Una din instituțiile care au contribuit la realizarea diverselor proiecte de construcție națională în teritoriile actuale ale Moldovei și Ucrainei în prima jumătate a secolului 20 fost Armata. Războiul, în speță Primul Război Mondial, a devenit un „eveniment mobilizațional” desfășurat de sus în jos și un cadru privilegiat de „mobilizare a etnicității”[1]. Pentru teoreticienii statului, războiul este un eveniment fondator de formare a statului și de „călire” a națiunii [2]. Din perspectiva statului și a elitelor, războaiele duse de propriul stat/națiune sunt mereu juste. Oamenii de rând nu au împărtășit, însă, de fiecare dată această perspectivă, în ciuda propagandei ubicue care făcea din susținerea războiului, chiar și cu prețul propriei vieți, o datorie patriotică și o chemare a conștiinței. Armatele implicate în război s-au confruntat pe front cu sentimente și manifestări masive de demobilizare, însoțite de un puternic sentiment anti-război în rândurile populației [3]. Până la urmă, povara cea mai grea a războiului au dus-o oamenii de rând prin contribuții umane obligatorii, dar și economice, iar beneficiul promis în schimb le părea multora destul de abstract, mai ales când luptele se duceau departe de casă și chiar de granițele patriei.
Armatele imperiale și naționale moderne au constituit, alături de școală, una din principalele agenții de loializare, ce își propuneau cultivarea cetățeniei și a „conștiinței naționale” [4]. Autoritățile țariste i-au atribuit armatei un rol „civilizator” asupra țăranilor. Armata rusă a constituit o „școală” și totodată un factor de rusificare pentru etniile non-ruse (inorododsy) ale Imperiului, cum erau evreii [5]. Recrutarea etnicilor non-ruși a întâmpinat rezistențe în unele regiuni și era deci aplicată cu prudență, dar și cu suspiciune față de loialitatea non-rușilor. Scutirea unor grupuri etnice de la serviciul militar instituționaliza o diviziune între etniile „de încredere” și cele „de neîncredere” [6]. Armata austriacă a exercitat de asemenea un rol educator și de cultivare a cetățeniei și a apartenenței la Imperiul habsburgic, deasupra identificărilor și loialităților etnice și locale [7].
În contextul militarizării sporite a vieții sociale în perioada dintre cele două războaie, pregătirea militară depășea cadrele armatei. Responsabilitatea pregătirii pentru armată și în definitiv pentru război cădea asupra școlii, familiei și bisericii. În școlile din Polonia și România, au fost introduse în școli programe de formare militară, educație civică și cultură fizică cu scopul de a forma noi generații de cetățeni disciplinați, devotați patriei și națiunii, oricând pregătiți să le apere și chiar să-și dea viața pentru ele. În anii 1930, pregătirea militară în școli devine obligatorie în ambele țări pentru băieți și fete [8]. Armata poloneză și cea română și-au asumat misiunea de polonizare și respectiv românizare a recruților minoritari [9]. În armatele poloneză și română, preoți ortodocși și greco-catolici țineau predici recruților din regiunile de est despre cetățenie și loialitate [10]. Armata română și-a asumat de asemenea misiunea de „a doua școală a națiunii”, oferind tinerilor recruți cursuri de alfabetizare, în special pentru reprezentanții minorităților etnice, alături de un un întreg program formativ incluzând un șir de componente printre care educația fizică, disciplina militară, tehnica militară, educația civică și națională ș.a. [11]. Din perspectiva liderilor bolșevici, Armata Roșie consituia o parte componentă a „revoluției culturale”, o școală a „noului om”—în special a „noului bărbat”—sovietic. Aceasta cuprindea în mod obligatoriu un curs de formare pentru recruți pe câteva componente: pregătire militară, sport, dar și neapărat eradicarea analfabetismului și „alfabetizare politică”. Componenta națională, numită și internaționistă, era considerată capitală, în special în regiunile de frontieră ale URSS. Armata Roșie a încercat să mențină un echilibru între politica de naționalizare (prin crearea unităților naționale) și cultivarea unui atașament față de „națiunea” sovietică. Până la sfârșitul anilor 1930, educarea patriotismului sovietic a devenit primordial în armată, precum și în alte agenții de loializare, pe când indigenizarea a căzut în desuetudine [12].
