O zicală celebră încetățenită în mentalul colectiv spunea că drumul spre iad este întotdeauna pavat cu intenții bune. Or, nu mereu s-a întâmplat asta, dimpotrivă. Mari tragedii, fenomene nefaste, genocide, masacre înfiorătoare, teribile epurări au fost mai degrabă pregătite din punct de vedere ideatic de către cei care au propagat în spațiul public concepții incompatibile cu demnitatea umană, negând nu în puține rânduri dreptul la existență al alterității, indiferent de natura acesteia. Din nefericire, lucrurile nu puteau fi dispuse decât conform acestei logici inclusiv în spațiul românesc, guvernat, ca urmare a unui laborios traseu spre edificarea statului național, de o stare cronică de fragilitate existențială. Așa cum remarca, printre alții, Lucian Boia, dacă în trecut „celălalt” era în principii cineva cu pretenții de superioritate asupra Țărilor Române, în perioada modernă frustrările la adresa alterității s-au manifestat prin ura față de evrei.
Antisemitismul românesc nu a apărut spontan, derivat dintr-un moment straniu, dar cu importante consecințe, ci a reprezentat o acumulare de atitudini și luări de poziții din ce în ce mai ridicate în tonalitate și mai radicale în ceea ce privește potențiala lor finalitate. Motivele au fost fără îndoială diverse, dar pot fi subsumate unor idei-forță care au căpătat lent, dar durabil dreptul de cetate și care au pivotat în jurul avatarurilor și tribulațiilor provenite din conceptul de națiune, cu toate consecințele cunoscute. În special, după 1878, în momentul în care recunoașterea independenței României a fost condiționată de către Marile Puteri de emanciparea evreilor, un fenomen normal în Europa acelei perioade, cu excepția Rusiei, antisemitismul românesc a devenit endemic și a ajuns la proporții fără precedent. Cele mai multe personalități politice, alături de cei mai importanți intelectuali, atunci când aceste două calități nu se confundau, precum Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Vasile Conta, A.D. Xenopol, Mihai Eminescu și mulți alții au avut cel puțin pulsiuni antisemite concretizate în publicistica sau discursurile epocii. Așa cum nota, în 1938, Barbu Theodorescu, „Antisemitismul român are o vechime de o sută de ani. A lupta în contra evreului înseamnă că te afli pe linia cea dreaptă a dezvoltării normale a poporului român. Antisemitismul a încălzit sufletul elitei intelectuale românești. Antisemitismul este cea mai vitală problemă a propășirii românești. (…) Am spus că nu există român de seamă, cărturar creator în cultura românească care să nu fi activat și să nu fi simțit necesitatea luptei în contra evreului.”
Or, în perioada interbelică, pasiunile naționaliste nu au fost inhibate, așa cum ar fi fost probabil firesc, de apariția României Mari. Dimpotrivă, prezența unui procent semnificativ de minorități a fost de natură să impulsioneze mișcările extremiste în siajul cărora s-au aflat numeroși intelectuali români în căutare de repere din ce în ce mai absurde, totul într-un context universal agravant, caracterizat de deriva cumplită consecutivă primului război mondial. Or, în numeroase cazuri, memoria colectivă românească a preferat să eludeze anumite fapte, să ocolească aspecte nefirești sau chiar să inducă în măsura posibilului o imagină pozitivă a tinerei generații interbelice de intelectuali, formată din gânditori excepționali, probabil supuși unor erori personale inerente, dar exemplari totuși atât prin operă cât și prin atitudine morală. Bineînțeles, o astfel de memorie este invariabil selectivă, atunci când nu este corelată cu nuanțe de-a dreptul hagiografice, cadrul în care se plasează încă din nefericire și unii istorici sau profesori de istorie. Așa cum era de așteptat, totul are ca rațiune superioară idealul național, pur și atemporal, chiar dacă acesta scapă unei înțelegeri lucide.
