legitime. Dar nu sugerez să extind ori să transpun analiza mea despre Europa de Vest la alte continente și sisteme politice; aș spune mai degrabă că post-fascismul occidental (vest-european) poate fi localizat într-o tendință post-fascistă globală, care include regimuri cu traiectorii istorice și trecuturi complet diferite. Altfel, ar fi o modalitate foarte problematică de a crea pentru a mia oară o paradigmă eurocentrică a fascismului, ceea ce nu este în nici un caz abordarea mea.
Problema unei definiții clare a post-fascismului rămâne totuși chiar și după ce luăm în calcul aceste considerații.
Post-fascismul global este o constelație eterogenă în care putem găsi trăsături și tendințe comune. Acestea sunt naționalismul, autoritarismul și o idee specifică de „regenerare națională”.
În cadrul acestei constelații, aceste tendințe ar putea apărea în mod diferit și combinate în proporții diferite. De exemplu, Rusia lui Putin este mult mai autoritară decât Italia lui Meloni. În Italia, avem un șef de guvern care revendică cu mândrie trecutul fascist (al ei și al țării sale), dar vocile disidente din Italia nu sunt cenzurate, persecutate sau băgate la închisoare ca în Rusia. Nu există italieni care să fie exilați pentru că viața lor este amenințată în Italia. Aceasta este o diferență calitativă semnificativă. O altă diferență relevantă este relația cu violența. Vorbim despre Rusia, care este o țară implicată într-un război. Violența afișată de această varietate de regimuri post-fasciste nu poate fi comparată.
Există o mulțime de diferenți relevante care deosebesc toate aceste forme de post-fascism de fascismul clasic. Ideologiile lor și modalitățile de mobilizare a maselor nu sunt aceleași… Dimensiunea utopică, de exemplu, care caracterizează fascismul clasic, este complet absentă din fascismul actual, care, dimpotrivă, este foarte conservator. Am putea menționa și alte clivaje.
Ilya: Aș dori să trec în revistă aceste trăsături ale post-fascismului. Dacă v-am înțeles corect, după ce am citit cartea și unele dintre interviurile dumneavoastră, subliniați că post-fascismul își are originile într-o criză a democrației. Democrația nu ca termen normativ, ci ca politică electorală, mai exact. Diferența dintre fascismul clasic și post-fascismul este că acesta din urmă nu contestă democrația. Fascismul clasic a avut sarcina de a răsturna democrația. Post-fascismul încearcă în continuare să folosească mecanismele electorale. Transformarea către o dictatură fascistă deschisă încă se întâmplă prin intermediul instituțiilor legale. Sunt interesat, în special, de acest moment de tranziție. Scrieți, de asemenea, în cartea dumneavoastră că post-fascismul poate fi înțeles ca o etapă pentru noua treaptă de dezvoltare a regimurilor politice cu trăsături autoritare sau dictatoriale. Cum credeți că diferă această tranziție în diferite regiuni? Cred că în Rusia tendințele fasciste s-au dezvoltat de la vârf. În urmă cu 20 de ani, elemente ale regimului autoritar erau deja instalate, iar de atunci Rusia s-a transformat într-un fel de dictatură fascistă.
Enzo: O simplă trecere în revistă istorică arată că multe regimuri autoritare cu trăsături fasciste au apărut fără mișcări mișcări populare care să le propulseze, dar au fost introduse printr-o lovitură de stat militară, de exemplu regimul lui Franco în Spania sau regimurile din America Latină din anii 1960 și 1970. Acestea nu au fost susținute de o mișcare populară, spre deosebire de exemplele canonice ale Italiei fasciste și Germaniei naziste. Atât Mussolini, cât și Hitler au fost numiți la putere de către rege (al monarhiei italiene) și, respectiv, de către președinte (al Republicii de la Weimar), în conformitate cu prerogativele lor constituționale. Nu cred că putem crea o paradigmă fascistă convingătoare sau normativă. Este o categorie largă care include diferite ideologii și forme de putere.