Organizațiile paramilitare de tineret au jucat un rol important în pregătirea premilitară, civică și națională a tinerilor în cele trei state. Aceste organizații s-au bucurat însă de un succes redus printre copiii și comunitățile locale, în special în zonele rurale. În Polonia interbelică, în 1927, mișcarea de tineret Boy Scouts era reprezentată în 28,3% din școlile urbane și în doar 2% din școlile rurale [13]. La fel, mișcarea de tineret Straja Țării, creată în România în 1934 de regele Carol al II-lea s-a izbit de reticența comunităților locale, mai ales la sate. Încorporarea organizațiilor regionale de tineret în Straja Țării a stârnit rezistențe locale [14]. Nici mișcările sovietice de pionieri nu s-au bucurat în anii 1920 de un sprijin masiv la sate. În Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), în 1929, doar 14,6% copii de la oraşe şi 13,6% la sate erau membri ai organizațiilor de pionieri [15].
Serviciul militar obligatoriu a exercitat o intervenție directă în cursul vieții persoanelor, familiilor și comunităților și prin urmare a presupus un test de loialitate în sine. Comunitățile rurale din Galiția de est au protestat în masă împotriva recrutării tinerilor ucraineni în armată. Totuși, rezistența tinerilor și a comunităților față de recrutare în armata poloneză a diminuat pe parcursul anilor 1920-30, cedând loc unui conformism fără loialitate [16]. Mobilizarea în armatele imperiale și naționale putea avea și efecte contrare celui scontat. Astfel, basarabenii recrutați masiv în Armata imperială rusă au intrat în contact cu ideologii naționaliste și socialiste, pe care le-au adus și le-au aplicat în Basarabia după demobilizare [17]. În același timp, lideri naționaliști ucraineni locali au încurajat tinerii ucraineni să accepte înrolarea în armata poloneză pentru a deprinde abilități de luptă [18].
Atât armata poloneză, cât și cea română, s-au confruntat cu forme de rezistență la mobilizare și dezertarea ostașilor. Acest fenomen a luat o amploare mare la începutul anilor 1920, în special în provinciile nou anexate. În ciuda anumitor aprecieri, o privire atentă asupra numărului și componenței etnice a soldaților dezertați nu indică, totuși, că dezertarea ar fi fost neapărat corelată cu etnia recruților. În perioada mai 1922 – mai 1923, din armata poloneză au evadat 19,745 de recruți (7,7% din totalul recruților), dintre care 14,105 erau etnici polonezi, ceea ce reprezenta 8,35% din totalul ostașilor din acest grup etnic, belaruși erau 1533/6,31%, evrei: 1280/9,78%, ruteni: 1331/5,43%, ucraineni: 1108/5,9% etc.. Conform unei anchete pentru 1933-34, motivele dezertării erau cel mai des contestatare și anume „reticența față de serviciul militar” și „altele”. Abuzurile față de recruți au fost de asemenea cauze importante ale evadărilor [19]. Din păcate, cercetările nu oferă decât date anecdotice despre dezertările din armata română în perioada interbelică, deși semnalează problema drept suficient de serioasă [20]. În mod semnificativ, dezertorii ucraineni se întorceau de regulă în regiunea de baștină; mulți dintre ei fugeau în altă țară, de regulă în Germania, mai puțini însă în Ucraina sovietică, deși URSS se afla mult mai aproape. Alegerea țării de azil după dezertare sugerează mai degrabă o raționalitate practică, decât una de natură ideologică și patriotică [21]. După înăsprirea pedepselor pentru încălcarea obligativității serviciului militar prevăzute în legile adoptate în 1924 în Polonia și în România, actele de dezertare s-au împuținat. La fel și în URSS, inclusiv în Districtul Militar Ucrainean, actele de dezertare au fost masive începând cu 1919, ajungând în 1923 până la 8% din totalul recruților. Acestea însă ar fi scăzut la 0,5% până în 1925, în urma reformei militare realizate de ministrul Armatei Mihail Frunze. Autoritățile militare explicau numărul ridicat de dezertări prin componența preponderent rurală a armatei, propunând un program intens de educație politică și militară pentru transformarea țăranilor în ostași, loiali ideii comuniste și patriei sovietice [22].
