În timp ce îmi aștern aceste gânduri pe hârtie, liderii europeni, unul după altul au părăsit Bulboaca (Moldova, Anenii Noi) unde au mers pentru Summit-ul Comunității Politice Europene (CPE) și unde au ținut discursuri despre beneficiile aderării la UE, despre solidaritatea țărilor civilizate si mai și laudă guvernarea moldovenească pentru angajamentul care și l-a asumat pentru europenizarea societății și pentru eforturile pe care le face în această direcție.
Caricatură de Marian Kamensky
Amalgamul de laude, entuziasm și optimism lasă puțin spațiu pentru critică, deoarece narațiunea dominantă afirmă cu tărie că europenismul este singura cale legitimă, respingând orice perspective alternative drept falsități. Din această perspectivă consider foarte important de a analiza critic această euforie europeană și de a mă aprofunda în semnificația ei subiacentă. Drumul Moldovei către aderarea la UE, marcat de o îmbrățișare a „valorilor europene” și o aspirație de a atinge „civilizaționismul european” se încadrează perfect în următorul citat:
‘[…] vor fi întotdeauna cei rămași la ușa [UE] care pretind o miză în ideea europeană, fie pe baza creștinismului lor, fie a geografiei, fie a istoriei, fie din cauza angajamentului față de un anumit concept al modernității și, astfel, contestând excluderea lor din Uniunea Europeană. […] în timp ce granița poate crea iluzia unei diviziuni decisive între un exterior și un interior, aceasta este o mistificare, pentru că, în realitate, ea pătrunde deja în exterior, furnizând instrumente, reguli și tehnologii europene chiar în inima [periferiilor europene]’ (Follis 2012, p. 203) [1]
Totodată, acest citat subliniază și faptul că granițele dintre Moldova și UE sunt de fapt imaginate, întrucât țara a fost deja influențată de instrumentele și reglementările UE cu mult înainte de invazia Ucrainei din 2022.
Influențele tangibile ale UE prin investiții, reforme si granturi, împreună cu discursurile despre „europenizare” au pătruns profund în conștiința colectivă și peisajul politic al Republicii Moldova. Această influență a devenit un element de temelie pentru revigorarea naționalismului moldovenesc care încearcă să se modeleze după așa zisele idealuri vestice.
Cu cât in politica si societatea civilă este folosit mai mult discursul despre „europenizare”, „valori europene” și „dezvoltare europeană”, cu atât mi se pare mai necesar să examinez și să analizez critic aceste narațiuni, atât în originile lor istorice, cât și în relevanța lor în contextul prezent. La urma urmei, după cum zice Bourdieu (1993), limbajul are semnificații simbolice și greutate ideologică. Acest lucru este încă si mai pronunțat în această săptămână, pe care aș descrie-o ca un spectacol al „europeanității”, marcat de recenta adunare din 21 mai și de summit-ul CPE. Deci în acest articol, propun o examinare critică a conceptului de „Europa” si „Europenizare” pentru a aduce în prim-plan întrebări de identitate, apartenență și dinamica puterii în cadrul proiectului european.
După adunarea europeană de pe 21 mai, șefa statului Maia Sandu a conchis:
„Ieri, 21 mai 2023, am fost o mare familie europeană! Ieri am fost impresionant de mulți, însă vocea noastră a fost una singură – moldovenii sunt europeni și Moldova trebuie să devină membru cu drepturi egale al Uniunii Europene până în 2030.”
Această direcție de dezvoltare este formulată ca fiind o decizie existențială, o alegere morală, încorporată în eforturile de a construi o identitate națională înrădăcinată în așa-zisa „civilizație europeană”.
Aceasta retorică politică cuprinde trei teme semnificative:
În primul rând, ea întărește ideea despre UE ca „spațiu civilizațional” si „comunitate de valori”, pe care alte națiuni „subdezvoltate” ar trebui să aspire să le imite.
În al doilea rând, aceste discursuri politice demonstrează modul în care elitele politice ale Moldovei au interiorizat statutul semiperiferic al țării. În discursul public, există o acceptare covârșitoare că Moldova „nu este chiar Europa”, dar este în proces de „tranziție”.
În cele din urmă, astfel de discursuri implică faptul că identitățile complexe, ambigue și starea de „ mijloc” sunt nepotrivite, nedorite și chiar amenințătoare în lumea contemporană [2].