O diferență enormă care separă post-fascismul de fascismul clasic este transformarea uriașă care a avut loc în sfera publică. Pe vremea fascismului clasic, liderii carismatici aveau un contact aproape fizic cu comunitatea lor de adepți. Mitingurile fasciste erau momente liturgice care celebrau această comuniune emoțională între lider și discipolii săi. Astăzi, această conexiune a fost înlocuită de mass-media, care creează un tip complet diferit de leadership carismatic, în același timp mai extins și mai penetrant, dar și mai fragil. Cu toate acestea, nu putem evita întrebarea fundamentală: Ce înseamnă fascismul în secolul XXI? Toți comentatorii se confruntă în mod constant cu această întrebare: Este Trump/Putin/Bolsonaro/Le Pen/Meloni/Orban fascist? Simplul fapt de a pune această întrebare înseamnă că pentru noi este imposibil să analizăm toți acești lideri sau regimuri fără a le compara cu fascismul clasic. Pe de o parte, ei nu sunt fasciști tout court; pe de altă parte, nu putem vorbi despre ei fără a menționa fascismul. Regimurile create de ei sunt ceva între fascism și democrație, oscilând între acești doi poli în funcție de circumstanțe.
Există, de asemenea, și alte dinamici contradictorii pe care trebuie să le luăm în seamă. În Rusia naționalismul rus trece printr-un proces de radicalizare, și prin aceasta el consolidează aceste tendințe post-fasciste. În Europa de Vest, cazul italian este emblematic pentru tendința opusă. Până nu demult, Georgia Meloni a fost singurul lider politic care și-a revendicat fără rușine identitatea fascistă în parlamentul italian. În acest sens, ea se deosebea de alte extreme-drepte din Europa, de exemplu de Marine Le Pen, care a abandonat în mod explicit modelele ideologice și politice ale tatălui său prin schimbarea numelui mișcării sale (Rassemblement National în locul Frontului Național). Marine Le Pen și-a revendicat credința în democrație, afirmându-și sprijinul față de instituțiile Republicii Franceze, și așa mai departe, pe când Meloni a celebrat realizările Italiei lui Mussolini. Aceasta din urmă a câștigat alegerile – grație unui sistem electoral favorabil și divizării centrului-stânga – nu datorită referințelor sale ideologice, ci mai degrabă pentru că a apărut ca singurul și cel mai coerent adversar al lui Mario Draghi, șeful unei coaliții guvernamentale susținute de Uniunea Europeană.
Cu toate acestea, de când a ajuns la putere, Meloni duce aceleași politici ca și predecesorul său și nu mai critică instituțiile UE. În calitate de șefă a guvernului, ea a sărbătorit aniversarea Eliberării, aniversarea triumfului democrației asupra fascismului, care a avut loc la 25 aprilie 1945. Meloni îmi amintește de acele figuri paradoxale care, în anii 1920, erau numite în Germania Vernunftrepublikaner („republicani prin rațiune”). După prăbușirea Imperiului lui Wilhelm, la sfârșitul anului 1918, aceștia acceptaseră – prin rațiune – instituțiile democratice ale Republicii de la Weimar, dar inima lor încă bătea pentru imperiu. Post-fasciștii italieni reprezintă un caz similar, un secol mai târziu.
„Post-fasciștii italieni nu doresc să instaureze o dictatură sau să dizolve parlamentul, dar din punct de vedere emoțional și cultural ei rămân fasciști”
Fascismul lor necesită multe ajustări la un context istoric schimbat.