Dacă armata a fost concepută ca o agenție de loializare, războiul, o raison d’être a oricărei armate, în particular Primul Război mondial și conflictele care au izbucnit în consecință între diverse state pe cale de constituire în Europa de est au devenit „evenimente mobilizaționale” prin excelență, evenimente fondatoare de „mobilizare a etnicității” [23]. Mai mulți istorici consideră Primul Război Mondial un eveniment de cotitură care a servit drept temei de mobilizare la scară largă în numele ideologiei naționaliste [24]. Mai mult, Marele Război a devenit cadrul propice pentru dezvoltarea și aplicarea la scară largă a unor politici de populație de segregare și curățare etnică [25]. În ciuda efortului imens pe care statele l-au angajat în Primul Război Mondial pentru a mobiliza un număr gigantic de recruți și a le menține spiritul combativ pe baza ideologiilor naționaliste, armatele implicate în război s-au confruntat pe front cu sentimente și manifestări masive de demobilizare, însoțite de un puternic sentiment anti-război în rândurile populației [26]. Mai multe grupuri neoprotestante și ortodoxe din regiunile de frontieră poloneze și românești refuzau orice fel de participare politică și afișau un pacifism radical, refuzând mobilizarea militară [27]. Numărul dezertărilor în Armata rusă a crescut de câteva ori pe durata războiului. Fraternizarea pe front între soldații din Armata rusă și cei din Armata austriacă a luat amploare odată cu atitudinile pacifiste în rândurile populației, în special începând cu 1915-16 [28].
Fraternizarea ostașilor din armata rusească și soldații români a fost cu atât mai ușoară cu cât România și Rusia erau țări aliate în Primul Război mondial, iar mulți ostași din armata rusească dislocați pe frontul românesc erau moldoveni [29]. Armata română s-a confruntat cu dezertări masive în primele luni ale războiului cu URSS în iunie 1941. Cei mai mulți dezertori proveneau din Bucovina și Basarabia [30].
Scrisorile adresate de către soldați familiilor sunt o sursă revelatoare privind loialitățile și preocupările zilnice ale țăranilor recrutați pentru a lupta în Primul Război mondial. După cum a comentat Péter Hanák, scrisorile ostașilor țărani în armata austriacă „nu vorbesc despre loialitate față de monarh, ci despre loialitate față de consort; și nu de iubire de patrie, ci mai degrabă de dorința de pace și fraternitate” [31]. La fel, marea majoritate a scrisorilor soldaților ruși în Primul Război mondial erau dedicate familiei, gospodăriei țărănești și satului natal, pe când războiul întruchipa răul pe pământ. Sentimentele patriotice, asociate cu loialitatea față de țar, au scăzut pe durata războiului, cedând loc zvonurilor și atitudinilor pacifiste [32]. Scrisorile soldaților galițieni în Marele Război vorbesc și întreabă destinatarii despre familie, baștină și agricultură, față de care dovedesc legături emoționale și practice. Aceste scrisori nu exprimă resentimente față de soldații ruși și de alte naționalități. În plus, acestea nu se referă niciodată la naționalitatea autorilor scrisorilor: „ai noștri” sunt mereu cei din sat și din provincie (Galiția). Scrisorile nu articulează niciodată diferențe între ruteni/ucraineni și polonezi, doar confesiunea pare relevantă [33]. Analiza scrisorilor soldaților ruși sugerează totuși o animozitate împărtășită față de evrei și „capitaliști”, care ar profita de pe seama războiului [34].