În contextul războiului din Ucraina, cel puțin în discursul politic, guvernul Republicii Moldova s-a aliniat la poziția UE de condamnare a Rusiei ca stat agresor. Orice opinii divergente sau perspective critice față de însăși guvernarea sunt adesea ignorate ca fiind obstacole în calea progresului și dezvoltării țării, considerate „necivilizate” și legate de regimul rus. Sergiu Tofilat a exprimat asta perfect: astăzi toată lumea civilizată întoarce spatele Federației Ruse și susține Ucraina.
Astfel de formulări evidențiază dinamica asimetrică a puterii dintre membrii UE și țările candidate [3] , unde se așteaptă ca Moldova să-și demonstreze devotamentul și pregătirea pentru a deveni membru al „lumii civilizate”. Problema de bază nu constă în alinierea împotriva agresiunii ruse – care trebuie condamnata laolaltă cu toate agresiunile militare, inclusiv inițiate de așa-zisele țări civilizate – ci mai degrabă în mentalitatea dublei colonialități.
Moldova nu se aliniază cu țările postcoloniale pentru a condamna imperialismele globale, care cuprind atât Rusia, cât și fostele imperii europene, dar nici nu își recunoaște propriul imperialism intern. În schimb, Moldova caută să profite de privilegiul și imperialismul asociat cu UE.
Având în vedere extinderea UE spre Est și „întoarcerea în Europa” a regiunii, putem vorbi de imperialisme multiple sau suprapuse în regiune: întoarcem spatele expansionismului rus, în același timp îmbrățișând statutul de semiperiferie vis-a-vis de UE.
Privind dincolo de narațiunea predominantă care descrie situația geopolitică din regiune ca o luptă între bine și rău, civilizație și tribalism, este esențial să recunoaștem că propulsarea Moldovei ca membru candidat al UE simbolizează expansiunea capitalismului neoliberal în țările emergente.
În acest context, regiunea servește ca o semiperiferie europeană, o sursă convenabilă de forță de muncă ieftină, situată convenabil la pragul nucleului occidental [4]. Mai mult de atât, periferia est-europeană funcționează ca o zonă tampon, menținând efectiv o barieră care împiedică afluxul de migranți și refugiați nedoriți.
După cum scrie Piro Rexhepi in cartea sa recentă, ”Incinte albe: capitalism rasial și colonialitate de-a lungul rutei balcanice”, după criza financiară din 2008 și criza refugiaților din 2015, țările din est care au aderat recent la UE (de exemplu, Polonia si Ungaria) se prezintă drept „Europa mai bună” sau „Europa adevărată” care susține „valorile tradiționale” și este construită pe pilonii iluminismului: familia, stat-națiune, creștinism. Cu alte cuvinte, acestea caută să reconstruiască o „Europă albă conservatoare” delimitată rasial, îmbrățișând eurocentrismului și credința într-o cale istorică unidirecțională care perpetuează o viziune asupra lumii unde Europa centrează progresul și modelează alte culturi, dar rămâne neatinsă de altele [5].
Periferiile estice și tranziția după Războiul Rece
UE a apărut după două războaie mondiale devastatoare ca un efort intelectual și un proiect supranațional care urmărește să regândească organizarea socială a continentului și să se elibereze de nostalgiile naționaliste. Dar, așa cum spune Krastev (2017), „Uniunea Europeană a fost întotdeauna o idee în căutarea unei realități”. Relația dintre UE și vecinii săi „estici” se bazează încă pe un sistem global de putere ierarhică și ideologii coloniale. Foarte important, extinderea UE nu se referă doar la acceptarea sau respingerea de noi membri, ci implică și transformarea activă a zonelor de graniță în zone tampon care cooperează cu obiectivele economice și de securitate ale UE. Follis (2012) susține că acest proces are două obiective: de a însuși „Europa” pentru UE și de a crea „parteneri” însărcinați cu o „misiune civilizatoare” în Est.
Problema extinderii către „Est” a venit într-un moment oportun când UE a trebuit să-și restructureze economia pentru a putea concura cu SUA, cu boom-ul tigrilor asiatici și cu întărirea Chinei și Indiei în anii ‘90. Astfel, „Europa de Est” a devenit o sursă de forță de muncă ieftină și ușor accesibilă, de resurse și piețe noi. Sub îndrumarea guvernelor occidentale, precum și a instituțiilor ca Banca Mondială și FMI, „Europa de Est” urma să fie supusă unei „terapii de șoc” pentru a se imuniza de socialism și de ineficiența acestuia.