Există, de asemenea, cazul emblematic al lui Trump. În 2016, el era o apariție politică îngrijorătoare și enigmatică. În timpul președinției sale, și în special la 6 ianuarie 2021, am putut constata o cotitură politică semnificativă care a dezvăluit o dinamică fascistă clară. Astăzi nu sunt sigur că Partidul Republican, care a fost unul dintre pilonii establishmentului american, mai poate fi definit ca una dintre componentele democrației americane. Este un partid politic în care tendințe post-fasciste sau chiar neofasciste foarte puternice au devenit hegemonice, un partid politic care pune sub semnul întrebării statul de drept și cel mai elementar principiu al democrației: alternanța puterii prin alegeri.
Ilya: Am emis ipoteza că în țările în care puterea politică este limitată de forța mișcărilor politice de opoziție ori în care puterea diverselor instituții de stat – președinte sau prim-ministru – este limitată constituțional, transformarea spre un stat autoritar este mai complicată. În timp ce în Rusia, toate instituțiile politice au pierdut orice sursă de independență (nu există parlament, nu există tribunal, nu există opoziție politică serioasă) și nu există nicio limitare a acțiunilor președintelui, singurul suveran. În țări precum SUA, președintele întâmpină numeroase obstacole și limitări în calea independenței sale în luarea deciziilor și stabilirea politicilor, iar hotărârile președintelui nu sunt în totalitate decisive.
Enzo: Sunt de acord cu dumneavoastră. Sunt departe de a idealiza democrația liberală și societatea de piață, dar există, fără îndoială, o diferență între Statele Unite, unde democrația există de două secole și jumătate, și Rusia, unde nu a existat aproape niciodată. Nu este nevoie să îl mobilizăm pe Tocqueville pentru a explica acest lucru. În Rusia, democrația este moștenirea a câtorva ani de Glasnost și Perestroika, la sfârșitul URSS, precum și un produs secundar al rezistenței societății civile împotriva unei puteri oligarhice care a gestionat tranziția la capitalism în urmă cu trei decenii.
„Post-fascismul este reacționar și, ca atare, este o reacție la neoliberalism”
Cu toate acestea, constatăm un clivaj între noua dreaptă radicală și fascismul clasic care ar trebui, de asemenea, luat în considerare: relația post-fascismului cu neoliberalismul, așa cum ați spus la începutul conversației noastre. Cartea mea sugerează că una dintre cheile pentru a înțelege valul post-fascist din Europa de Vest este opoziția sa față de neoliberalism. Bineînțeles, după cum dovedește cazul Meloni, această opoziție este una foarte contradictorie.
„Post-fasciștii câștigă alegerile pentru că se opun neoliberalismului, dar când ajung la putere, aplică politici neoliberale”.
Italia este exemplu bun. În Italia neoliberalismul este întruchipat în Europa de Vest de Uniunea Europeană, Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană etc. Aceste instituții sunt interlocutori de încredere pentru elitele financiare, care pot (de asemenea?) să găsească un compromis cu Marine Le Pen, Giorgia Meloni sau Victor Orban, fără a avea încredere totală în ei. Emmanuel Macron, Mario Draghi și Mark Rutte sunt lideri mult mai de încredere și mai de încredere.
În SUA, o cheie pentru a înțelege alegerea lui Trump în 2016 a fost opoziția sa față de status quo. Hilary Clinton a întruchipat establishmentul mult mai mult decât Trump, în ciuda faptului evident că o parte puternică a capitalismului american susține Partidul Republican. Cu toate acestea, există o tensiune evidentă între Trump – uneori o opoziție – și cele mai semnificative elemente ale neoliberalismului. Gândiți-vă la relația foarte proastă dintre Trump și companiile multinaționale din California, noile tehnologii și așa mai departe. Există, de asemenea, o discrepanță aproape „ontologică” sau constitutivă între neoliberalism, care funcționează prin intermediul pieței globale, și post-fascism, care este profund naționalist. Post-fasciștii cer intervenții ale statului și tendințe protecționiste care contrazic logica capitalismului financiar.