Primul Război mondial și Războiul Civil în Rusia au antrenat o mobilizare fără precedent a femeilor în spatele frontului. În regiunea Harkov, soțiile soldaților mobilizați, numite soldatki, au luat asupra lor administrația gospodăriilor, constituind pe deasupra o voce critică față de diverse guvernări provizorii pe parcursul anului revoluționar 1917 [35]. În campania de colectivizare, deschiaburire și a „revoluției culturale” în Ucraina sovietică, revoltele femeilor, așa-numitele bab’i bunty, au cunoscut un nou avânt. Femeile au sărit în apărarea gospodăriilor și a subzistenței familiei. Dar femeile au avut și revendicări culturale și politice. În mai multe sate din regiunea Jitomir, femeile revoltate au cerut redeschiderea bisericilor, care au fost transformate în școli și case de cultură, și o reprezentativitate populară sporită în conducerea locală [36]. Așa cum constată Lynne Viola, aceste manifestări de rezistență din partea femeilor nu au reprezentat neapărat expresii proto-feministe, căci participantele la aceste proteste nu apărat exclusiv drepturile femeilor. Bab’i bunty și soldatki au exprimat rezistența întregii comunități rurale împotriva unui stat abuziv și centralizator. Femeile au sărit în apărarea căminului familial, al subzistenței familiei și bunăstării copiilor, în baza unui rol prescris de societatea tradițională, un rol de gen exacerbat de mobilizarea bărbaților în războaie și în cadrul militarizării crescânde în perioada interbelică [37].
Atitudinea populației civile din regiunile de frontieră față de armate, fie ea cea statului sau străină, este prudentă și uneori ambivalentă. Locuitorii din Sambor/Sambir, un târg din Galiția, au adoptat o atitudine prudentă față de ambele armate, atât cea austro-ungară, cât și cea rusă. Civilii au adoptat tactici de subzistență și rezistență prin crearea unor inițiative la firul ierbii pentru a rezolva problemele cotidiene și cele privitoare la interacțiunea cu armatele. Unele asemenea inițiative au fost omogene din punct de vedere etnic, altele însă nu au ținut cont de etnia participanților. O altă tactică de subzistență a fost cultivarea bunelor relații între vecini, indiferent de etnie [38]. În mod similar, țăranii ucraineni din regiunea Harkov, ca și țăranii ruși din regiunea Volga, au încercat să negocieze cu șirul de armate participante în Războiul civil în regiunea și localitatea lor în baza intereselor lor economice și a solidarităților locale, fără să fie atrași de vreo ideologie cu pretenții universalizante, cum au fost comunismul și naționalismul [39].
Desigur, ucrainenii, moldovenii și rușii de acum un secol nu mai sunt aceiași cu cei de acum. Cei de azi au trecut vreme de câteva generații printr-un sistem de învățământ extins, pe lângă alte „agenții de loializare” în cadrul unor „state moderne mobilizatoare”, dar și prin numeroase evenimente fondatoare, cum au fost cel de al Doilea Război Mondial și căderea URSS. Totodată, nici războiul din Ucraina de azi nu are, și sperăm nu va avea vreodată, amploarea Primului Război mondial. Cu toate acestea, în orizontul meu de așteptare teoretic, atitudinile oamenilor de rând față de războiul din Ucraina sunt determinate de identificările și loialitățile acestora față de propriul stat și națiune și, eventual, față de „patria” externă. Cum, însă, se construiesc aceste atitudini în rândul populației unui stat mic și recent cum este Republica Moldova față de un război declanșat de Rusia, față de care mulți moldoveni încă păstrează și cultivă o relație mai mult sau mai puțin difuză de apartenență, admirație sau frică? Cum se conturează opiniile moldovenilor față de un război dus în țara vecină, Ucraina, în raport cu care ei împărtășesc relații de tovărășie și bună vecinătate? Cum situează aceștia acest cataclism social și politic în universul lor mental, prins în nodul gordian al unor loialități concurente, față de fosta metropolă și față de confrații de la frontieră?