Prescripțiile neoliberale au inclus privatizări, liberalizarea prețurilor interne și a comerțului, construirea unui cadru legal care să permită economia de piață liberă – un pachet de „tranziție” care cu doar un deceniu înainte de prăbușirea Uniunii Sovietice a înfundat America Latină într-o criză economică gravă. În mod similar, aceste reforme au avut efecte devastatoare pentru majoritatea populației din spațiul post-sovietic. Implementarea acestei „terapii de șoc” a dus la recesiuni economice semnificative, colapsul producției industriale, șomaj extins și dizolvarea sistemelor de protecție socială, care au contribuit, în mod colectiv, la o creștere a migrației forței de muncă[6]. În ciuda acestor „costuri sociale” sau „victime ale progresului”, multe elite politice din statele nou formate au îmbrățișat „tranziția” neoliberală și integrarea „Europei de Est” ca semi-periferie în sistemul capitalist global.
Anii ‘90 au fost o perioadă de „imitare a Occidentului!”[7] .
Acest proces de imitație, cunoscut și sub denumirea de democratizare, liberalizare, integrare sau „europenizare”, a fost privit ca cea mai rapidă cale către prosperitate, implicând nu numai restructurari economice, ci și adaptare la „valorile occidentale”.
Însușirea anumitor valori ca fiind în mod inerent „europene” implică exclusivitatea acestora pentru statele membre, solidificând efectiv o relație asimetrică între membrii UE şi ţările candidate.
Sunt oare drepturile omului, dreptul la protest, dreptul la vot sau drepturile femeilor valori europene inerente?
De exemplu, luptele anticoloniale ale fostelor colonii au avut un impact profund și de anvergură asupra lumii, modelând cursul istoriei și demontând exploatarea europeană care nega popoarelor indigene anume aceste drepturi ”europene”!.
Cu toate acestea, aceste lupte rămân adesea umbrite și marginalizate în relatările istorice, perpetuând o perspectivă eurocentrică care minimizează agenția și semnificația popoarelor colonizate. Chiar și în spațiul nostru, mișcările de eliberare de sub regimul sovietic, au fost democratice în esență, dar acum suntem plasați in școala democrației și învățați cum să gândim și ce să facem. Acest lucru ridică întrebări importante cu privire la însuşirea acestor valori de către UE ca mijloc de a-şi afirma propria autoritate şi de a consolida o naraţiune a superiorităţii. Prin susținerea acestor valori ca fiind unic europene, UE creează percepția că acestea sunt exclusive statelor sale membre, diminuând astfel agenția și realizările altor regiuni și societăți în susținerea democrației.
Această dinamică poate fi văzută ca o continuare a trecutului colonial al Europei, iar procesul de „europenizare” devine o formă de dominație culturală și politică, unde periferia este așteptată să se conformeze standardelor stabilite de nucleu. Actualul guvern moldovenesc a internalizat cu succes această idee de europeanitate, astfel încât discursul despre europenizare a devenit o piatră de temelie în construirea unui nou brand de naționalism moldovenesc.
Nicu Popescu, Ministrul Afacerilor Externe, a menționat recent că „[s]ummit-ul ne ajută să convingem cât mai mulți lideri europeni, că Republica Moldova este un stat european și că avem acest elan, care este foarte important atunci când se vor lua deciziile privind aderarea la Uniunea Europeană”.
Prin revendicarea „europeanității”, guvernarea poziționează Moldova într-un cadru de norme culturale și societale asociate cu Europa, pe de o parte reflectând un fel de auto-colonizare, iar pe de alta, înstrăinând o parte semnificativă a populației, peste 40%, care deține perspective și identități diferite, în special în regiuni precum Transnistria și Găgăuzia.
Mai mult de atât, această narațiune trece cu vederea istoria regiunii ca o „centură de popoare mixte” și, în schimb, se străduiește să imite modelul statelor-națiuni occidentale, care adesea atribuie stabilitatea lor societală omogenității etnice.
Căutarea omogenității, totuși, implică în mod inerent respingerea și marginalizarea altor etnii, limbi și perspective diverse, ceea ce subminează esența incluzivă și pluralistă a unei societăți democratice.