Ilya: Următoarea mea întrebare este legată de ceea ce tocmai ați spus despre transformarea neoliberală a capitalismului actual. Menționați în cartea dumneavoastră că una dintre diferențele dintre postfascism și fascismul clasic este lipsa unui proiect pentru viitor. În timp ce fascismul clasic a fost un proiect modernist care avea o viziune a unei alte societăți (opusă oricărei perspective socialiste emancipatoare), post-fascismul nu are un proiect coerent, ci doar o viziune fără orizont. Există ideea că trebuie să ne întoarcem la un trecut magic, dar nu există nicio viziune de viitor. Acest lucru îmi amintește de una dintre principalele caracteristici ale neoliberalismului. Nu există niciun viitor, nicio alternativă. Realismul capitalist este dominant, așa cum a subliniat odată Mark Fischer. O altă caracteristică este experiența temporală a liderilor post-fasciști. Oameni precum Putin și Trump sunt oameni mai în vârstă. Fascismul clasic a fost mai ales mișcarea tinerilor. Credeți că această lipsă a viitorului și elementul retrospectiv, nostalgic al post-fascismului are cumva legătură cu lipsa de viziune neoliberală asupra viitorului?
Enzo: Ați semnalat câteva aspecte extrem de relevante. Fascismul clasic poseda o puternică dimensiune utopică. El își propunea să fie o alternativă atât la liberalism, cât și la comunism, iar pe alocuri se străduia chiar să fie o nouă civilizație, ceva legat de o altă concepție despre existența însăși. Fascismul clasic a lansat proiecții foarte ambițioase ale societății: mitul omului nou, mitul „Reichului de o mie de ani” și așa mai departe. Această dimensiune utopică își avea originile în pesimismul legat de criza europeană și mondială a capitalismului. Ea nu mai există astăzi, deoarece capitalismul în forma sa neoliberală apare ca un cadru insurmontabil și indestructibil. Între cele două războaie mondiale, a existat o alternativă la capitalism, creată de Revoluția Rusă, iar comunismul, ca proiect utopic, a reușit să mobilizeze milioane de ființe umane. Aceasta este o diferență uriașă. Curentele post-fasciste contemporane sunt extrem de conservatoare. Ele doresc să salveze valorile tradiționale. Vor să se întoarcă la ideea tradițională de națiune, concepută ca o comunitate culturală, religioasă și omogenă din punct de vedere etnic. Doresc să restabilească valorile creștine pe care s-a clădit istoria Europei. Ele doresc să apere comunitățile naționale împotriva invaziei islamului, a imigrației etc. Ei doresc să protejeze suveranitatea națională împotriva globalismului. Acest lucru nu trimite în nici un fel la utopismul fascist sau la Germania nazistă, ci mult mai mult la „disperarea culturală” (Kulturpessimismus) germană de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
„În timp ce post-fascismul se opune neoliberalismului, el este în același timp înrădăcinat în structura sa socială”
Post-fascismul este reacționar și, ca atare, este o reacție la un tip de neoliberalism care nu dorește să revină la frontierele și suveranitățile naționale. Temporalitatea istorică neoliberală este „prezentistă„, nu reacționară. Ea postulează un prezent etern care absoarbe atât trecutul, cât și viitorul: viețile noastre și societatea trebuie să se dezvolte și ele pot fi distruse dacă nu se încadrează în regulile imperioase ale dezvoltării capitalului, conform unei temporalități ritmate de bursă. la modul general însă cadrul general al capitalismului este imuabil. Capitalismul a fost „naturalizat”, iar aceasta este probabil principala realizare a neoliberalismului. Post-fascismul este o alternativă iluzorie la neoliberalism, la fel cum fascismul s-a prezentat adesea ca fiind „anticapitalist”; dar diferența este că astăzi clasele conducătoare nu aleg această falsă alternativă. Instituțiile lor nu sunt atât de profund tulburate încât să accepte o astfel de opțiune.