După cum voi arăta într-un alt eseu, moldovenii de rând, atunci când sunt întrebați ce-și doresc cel mai mult, răspund că vor pace. Pentru mulți dintre aceștia, pacea pe care și-o doresc este posibilă doar după victoria Ucrainei. Alții cred că o pace durabilă ar fi posibilă după ce va învinge Rusia și va fi reconstituită Uniunea Sovietică despre care mulți își aduc aminte cu duioșie. În sfârșit, o a treia categorie de respondenți cuprinde persoane din toate taberele – pro-ucraineană, pro-rusă și rezervați sau indeciși. Această categorie de respondenți consideră că toți politicienii implicați în acest război trebuie să negocieze pentru a ajunge la un acord de pace, cedând fiecare din idealul victoriei la care aspiră în folosul vieții și bunăstării cetățenilor de rând, care suferă cel mai mult în urma războiului.
REFERINȚE:
[1] Eric Lohr, Nationalizing the Russian Empire. The Campaign against Enemy Aliens during World War I (Cambridge, MA: Harvard University Press, 2003); Mark von Hagen, “The Levée en Masse from Russian Empire to Soviet Union, 1874–1938,” In The People in Arms: Military Myth and National Mobilization since the French Revolution, eds. Daniel Moran and Arthur Waldron (Cambridge, MA: Cambridge University Press, 2013).
[2] Tilly, Charles. 1985. “War Making and State Making as Organized Crime.” In Bringing the State Back In, edited by Peter B. Evans, Dietrich Rueschemeyer, and Theda Skocpol, 169-191. Cambridge: Cambridge University Press.
[3] Mark von Hagen. 2007. War in a European Borderland: Occupations and Occupation Plans in Galicia and Ukraine, 1914-1918. Seattle and London: University of Washington Press; Aleksandr Astashov. 2018. “The Russian Peasant at the Front during the First World War.” Russian Social Science Review 59 (3): 206–30.
[4] Jana Osterkamp and Martin Schulze Wessel, „Texturen von Loyalität. Überlegungen zu einem analytischen Begriff,” Geschichte und Gesellschaft 42, no. 4 (2016): 553-73.
[5] John Bushnell, “Peasants in Uniform: The Tsarist Army as a Peasant Society,” Journal of Social History 13, no. 4 (1980): 565; Yohanan Petrovsky-Shtern, Jews in the Russian Army, 1827–1917: Drafted into Modernity, Cambridge: Cambridge University Press, 2009), 1, 23; Kenneth B. Moss, “At Home in Late Imperial Russian Modernity—Except When They Weren’t: New Histories of Russian and East European Jews, 1881–1914,” The Journal of Modern History 84, no. 2 (2018): 422.
[6] Mark von Hagen, “The Levée en Masse from Russian Empire to Soviet Union, 1874–1938,” In The People in Arms: Military Myth and National Mobilization since the French Revolution, eds. Daniel Moran and Arthur Waldron (Cambridge, MA: Cambridge University Press, 2013), 161.
[7] Andrea Komlosy, “Imperial Cohesion, Nation-Building and Regional Integration in the Habsburg Monarchy, 1804–1918,” in Nationalizing Empires, eds. Stefan Berger and Alexei Miller (Budapest and New York: CEU Press, 2014), 369-428.
[8] Marius Pop, “Mentalitate, educație și instrucție în armata română după Marea Unire,” Caiete de Antropologie Istorică 33, no. 2 (2018): 71–88; Petre Otu, “Gîndirea militară românească despre necesitatea pregătirii tineretului pentru apărarea patriei în perioada interbelică,” Muzeul Național 7, no. 1 (1983): 287–93; Diego Ciobotaru, “Despre modernizare în ritmuri cazone: militarizarea vieții publice în România interbelică,” Anuarul Institutului de Istorie »A.D. Xenopol«, no. supl. 1 (2014): 253–77; O. Yu. Toporenko, “Military Training of Schoolgirls in the Polish-Lithuanian Commonwealth II in the Territory of Western Ukraine: Problems and Values,” Naukovyi chasopis NPU imeni M.P. Dragomanova 60, no. 2 (2018): 182–85; Eligiusz Małolepszy, “Physical Education and Sport in Rural Areas in Poland in the Years 1918–1939,” Česká Kinantropologie 20, no. 2 (2016): 58–70.