Fie că vrem sau nu, istoria complicată a Moldovei sub Imperiul Rus, ca parte a României, ca parte a Uniunii Sovietice, au influențat profund complexitatea identității țării noastre. Aceste moșteniri au lăsat o amprentă asupra Moldovei, modelându-i peisajul cultural, lingvistic și geopolitic și conducând la diversitatea de identități contemporane.
Căutarea omogenității naționale este în mod inerent un proiect violent, deoarece implică anihilarea diversității și marginalizarea diferențelor. În „Europa de Est”, mai ales, această cerință de omogenitate este în contradicție cu realitatea istorică a regiunii ca „centură de popoare mixte”. Ceea ce este îngrijorător, susține Todorova (2009) [8] este că ambiguitatea, complexitatea, și liminalitatea acestei regiuni sunt adesea percepute ca anormale și potențial amenințătoare. În consecință, eforturile politice care vizează omogenizarea și unirea oamenilor sub o esență națională („europeană”), forțându-i astfel să-și aproprie o singură identitate, după cum ne învață istoria duc inevitabil la fricțiuni și tensiuni sociale.
REFERINȚE:
[1] Follis, K. S. (2012). Building Fortress Europe: The Polish-Ukrainian Frontier. In Building Fortress Europe. University of Pennsylvania Press. https://doi.org/10.9783/9780812206609.
[2] Todorova (2009): Imagining the Balkans. Oxford University Press.
[3] Horký-Hlucháň, O., & Kratochvíl, P. (2014). “Nothing Is Imposed in This Policy!”: The Construction and Constriction of the European Neighbourhood. Alternatives: Global, Local, Political, 39(4), 252–270.
Varga, M. (2022). Mental Maps of Eastern Europe: States, Mentalities, Modernisation. Journal of Historical Sociology, 35(4), 372–388. https://doi.org/10.1111/johs.12390.
[4] Mark, J., & Betts, P. (2022). Introduction. In J. Mark & P. Betts (Eds.), Socialism Goes Global: The Soviet Union and Eastern Europe in the Age of Decolonisation (p. 0). Oxford University Press. https://doi.org/10.1093/oso/9780192848857.003.0001
[5] El-Tayeb, F. (2011). European Others: Queering Ethnicity in Postnational Europe. University of Minnesota Press. http://ebookcentral.proquest.com/lib/kbdk/detail.action?docID=765495.
[6] Gevorkyan, A. V. (2018). Free market reform: Liberalization, privatization, shock therapy, and policy misfortunes. In Transition economies: Transformation, development, and society in Eastern Europe and the former Soviet Union (pp. 122–159). Routledge.
[7] Krastev, I., & Holmes, S. (2018). Imitation and Its Discontents. Journal of Democracy, 29(3), 117–128. https://doi.org/10.1353/jod.2018.0049
[8] Todorova, M. (2009). Imagining the Balkans (Updated Edition). Oxford University Press.
Imagine de fundal: Lucrări de pregătire pentru întîmpinarea delegațiilor summitului Comunității Politice Europene la Bulboaca (iunie, 2023).
Autor imagine: Daniel MIHĂILESCU.
Distanța de la fluturarea tricolorului la Teatrul de Vară la o carieră bazată pe niște noțiuni goale de conținut, în fapt discursuri metaforice neocoloniale, cum ar fi imperialismul moldovenesc, incluziune de dragul incluziunii, drepturile femeilor care includ și bărbatii, etc. nu reprezintă niciun fel de știință, ci politici personale de jonglerie mentală în scopuri strict materiale.
De fiecare dată cînd citesc astfel de comentarii mă întreb ”din ce poziție sînt rostite ele?”.
Din poziția ”unui cercetător cu vastă experiență, vizibilitate și expertiză”? Nu prea, fără ofensă.
Din poziția unui ”hai să mă bag în seamă pentru că am o ură pentru față de progresiști că m-au scos cîndva dintr-un grup?” Cam de acolo…
Pentru cineva care are pretenții, ești mult prea ranchiunos…Și pentru pretenții, comentariul nu prea are substanță.
Ranchiunos e puțin spus. Un sentiment total de rușine. Când traiul la Copenhaga se poate câștiga atât de ușor cu două-trii prioami verbale, iar viața e scurtă și eu vreau știință și nu pot accepta dealing in halftruths și am pretenția de a nu amesteca limbile.