În cadrul acestui context, merită relevată lucrarea „Elita culturală și discursul antisemit interbelic”, apărută la Editura Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” și Editura Polirom. Studiile cuprinse în această carte au fost concepute de Alexandru Florian, doctor în filosofie și științe politice, Director general al Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, care a scris studiul final precum și pe cele despre Mircea Vulcănescu și Vintilă Horia și Ana Bărbulescu, doctor în sociologie, coordonator al Departamentului de cercetare din cadrul Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” și conferențiar universitar la facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, care a scris despre Nicolae Iorga, A.C. Cuza, Octavian Goga, Nae Ionescu și Nichifor Crainic. Lucrarea este prefațată de istoricul german Armin Heinen, autor al uneia dintre cele mai bune cărți despre istoria Mișcării Legionare, un subiect asupra căruia nu puțini istorici române au preferat să planeze echivocul și controversa, chiar și în cazul în care reconstituirea este la îndemâna oricărui cercetător serios.
Recent, în spațiul public din România, a izbucnit o controversă legată de numele lui Mircea Vulcănescu, fără îndoială un intelectual de marcă al perioadei interbelice, filosof, sociolog și economist, membru important al grupării de la Criterion. Așa cum precizam în legătură cu lucrarea lui Ionuț Butoi, „Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc”, „Imaginea pe care i-a creionează autorul este cea a unui profesionist, tehnocrat al epocii sale, economist competent, creator de analize pătrunzătoare în cadrul investigațiilor pe care le-a surprins asupra lumii rurale. Mai mult de atât, Vulcănescu pare a fi deținut o calitate rară în rândul funcționarilor români, onestitatea, relevată de activitatea sa ca director la Vămi, unde a încercat să reziste presiunilor ce puteau deschide calea unor abuzuri sau încălcări ale legii: „Adevărul e că, luptând pentru <<legalitate>, lupt acum exact împotriva ideilor mele de totdeauna. Și, mai ales, în contra vieții…noi punem bariere (…) Nu-ncape îndoială că, la fel ca tata, lucrez azi pentru România modernă, pentru europenizare. Trădător?” La fel ca majoritatea intelectualilor interbelici, Vulcănescu a fost influențat de Nae Ionescu, însă a preluat fondul ideatic al acesteia cu multiple rezerve și nuanțe, ce convergeau spre o interpretare originală a clivajului dintre „fondul cultural românesc și forma instituțională a statului modern”. Cum a ajuns un asemenea personaj, veritabil intelectual, înzestrat cu un puternic simț al realității sociale, elegant și legalist un fidel slujbaș al regimului dictatorial întruchipat de mareșalul Antonescu, autorul nu ne explică, așa cum menționam anterior.”
În orice caz, Mircea Vulcănescu nu a fost membru al Mișcării Legionare, deși era afin cu anumite puncte de vedere susținute de aceștia și nu a proferat scrieri antisemite. În schimb, a ocupat poziția de subsecretar de stat în cadrul Ministerului de Finanțe în timpul regimului Mareșalului Antonescu, vinovat dincolo de orice dubiu de politici criminale la adresa evreilor din teritoriile ocupate de armata română, în calitate de aliată a Germaniei naziste. Or, așa cum a arătat Alexandru Muraru, Mircea Vulcănescu a contribuit masiv la luarea unor măsuri grave, antisemite, așa cum au fost: înființarea comisiilor pentru „românizare”, deposedarea de avere a celor deportați în Transnistria și exproprierea lor, impunerea la plată a evreilor scutiți de stagiul militar, organizarea procesului de muncă obligatorie pentru evrei și, în general, a oricărui act normativ prind spoliere și umilirea evreilor români. Din aceste motive, Curtea de Apel București l-a condamnat la opt ani de temniță grea, însă procesul a avut loc în timpul instaurării comunismului, ceea ce a atras suspiciuni în legătură cu o condamnare