[9] Grzybowski, “Belarussen,” 235-243; Pop, “Mentalitate,” 78.
[10] Andrii Rukkas, “Ukrainians in Compulsory Military Service in the Polish Armed Forces (1921-1939),” Zeitschrift Für Ostmitteleuropa-Forschung62, no. 2 (2013): 271; Marius N. Pop, “Rolul preotului în serviciul armatei române de la primul la al Doilea Război Mondial,” Arhiva Someşană 19 (2020): 187–208.
[11] Pop, “Mentalitate,” 78; Otu, “Gîndirea militară,” 290.
[12] Von Hagen, “Levée en Masse,” 160, 185; Marc von Hagen, Soldiers in the Proletarian Dictatorship. The Red Army and the Soviet Socialist State, 1917-1930 (Ithaca and London, 1990), 93-98, 276; Elena Ju. Dubrovskaia, “Krasnaia armiia i vospitanie «novogo cheloveka»: ozhidaniia i proschety voennogo stroitel’stva v Karelii v 1920-e gody,” in XX vek i Rossiia: obshhestvo, reformy, revoliutsii, vol. 16 (Samara, 2020), 39-41.
[13] Wojtas, Learning, 291.
[14] Anca Filipovici, „Tineretul lui Carol al II-lea. Straja Țării ca mecanism de mobilizare și disciplinare în România anilor ’30,” Revista istorică 32, no. 1-6, 2022 (forthcoming); Anca Filipovici, “Healthy Young Bodies of an (Un)Healthy Nation: Physical Education and Discipline in Straja Țării (1934-1940),” PLURAL. History, Culture, Society 9, no. 1 (2021): 117.
[15] Isabel A. Tirado, “The Komsomol and Young Peasants: The Dilemma of Rural Expansion, 1921-1925,” Slavic Review 52, no. 3 (1993): 460–76; Arhiva Organizațiilor Social-Politice a Republicii Moldova (AOSPRM), Fund 49, inventory 1, file 1531, page 6.
[16] Rukkas, “Ukrainians,” 257-59; Grzybowski, “Belarussen,” 250-53.
[17] Andrei Cușco, “„Scenariile alternative” ale identității basarabene la începutul secolului al XX-lea: mobilizare etnică, românitate incertă și construcție națională,” PLURAL. History, Culture, Society 6, no. 1 (2018): 55-56.
[18] Rukkas, “Ukrainians,” 258.
[19] Іgor Mraka, “Dezertirstvo sered ukraintsіv u pol’s’komu vіis’ku: motivy, masshtaby,” Przegląd Środkowo-Wschodni 5, no. 5 (2020): 237–83; Kasprzycki, Remigiusz. “Dezercje i unikanie służby w wojsku polskim w latach 1918–1939.” Dzieje Najnowsze 48, no. 3 (2016): 104.
[20] Marius N. Pop, “Serviciul sanitar al Armatei Române în Perioada 1914-1945,” Caiete de Antropologie Istorică 30 (2017): 82; Remigiusz Kasprzycki, “The Illusion of Freedom: Deserters from the Polish Army in Czechoslovakia and from the Czechoslovak Army in Poland before 1939 in the Light of Polish Documents,” Przegląd Historyczno-Wojskowy 23, no. 2 (2022): 90.
[21] Kasprzycki, “Dezercje,” 152.
[22] Von Hagen, Soldiers, 69, 230.