Același lucru se poate spune și despre tendințele sale expansioniste. Fascismul italian dorea să cucerească noi colonii; Germania nazistă dorea să cucerească întreaga Europă continentală. Post-fascismul de astăzi este foarte xenofob și rasist, dar xenofobia și rasismul său sunt defensive. Mișcările post-fasciste spun: trebuie să ne protejăm împotriva amenințării întruchipate de „invazia” imigranților non-albi și non-europeni. Nu vom cuceri Etiopia, ci ne vom proteja de imigrația etiopiană. Comparația dintre agresiunea lui Putin asupra Ucrainei și cuceririle fasciste sau naziste din Europa nu funcționează, deoarece expansionismul lui Putin dorește să recreeze Imperiul Rus în Europa Centrală prin reintegrarea unei țări pe care naționalismul rus a considerat întotdeauna că este un spațiu vital propriu, aparținând cultural istoriei rusești. Dar războiul ucrainean, dacă putem face o comparație contrafactuală, este ca și cum invazia germană din Polonia din septembrie 1939 ar fi fost oprită în două săptămâni, iar Wehrmachtul ar fi trebuit să renunțe la ocuparea Varșoviei.
Ilya: Sunt de acord că Hitler a avut mult mai mult succes decât Putin.
Enzo: Natura expansiunii nu este aceeași. Agresiunea nazistă împotriva Poloniei a fost imperialistă și expansionistă; agresiunea rusă asupra Ucrainei este revanșardă și „defensivă”, mai ales având în vedere obiectivul Kievului de a adera la NATO. Există, de asemenea, unele diferențe demografice relevante. În anii 1930, Germania nazistă suferise, ca și Rusia de astăzi, o pierdere semnificativă de teritorii și populație, dar populația sa creștea dramatic. În ceea ce privește Italia, populația sa a crescut în ciuda unei emigrații structurale care i-a slăbit economia. Dacă astăzi Putin întruchipează un răspuns naționalist iluzoriu la prăbușirea din 1990, este și pentru că expansionismul său defensiv nu este susținut de o dinamică demografică puternică. Rusia este în declin și se luptă pentru a-și păstra statutul de superputere. Desigur, are unele avantaje: arme nucleare și așa mai departe. Dar din punct de vedere economic și demografic, naționalismul său radical este defensiv.
Dar permiteți-mi să adaug o ultimă considerație cu privire la neoliberalism. Neoliberalismul nu este doar un set de politici economice: piață liberă, dereglementare, economie globală. Este, de asemenea, un model antropologic și o modalitate de trăire a vieții. Neoliberalismul se prezintă ca o filozofie și un stil de viață bazat pe competiție, individualism și un mod particular de a concepe relațiile umane. În secolul XXI, această paradigmă antropologică a fost impusă la scară mondială. Aceasta înseamnă că toate mișcările post-fasciste își au rădăcinile în acest context antropologic. Așa se explică de ce există atât de multe schimbări semnificative în comparație cu fascismul clasic. În primul rând, avem mișcări post-fasciste puternice conduse de femei. Acest lucru ar fi fost de neconceput în anii 1930. În al doilea rând, mișcările trebuie să accepte anumite forme de individualism, drepturi și libertăți individuale. Islamofobia lor, de exemplu, este uneori formulată ca o apărare a valorilor occidentale împotriva obscurantismului islamic. În acest fel, în timp ce post-fascismul se opune neoliberalismului, el este în același timp înrădăcinat în structura sa socială.
Ilya: Ați menționat că una dintre emoțiile primare ale post-fascismului este linia defensivă. De fapt, întregul război din Rusia a fost prezentat de propaganda oficială ca o apărare nu doar împotriva NATO, ci și a valorilor false, în special a infiltrării LGBT și a politicilor de gen. În acest sens, se poate spune că, în acest tip de regim, granițele dintre politica internațională și politica internă se estompează. Cu toate acestea, putem observa, de asemenea, că logica neoliberală despre care tocmai ați vorbit domină toate explicațiile privind situația internațională. Bineînțeles, Putin este foarte preocupat în imaginația sa politică de rolul Rusiei pe scena globală. Cu toate acestea, Putin și alți oficiali ruși explică faptul că relațiile internaționale sunt un fel de piață în care există competiție, în care aceeași paradigmă a interesului propriu definește poziția statelor, în care lumea multipolară pe care ei o anunță în locul hegemoniei americane este adevărata piață liberă împotriva monopolului. Ei văd lumea ca pe un monopol al SUA, care ar trebui să fie contestat de o competiție adevărată, onestă și corectă a mai multor jucători puternici. Cum vedeți aceste relații?