De ce am fost și sunt atât de nerealist, de ce nu am învățat de la voi să accept să strig sloganul care aduce banul?!…
Tu scrie un articol ”științific” și o să-l publicăm…De zece ani te vaicări în comentarii că știi cel mai mult și…nu faci nimic decît să pierzi vremea altora…
Aș participa cu drag la o discuție constructivă sau o dezbatere legată de conținutul acestui articol. Care sunt întrebările concrete legate de această analiză și perspectivă expusă? Nu pot identifica nimic altceva în comentariile tale, Călin, decât presupuneri și atacuri personale. Întrucât acest articol a stârnit sentimente atât de puternice, aș sugera să le așterni într-un răspuns ‘științific’, de exemplu un articol-răspuns ce dezbate argumentele aduse mai sus.
Care atacuri personale???? A spune că Linella face bani din comercializarea de produse alimentare este atac la persoană?!
Cred că orice fel pretenție de științificitate trebuie abandonată când se intră pe tărâmul misticii imperialismului moldovenesc… Nu am putut dormi toată noaptea tot gândindu-mă ce fel de știință se poate scrie ca replică la știința că focul arde, iar pământul este plat.
Apropo, cu ideea de bază a articolului sunt de acord (focul arde); măcar pentru că e o idee străveche deja (2009 AIE), iar RM deja a și început procesul de aderare la UE. Deci și Watson ar fi putut scrie acest articol. Poate chiar mai bine….
PS: (Disclaimer). Replicile mele NU se referă la niciun articol, faptă sau persoană reală, ci fac parte dintr-o posibilă viitoare carte sf despre populația Imperiului Galactic. Orice asemănare cu persoane, evenimente sau publicații reale este pur întâmplătoare.
Clar, ca în vechiul banc: rămîne cum a fost
Că tot am fost invitat la această discuție, o să încerc să îmi expun punctul meu de vedere.
Partea pozitivă a articolului e că discerne valoarea crescândă a aspectului „european” – a se citi „pro-UE” din moldovenismul basarabean. Consider că și menționarea aspectelor economic, politic și ideologic ale relației de tip centru-periferie dintre UE și R. Moldova este pertinentă și la obiect. Unii ar numi astea banalități, eu cred că e un fundament solid pentru o critică reușită.
Din păcate, în ciuda acestui start promițător, articolul pierde din avânt, întrucât folosește un cadru critic ambiguu, originar – aș spune – într-un marxism postcolonialist. Cauza pentru rolul de parte dominată pe care îl ocupă R. Moldova vizavi de UE nu este atribuit de autoare lipsei de importanțe economice, demografice, geopolitice, etc. a micului stătuleț dintre Prut și Nistru, ci unui neclar „capital internațional”. Soluția, iarăși, e necoaptă, întrucât presupune posibilitatea și dorința emancipării față de centru ca în coloniile imperiilor secolului xx, in timp ce populația R. Moldova nu știe cum să se ue-uropenizeze cât mai rapid .
Problema cea mai mare a articolului e totuși alta. Dorința de emancipare cu orice preț a autoarei o face să recurgă la argumente din inventarul moldovenismului sovietic, așa numitul moldovenism primitiv, care argumente ne-ar face să zâmbim dacă nu am cunoaște că sunt și astăzi parte a propagandei rusești.
Astfel, vedem cum este conjurată imaginea idilică a modernității sovietice, multietnice, cu cele câteva drepturi de fațadă, cu scurta perioadă de proteste de vreo 4-6 ani din timpul lui Gorbaciov. Dificultățile anilor 90 sunt văzute ca o consecință a politicilor Băncii Mondiale, ceea ce dă apă la moară resentimentului anti-vestic de tip rusesc. Spun de tip rusesc, pentru că și acolo se tot spune că au fost înșelați. Unii chiar reproșează SUA lipsa unui plan Marshall pentru Rusia.
În acest context consider extrem de periculos semnul întrebare din articol față de susținerea Ucrainei în războiul de apărare al acesteia contra invaziei rusești. Periculos nu pentru Ucraina, nu pentru SUA și UE, ci pentru R. Moldova. Ocupația din 1812, pactul Ribbentrop-Molotov, războiul din 1992 din Transnistria sunt tot atâtea stegulețe roșii care ne arată că poate totuși ar trebui să o lăsăm mai moale cu emanciparea anticapitalistă și cea postcolonială că s-ar putea să ne tăiem craca de sub picioare. Mai bine să lăsăm R. Moldova să se asocieze imperiului UE, așa cum menționează autoarea că se întâmplă in prezent.