[23] Eric Lohr, Nationalizing the Russian Empire. The Campaign against Enemy Aliens during World War I (Cambridge, MA: Harvard University Press, 2003), 9; Marc von Hagen, “The Great War and the Mobilization of Ethnicity in the Russian Empire,” in Post-Soviet Political Order: Conflict and State Building, eds. Barnett R. Rubin and Jack Snyder (London, 1998), 34-57.
[24] Von Hagen, “Levée en Masse,” 3; Omer Bartov, Anatomy of a Genocide: The Life and Death of a Town Called Buczacz (New York: Simon & Schuster, 2018), 33.
[25] Peter Holquist, “State Violence as Technique: The Logic of Violence in Soviet Totalitarianism,” in Landscaping the Human Garden, ed. Amir Weiner, 129–56. Stanford: Stanford University Press, 2003; Philipp Ther, “War versus Peace: Interethnic Relations in Lviv during the First Half of the Twentieth Century,” Harvard Ukrainian Studies 24, no. XXIV (2000): 258, 274.
[26] Mark von Hagen, War in a European Borderland: Occupations and Occupation Plans in Galicia and Ukraine, 1914-1918 (Seattle: University of Washington Press, 2007), 105; Aleksandr B. Astashov, “The Russian Peasant at the Front during the First World War,” Russian Social Science Review59, no. 3 (2018): 206-220; Bushnell, “Peasants,” 565-576.
[27] Brock, “Belarusan,” 286; Kapaló, “Certifiably Orthodox,” 219; Clark, Sectarianism, 133.
[28] Astashov, “Russian Peasant,” 217-8.
[29] Alberto Basciani, Dificila Unire. Basarabia și România Mare 1918-1940 (Chișinău, 2018), 80-84.
[30] Grant T. Harward, Romania’s Holy War. Soldiers, Motivation, and the Holocaust (Ithaca, 2021), 104, 243.
[31] Péter Hanák, “Vox populi: Intercepted Letters in the First World War,” in The Garden and the Workshop. Essays on the Cultural History of Vienna and Budapest, ed. Péter Hanák (Princeton, 1998), 190; Laurence Cole, “Differentiation or indifference? Changing perspectives on national identification in the Austrian half of the Habsburg Monarchy,” in Nationhood from Below. Europe in the Long Nineteenth Century, eds. Maarten Van Ginderachter and Marnix Beyen (London, 2012), 113.
[32] Astashov, “Russian Peasant,” 208-212.
[33] Andriy Zayarnyuk, “‘The War Is as Usual’: World War I Letters to a Galician Village,” Ab Imperio 2010, no. 4 (2010): 210-220.
[34] Astashov, “Russian Peasant,” 223.
[35] Baker, Peasants, 29-31.
[36] Lynne Viola, Peasant Rebels under Stalin. Collectivization and the Culture of Peasant Resistance (Oxford, New York: Oxford University Press, 1996), 167, 194; Lynne Viola, “Bab’i Bunty and Peasant Women’s Protest during Collectivization,” Russian Review 45, no. 1 (1986): 29-30; Brown, Biography, 99; Kotliar, “Zhіnky,” 60.
[37] Vezi Viola, Peasant Rebels, 197; vezi și Reed-Danahay, Education, 32.
[38] Ewa Nizinska, “The Attitudes and Social Moods of the People of Sambor during the First World War,” in The First World War on Polish Lands: Expectations – Experiences – Consequences, ed. Włodzimierz Mędrzecki (Warsaw: Tadeusz Manteuffel Institute of History, 2018), 179-197.
[39] Baker, Peasants, 1-15, 49-51; Orlando Figes, Peasant Russia, Civil War. The Volga Countryside in Revolution (1917-1921) (Oxford, 1989), 1-26; Donald J. Raleigh, Experiencing Russia’s Civil War. Politics, Society, and Revolutionary Culture in Saratov, 1917-1922 (Princeton, 2002), 175-207.
Imagine de fundal: Soldați români scriind o scrisoare în Primul Război Mondial (sursă: europecentenary.eu)