Enzo: Nu sunt bine echipat pentru a răspunde în mod satisfăcător la această întrebare. Desigur, rezistența tenace și admirabilă a Ucrainei împotriva invaziei rusești merită să fie susținută, atât politic, cât și militar. Nu sunt de acord cu curentele din stânga occidentală care denunță agresiunea rusă și, în același timp, refuză să trimită arme Kievului. Aceasta mi se pare o poziție ipocrită.
„Rezistența ucraineană duce un război de eliberare națională care este în mod necesar plural și eterogen”
La fel ca toate mișcările de rezistență din Europa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ea include curente de dreapta și de stânga, sensibilități naționaliste și cosmopolite, tendințe autoritare și democratice. Între 1943 și 1945, Rezistența italiană a reunit un spectru larg de forțe, mergând de la comuniști (tendința hegemonică) la monarhiști (o mică minoritate) și trecând prin social-democrați, liberali și catolici. În Franța, Rezistența avea două suflete – De Gaulle și comuniștii – alături de care se mai aflau catolicii combatanți, troțkiștii și o constelație de organizații mici (dar foarte eficiente) de imigranți antifasciști din Europa Centrală, Italia, Spania, Armenia turcă etc. Această diversitate este inevitabilă într-o mișcare națională de rezistență.
Acestea fiind spuse, sunt destul de pesimist în ceea ce privește rezultatul acestui conflict. Dacă Putin câștigă, ceea ce este improbabil, dar nu imposibil (mai ales în cazul unei implicări a Chinei de partea sa), acest lucru va avea consecințe tragice nu doar pentru Rusia și Ucraina, ci și la scară globală. Tendințele fasciste și autoritare vor fi întărite în Rusia; tendințele post-fasciste din Europa și de pe plan internațional se vor întări în egală măsură. Pe de altă parte, o înfrângere a Rusiei, care este de dorit, ar însemna nu numai afirmarea unei Ucraine libere și independente, ci și, foarte probabil, o extindere a NATO și a hegemoniei SUA, ceea ce tot nu este prea atractiv.
Războiul ucrainean este adesea descris ca un ghem de conflicte: o invazie rusă, care este o agresiune inacceptabilă; un război de autoapărare al Ucrainei, care dorește să fie sprijinit; și o intervenție militară indirectă a Occidentului, pe care SUA urmărește să o transforme într-un război prin intermediari al NATO. La aceasta se adaugă faptul că, în urmă cu zece ani, în Ucraina a existat un război civil, care a creat anumite premise pentru conflictul actual. Aceasta este o situație foarte complexă, în care stânga trebuie să fie nuanțată. În timp ce în Rusia trebuie să luptăm împotriva lui Putin, iar în Ucraina trebuie să luptăm împotriva invaziei rusești; în SUA și în țările UE nu putem susține o extindere a NATO sau creșterea bugetelor noastre militare.
Această situație nu este complet nouă. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mișcările de rezistență și armatele aliate au luptat împreună împotriva puterilor Axei, dar convergența lor a fost limitată și nu au împărtășit aceleași obiective finale. Acest lucru a devenit evident în Grecia, unde prăbușirea ocupației germane a aruncat țara într-un război civil în care armata britanică a ajutat la reprimarea Rezistenței comuniste. Tito și Eisenhower au luptat împreună împotriva lui Hitler, dar obiectivele lor nu au fost aceleași. Astăzi, ne aflăm în acest vârtej de tendințe contradictorii: pe de o parte, trebuie să sprijinim Rezistența ucraineană, precum și vocile disidente din Rusia; pe de altă parte, trebuie să putem spune că o ordine neoliberală nu este singura alternativă la post-fascism. Stânga ar trebui să fie capabilă să vorbească cu țările non-occidentale care nu au condamnat această invazie.