de ordin politic, fapt care a degajat o anumită simpatie pentru personaj, mai ales că unii naționaliști exaltați îl identifică drept un „sfânt al închisorilor”, supus unei represiuni nedrepte. Pe de altă parte, în 2019, Curtea de Apel București a dispus printr-o decizie definitivă că procesul intentat lui Mircea Vulcănescu nu „a avut caracter politic”. De altfel, recent, stenogramele ședințelor de guvern din timpul regimului Antonescu au fost digitalizate în întregime astfel încât intervențiile și atitudinea lui Vulcănescu pot fi identificate cu ușurință de orice cercetător interesat de subiect. În pofida faptului că a beneficiat de susținere din partea unor intelectuali sau că numele său a fost purtat de școli și străzi, faptele, în nuditatea lor brută, nu comportă îndoială și ne dezvăluie imaginea unui intelectual devotat trup și suflet politicilor antisemite promovate de Mareșalul Antonescu și oamenii săi. În aceste condiții, Alexandru Florian se întreba dacă Mircea Vulcănescu a fost filosof al Școlii sociologice de la București sau om politic, care a pierdut pariul cu istoria? Poate s-a aflat în ambele ipostaze, dar cu siguranță, în timpul celui de-al doilea război mondial, a lăsat urme profunde, indelebile față de comunitatea evreiască, a cărei unica vină o reprezenta însăși existența sa fizică.
A scrie altfel decât în termeni înălțători și glorioși despre Nicolae Iorga a părut a fi pentru o lungă perioadă de timp un demers cel puțin riscant. Căci, în cazul lui Iorga, mentalul colectiv cărui i-au fost subsumați mai mulți istorici, tindea să declare drept imuabil adevărul potrivit căruia savantul prin excelență a dominat din punct de vedere intelectual atât sfârșitul epocii moderne cât și pe cea interbelică în totalitate. Într-adevăr, dacă se ține seama doar de cantitatea imensă de scrieri pe care a produs-o Nicolae Iorga, orice apropiere de opera acestuia necesită parcă mult prea timp, nemaivorbind de celelalte dimensiune care au conturat profilul personalității sale. Pe de altă parte, însă, nu atât o demitizarea se impune în cazul lui Iorga, cât o cercetare obiectivă, în spiritul științific al istoriei, în măsura în care acestea pot exista. Se va descoperi, în mod cert, că multe dintre scrierile lui Iorga nu erau valabile nici pentru contextul în care au apărut, că piesele sale de teatru sunt mediocre în cel mai bun caz, că volumele sale de poezii trezesc zâmbete și incită la ironii, că activitatea sa politică a reprezentat un eșec jenant și așa mai departe. Conflictual, contradictoriu, ipocrit, Iorga a fost însă și unul dintre cei mai virulenți antisemiți ai epocii moderne.
Într-adevăr, în publicistica sa, fie că ne referim la ziarul „Neamul românesc”, fie la „Floarea darurilor”, Iorga a dezlănțuit, până la izbucnirea primului război mondial, un val uriaș de judecată globală, primitivă în fond și abjectă în formă, la adresa evreilor a cărei existență apărea drept incompatibilă cu viziunea sa organicistă, a cărei sevă provenea din idealizarea unui trecut inexistent însă, dar adus la rangul de proiect național. Dacă, așa cum arăta Ana Bărbulescu, națiunile aveau origine divină, iar interesul acestora era consonant cu „sacrul, unicul și eternul”, evreii deveneau blamabili de scopuri insidioase menită a măcina până la epuizarea firea nealterată a poporului imemorial. Dacă de pildă, Constituția era în opoziție cu stadiul de dezvoltare al statului român, iar puterea politică era deținută de o infimă minoritate, denumită „națiunea legală”, evreii erau elementul alogen al căror suprem scop era reprezentat de coruperea unei elite, oricum profund viciată: „Jidanul însă este întotdeauna mai mult sau mai puțin „la putere” de care știe a se folosi, servindu-se, rând pe rând, indiferent, cu același succes întotdeauna, de „Ai noștri” liberali, ca și de „Ai noștri” conservatori pe care-i plătește, din cheltuielile generale ale întreprinderii. Și la o sută de lei, pe care o dă politicianului cu influență, câștigă Jidanul o mie, și pierde țara, sau elementul românesc, în genere, mai multe zeci de mii. Așa pentru întreținerea unei minorități de politicieni a căror profesie necinstită e politica, noi, Românii, ne prăpădim, pe când Jidanii se îmbogățesc, acaparând toate ramurile de industrie și de speculă, de la care ne exclud.” Iorga va imprima tăria verbului său unei teme recurente în epocă, aceea a degenerării poporului românesc în raport cu amenințarea evreiască, în condițiile în care evreii controlau politica, dominau industria și finanțele și, mai mult, viciau lumea rurală, a cărui protector a fost Iorga prin intermediul curentului sămănătorism, utopic de la un capăt până la altul și fără un mare impact în societate: „Bucatele, ba până și poamele din grădină, sunt vândute de mult la cine știe ce lichea jidovească în buzunarul căruia sună câțiva franci. (…) Cu asemenea mijloace se țin în țara noastră sute de mii de Jidani care n-au meșteșug și nu asudă asupra ogorului, ba chiar și râd de cine lucrează la câmp, ca și cum acela ar fi dobitocul lor. Se țin, se îngrașă, se rumenesc și plodesc case întregi de copii, care trăiesc, pe când ai noștri se ofilesc și pier din lipsa de casă încăpătoare, de hrană bună, de îngrijire la boală. (…) Dacă, se adresa Iorga țăranilor, ați avea deputați, bănci, tovărășii de vânzare legate cu băncile, n-ați hrăni din carnea voastră suptă sutele de mii de Jidani grași care nu muncesc.” Răzbate din aceste rânduri și nu numai o ură viscerală față de evrei, o obsesie dusă până la consecințele sale finale, dar și un limbaj puternic, violent și prevestitor într-un profund sens negativ.
În schimb, din motive care nu au fost deslușite în mod clar de istorici, Nicolae Iorga și-a schimbat în perioada interbelică atitudinea și a stopat atacurile sale la adresa evreilor. Poate a fost mulțumit de rezultatul războiului și a considerat că misiunea sa se încheiase din acest punct de vedere, poate a fost o repliere de ordin tactic într-un context radical schimbat, poate a perceput în alte nuanțe aerul nou al epocii. Antisemitismul său, temporar latent, a izbucnit însă încă o dată în 1938, într-un moment când amenințarea unui nou război mondial plutea peste Europa, iar Hitler încerca să ajungă la apogeul politicii sale de readucere a Germaniei în concertul Marilor Puteri. Astfel încât Iorga scria într-o celebră lucrare, „Iudaica”, un nou rechizitoriu violent la adresa evreilor: „[Evreii]…lucrează ca să aibă pentru ei, ca nație năvălitoare, cât mai mult. Până și în profesiunile libere, până și în învățământ, în știință, în literatură, ca avocați, ca medici, ca arhitecți, ca profesori, tot mai mulți, cu filologii, cu filozofii, cu ziariștii, cu poeții, cu criticile lor, ei ne dau pur și simplu afară din țara noastră…[Ei] ne sugrumă bisericile, ne înlocuiesc prăvăliile, ne ocupă locurile și, ce e mai pierzător, ne falsifică sufletul, ne degradează moralitatea prin opiul ziaristic și literar cu care ne incită… În loc să favorizeze o decongestionare, prin care emigrații cuminte organizate ar reduce proporția la orașe, la ceea ce se poate admite în orice mediu național, ei țin sub steagul înaintării de fiecare clipă; orice forță le aparține și, ca să se ascundă înaintarea, recurg la schimbările de nume în viață, la pseudonimele în literatură…Noi să ne organizăm pentru războiul conștiinței și al muncii. Să ne strângem împreună unde mai suntem. Și să pornim la recâștigarea prin truda de fiecare zi și prin perfecta bună înțelegere, prin ruperea de raporturi cu aceia care vreau să ne înlocuiască și să ne recucerim cele ce le-am pierdut. Ei între ei, pentru ei, cum au vrut. Noi între noi, așa să vrem”. Iorga a fost, printre alții, părintele spiritual al Mișcării Legionare, deși a sfârșit într-un mod regretabil, un caz clasic de devorare a idolilor.