„Stânga occidentală ar trebui să dovedească faptul că poate să lupte împotriva ordinii neoliberale fără a face parte din gașca de prieteni lui Putin”
Ilya: Ultima mea întrebare se referă la antifascism. Ați scris că antifascismul, ca tradiție și viziune, s-a pierdut în ultimii ani și credeți că restabilirea tradiției antifasciste ar putea fi singurul răspuns adecvat la ascensiunea fascismului. Cu toate acestea, acest lucru înseamnă, de asemenea, că tradiția antifascistă ar trebui reinventată, ea nu poate fi aceeași mișcare care a fost la mijlocul secolului XX. Bineînțeles, există o mulțime de probleme cu această tradiție. De exemplu, invazia rusă în Ucraina a fost, de asemenea, etichetată drept antifascistă (împotriva „naziștilor” ucraineni) de către propaganda oficială rusă. Bineînțeles, ideea de antifascism a fost devalorizată din diverse părți. Cum poate arăta această reinventare a antifascismului?
Enzo: Din nou, este dificil de răspuns la această întrebare. Am descris post-fascismul ca fiind un fenomen global, dar nu sunt sigur că putem vorbi de un antifascism global. Acesta depinde de circumstanțele contingente. Desigur, putem spune că fascismul este rău peste tot și oricând, dar antifascismul nu are același sens și aceleași potențialități politice peste tot și oricând. Nu știu cum poate fi perceput antifascismul astăzi în Rusia, India sau Filipine. Diferite țări au traiectorii istorice diferite, iar antifascismul nu poate fi înțeles și mobilizat în același mod peste tot. În Europa de Vest, antifascismul înseamnă o memorie istorică specifică. În Italia, Franța, Germania, Spania sau Portugalia, în țări care au cunoscut fascismul, cu memorii colective comune, este imposibil să aperi democrația fără a revendica o moștenire antifascistă. În India, de exemplu, relația dintre lupta pentru independență și antifascism este mult mai complexă. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fi antifascist însemna să renunți, cel puțin pentru o vreme, la lupta pentru independență. În Rusia, Putin emite o retorică demagogică, prezentând invazia Ucrainei ca fiind etapa finală a Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Desigur, demistificarea acestei propagande mincinoase și restabilirea adevăratei semnificații a antifascismului este crucială pentru democrații și disidenții ruși. În Ucraina, lucrurile sunt mai complicate, deoarece lupta împotriva opresiunii rusești este mai veche decât antifascismul și această luptă nu a fost întotdeauna antifascistă. Istoria naționalismului ucrainean include o componentă fascistă și de dreapta care nu poate fi uitată. În același timp, memoria antifascismului este cea a unui război antinazist – pe cât de epic și eroic, pe atât de tragic – pe care ucrainenii l-au purtat ca parte a URSS. Prin urmare, a fi antifascist înseamnă a revendica o tradiție care nu este consensuală în istoria ucraineană. Înseamnă să aperi o anumită identitate politică în cadrul unei mișcări de Rezistență pluraliste. Lucrurile sunt incredibil de complicate. În linii mari, am putea spune că antifascismul înseamnă o Ucraină liberă și independentă care nu se opune, ci mai degrabă se aliază cu o Rusie democratică. Din păcate, acest lucru nu se va întâmpla prea curând.
Articolul a apărut inițial, cu titlul Global Post-Fascism and the War in Ukraine pe platforma POSLE.media.
Traducere din limba engleză: PLATZFORMA