În 1895, așa cum scria Armin Heinen, Nicolae Iorga și A.C. Cuza au întemeiat o efemeră „Alianță antisemită universală”, cei doi fiind pentru o lungă perioadă de timp tovarăși ideatici, care au împărtășit inclusiv același crez politic inabil. Cuza, așa cum remarca Ana Bărbulescu, își va începe activitatea publică în anul 1888 și a fost activ timp de cinci decenii, devenind, cu siguranță, unul dintre cei mai importanți antisemiți din întreaga noastră istorie. După primul război mondial, a înființat un vehicul politic, Liga Apărării Național-Creștine, care a fuzionat în 1935 cu partidul condus de Octavian Goga, Partidul Național Agrar. În urma acestei fuziuni, a rezultat Partidul Național Creștin, adus la guvernare în 1937 de Regele Carol al II-lea.
În multiplele sale scrieri, mai puțin cele de natură academică, care i-au atras acuzații de plagiat, Cuza a pledat, la rândul său pentru prezervarea romanității atemporale, amenințată existențial de prezența evreilor. În 1901, deja Cuza își declina concepțiile în cheie rasială, îngrijorat fiind de puterea de perpetuare și regenerare a elementului autohton: „România pare că a ajuns canalul de scurgere, Cloaca maxima a tuturor necurățeniilor etnice, iar românul nu mai e în stare să se hrănească cu munca lui cinstită în țară la dânsul și piere”. În paranteză fie spus, la o cercetare atentă a revistelor culturale de la începutul secolului XX, se poate remarca, dincolo de mesajul antisemit, care poate fi absent, tema, în mod evident, irațională, de alterarea națiunii române, însoțită de pierderea memoriei colective sau nesocotirea tradițiilor. Or, în mai puțin de două decenii, România nu numai că nu a dispărut, ci și-a dublat teritoriul, în timp ce atât statul român cât și poporul continuă să existe până în zilele noastre.
Revenind la A.C. Cuza, unul dintre subiectele care l-au preocupat cel mai mult era legat de creșterea necontrolată a evreilor, cu atât mai mult cu cât aceștia dețineau majoritatea orașelor în orașele din Moldova: „„În specie, cuprinderea orașelor românești de către Jidani, care e fapt îndeplinit în Moldova și amenință a se îndeplini și în Muntenia înseamnă: oprirea curentului învietor de la sate la orașe, condamnând excedentele satelor noastre la mizerie, la frământări, periculoase și la emigrări în masă, mai târziu; înseamnă subțierea și degenerarea clasei diriginte românești și înlocuirea ei cu o clasă dirigintă jidovească, care nu credem că poate să reprezinte idealurile poporului românesc, în forme corespunzătoare geniului său național; însemnează, în sfârșit, sau pieire pentru noi sau revoluție într-un viitor apropiat”. Or, în cadrul acestui context, Cuza a pledat mereu cu insistență pentru introducerea principiului numerus clausus în școlile și universitățile românești. În orice caz, limbajul lui Cuza, fundamentat pe pretinse considerente științifice era mai degrabă afin cu cel al lui Nicolae Paulescu, a cărui atitudine a rămas pur și simplu incalificabilă ținând cont de duritatea sa gratuită. În 1923, Cuza, precum Hitler ceva mai târziu, a lansat un teribil avertisment evreilor, cărora „li se pregătește o catastrofă fără exemplu în istoria lumii”. Din nefericire, Cuza va fi unul dintre antisemiții notorii din România, care va avea ocazia să își pună în practică delirul antisemit, alături de poetul Octavian Goga.
Goga este, de asemenea, un nume foarte bine cunoscut al culturii noastre, mai ales în calitatea sa de poet, poziție din care a beneficiat de multă clemență. Pentru Președintele Academiei, de pildă, Goga este în continuare „poetul pătimirii noastre”, în timp ce pentru istoricii lucizi ar trebui să fie un exemplu negativ de politician fără scrupule, a cărui antisemitism violent a răbufnit sub forma unor măsuri administrative. De altfel, și ca poet, dincolo de originea sa ardeleană care i-a indus un mesaj național apreciat în epocă și mult timp după aceea, în cheie sămănătoristă, Goga a ratat esența modernizării europene, care se baza pe urbanizare și industrializare. Poetul ardelean refuză esența civilizației din proximitatea sa, ducând până la paroxism contrastul dintre satul bucolic și orașul malefic. Aflat la Paris, poetul, devenit „robul mândrei metropole” își imaginează cu nostalgie întoarcerea la rădăcini: „Dar nopțile, când umbre moi se lasă / Și-n jur de mine urlă Babilonul, / Eu mă visez în sat la noi, acasă…” Atunci când admiră o madonă din Luvru, gândul îi zboară tot spre meleagurile natale: „Ce-o fi făcând acum o mamă / Acolo-n satul din Ardeal?…” Nu ar trebui să mire pe nimeni faptul că Eugen Lovinescu desemna sămănătorismul drept „cimitir al poeziei românești.”
Octavian Goga s-a implicat în politică încă de la începutul secolului XX, fiind ales deputat sau numit ministru, dar, așa cum arătam mai sus, apogeul carierei sale politice a fost reprezentat de faptul că a fost desemnat să conducă guvernul în urma complicatelor alegeri din 1937. În calitate de prim-ministru pe care a deținut-o pentru scurt timp, de altfel, Goga a promovat Decretul nr. 169 în legătură cu revizuirea cetățeniei, act din cauza căruia și-au pierdut cetățenia română peste 200.000 de evrei, adică o treime dintre cei prezenți pe teritoriul României. Au fost adoptate și alte măsuri cu caracter punitiv, care denotă, la fel ca în cazul celorlalți analizați în această carte, un dispreț nedisimulat față de evrei, „paraziții eterni” ce amenință precum într-o permanentă stare de asediu puritatea etnică a neamului românesc. Nu există practic soluție pe care Goga nu a luat-o în calcul în numele salvării României, fie că se referea la uzul violenței, fie la deportarea evreilor pe continentul african. De altfel, măsurile impuse de Goga fuseseră preconizate în cartea „Mustul care fierbe”, în cadrul căreia se dezlănțuie nemilos: „Mi se spune că în orașele de la nord ale Ardealului fiecare palmă de pământ e cumpărată de acești rătăcitori fii ai lui Israel, care peste noapte și-au preschimbat prezența provizorie în cetățenie românească. La țară s-au prelins de asemeni, discret și sigur, în toate colțurile. Țăranii noștri sunt dezarmați în fața lor și șapte piei se trag zilnic de pe bietele sate copleșite de cârciumi și tot felul de întreprinderi care le secătuiesc. (…) Remediul împotriva răului nu poate fi decât o acțiune de guvern pentru constatarea apartenenței fiecărui locuitor de aici și o grabnică operă de purificare. Până nu se va începe o astfel de măsură să nu ne mirăm că nemulțumirile aici cresc și că sufletele curat tinerești își strigă ponosul lor.” În fond, orice mijloc devine legitim dacă are drept scop final eliminarea sub o formă sau alta a unui corp străin a cărui unică funcție este de a infecta societatea și de a oblitera granițele perfecte pe care România le deținea în urma primului război mondial. Un discurs, în general, lipsit de substanță și care nu se fundamenta pe nimic altceva decât pe ură furibundă și iraționalitate.
Mulți intelectuali din perioada interbelică s-au aflat, într-un fel sau altul, sub influența filosofului și profesorului universitar Nae Ionescu, a cărui carismă l-a atras chiar și pe cerebralul scriitor evreu Mihail Sebastian. Despre Nae Ionescu însă, am scris pe larg atât într-un studiu care tratează antisemitismul românesc în perioadele modernă și interbelică, cât și în recenzia cărții Tatianei Niculescu, respectiv biografia acestui personaj și îi îndrum pe cititori să le consulte. Rămâne să adăugăm ceea ce a observat Ana Bărbulescu, respectiv că mentorul unei generații a urmărit, în fond, linia de gândire trasată de diverși gânditori anterior, respectiv a circumscris „cu fermitate identitatea românească unui cadru etnic.” La fel, spiritul religios al românilor nu poate fi separat de caracterul ortodoxiei răsăritene, care deține cu autoritate superioritatea morală în materie. Or, scrie autoarea, „În cadrul narațiunii identitare construite de Nae Ionescu, toate minoritățile etnice și religioase sunt împinse dincolo de granițele comunității naționale. Totuși, dintre minorități, evreilor le este rezervat un statut aparte. Dacă până la începutul anilor ’30 Ionescu definea evreul ca un Altul generic, începând cu prefața la romanul „„De două mii de ani al lui Mihail Sebastian, evreul devine nu numai radical diferit, ci și periculos la modul intrinsec, de vreme ce, spune Ionescu, de la Cristos încoace toți evreii urmăreau scopul generic al distrugerii creștinătății.” Or, aș adăuga condiția evreului, în viziunea lui Nae Ionescu, nu poate fi disociată niciodată de povara strivitoare a suferinței universale. „Iuda suferă pentru că e Iuda.”
Cu multiple nuanțe teologice va fi încărcat și discursul identitar al lui Nichifor Crainic, fundamentat pe două concepte fundamentale: spiritul autohton și neamul românesc. Din această perspectivă, religia iudaică trasa ferm conturul unui plan diabolic de distrugere a națiunilor creștine împotriva căruia lupta devine nu numai necesară, ci și legitimă. Soluția a fost închipuită de Crainic sub forma unui stat etnocratic, bazat pe șapte principii: legea statului era legea lui Christos; statul era supremul arendaș al națiunii; naționalizarea resurselor; proprietate individuală pentru proletariatul românesc; proporționalitatea numerică în toate profesiile; înlăturarea intermediarilor dintre producători și consumatori; distrugerea parazitismului iudaic. Statul etnocratic apare în acest fel drept reflecția unei viziuni ideologice eclectice, ce se inspiră din marxism, fascism sau legionarism și este mai presus de toate guvernat de morala creștină, invocată până la obsesie. Câtă ironie a istoriei se află încapsulată în această concepție se poate deduce ușor.
Vintilă Horia reprezintă un alt caz controversat și interesant despre care a scris pe larg și Laszlo Alexandru. Așa cum arătam într-un alt context, Vintilă Horia a fost în perioada interbelică și în timpul celui de-al doilea război mondial o voce puternică în sprijinul regimurilor totalitare din Italia și Germania, precum și a liderilor acestora, identificați drept providențiali: „Adolf Hitler și nu Napoleon Bonaparte este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de Mare European”, scria, printre altele, acesta, dar exemplele sunt numeroase în acest sens. Or, trecutul l-a urmărit pe Vintilă Horia și l-a privat, la intervenția statului român aflat sub regim comunist, de celebrul Premiul Goncourt, primit în 1960 pentru romanul „Dumnezeu s-a născut în exil”. În 2007, însă, a fost lansat un apel, la inițiativa unei realizatoare de televiziune, sprijinit de nume importante din diverse domenii cu scopul reabilitării și a repunerii oficiale în drepturi a lui Vintilă Horia, în pofida trecutului său neguros. Apare, inclusiv în cadrul acestui context, o discuție interesantă despre cele două fețe ale totalitarismului din secolul XX. Faptul că regimul comunist a intervenit decisiv împotriva scriitorului nu înseamnă că acesta nu fusese un fervent susținător al regimurilor de extremă dreapta. A fi anticomunist, dar fascist sau invers nu înseamnă că aceste atitudini nu sunt la fel de reprobabile. Sau, așa cum scria Lucian Boia, a compara fascismul și comunismul înseamnă a relativiza caracterul profund criminal și irațional pe care ambele le-au practicat cu consecințe extrem de nefaste pentru o mare parte din umanitate. Singura problemă, scrie Laszlo Alexandru, care mai rămâne de clarificat în viitor este dacă cei care dau cu bidineaua peste trecutul istoric atroce o fac din naivitate, dintr-o generozitate prost înțeleasă, din lipsă de informare sau, pur și simplu, pentru a-și flata propriile compromisuri”. Să menționăm că împotriva reabilitării lui Vintilă Horia s-a pronunțat ferm și Institutul „Elie Wiesel”, care a sesizat corect caracterul inacceptabil al scrierilor lui Vintilă Horia, fie ele de tinerețe. Alexandru Florian a descris pe larg avatarurile lui Vintilă Horia în raport nu numai cu susținerea regimurilor totalitare de dreapta din perioada interbelică, dar și cu faptul că, spre deosebire de alți intelectuali, a refuzat să își repudieze aceste atitudini sau a susținut reabilitarea Mișcării Legionare după prăbușirea regimului comunist. În consecință, scrie Alexandru Florian, „Vintilă Horia a fost un intelectual public militant pentru sisteme nedemocratice, autocrate, cu clivaje, discriminări și antisemitism. Fascismul îmbrățișat în tinerețe nu a fost abandonat, iar antisemitismul bine conservat.”
Cartea pusă la dispoziția publicului de către Alexandru Florian și Ana Bărbulescu reprezintă o cercetare bine închegată și structurată, aflată sub semnul fineței analitice și al acribiei metodologice. În plus, documentarea este impresionantă, la fel cum sunt bine folosite și integrate conceptele din literatura de specialitate occidentală, tangente cu subiectele abordate. Perioada interbelică, de altfel, a mai fost analizată, fie sub spectrul întregului, fie prin intermediul unor biografii, în încercarea de a descifra atracția totalitară sau curentul antisemit care au provocat devieri uluitoare chiar și în contextul timpului respectiv. Degenerarea rasei române, dispariția etnică a poporului românesc, disoluția statului nu au avut loc sau, dacă este să ne referim la cedările teritoriale aferente anului 1940, nu au avut nici cea mai mică legătură cu prezența minorității evreiești în România, fie ea și importantă din punct de vedere numeric. În măsura în care au fost lăsați, evreii au contribuit semnificativ la dinamizarea economiei sau la dezvoltarea culturală și probabil ar fi făcut-o în proporții mult mai relevante. În orice caz, acest gen de cercetări trebuie încurajate pentru a se reuși dislocarea din mentalul colectiv a unei imagini mult timp eludată sau deformată. Bineînțeles, nu aceasta este misiunea istoricului, ale cărui limite ar trebui să privească în mod ideal doar studiul în sine și să privilegieze obiectivitatea mai mult decât necesară. Dar, în ansamblu, în cazul în care există consecințe pozitive, acestea nu pot fi decât salutare. Toleranța, înțelegerea și respectul față de celălalt, indiferent de apartenența sa, repudierea xenofobiei și antisemitismului trebuie să devină și în România semnele unei societăți sănătoase, scăpate de iraționale frici și de uri viscerale, care i-au paralizat intelectul.
În poezia „Câinele ovreului”, parodie după „anecdotele populare” scrise de Theodor D. Speranția, George Topârceanu descrie un episod neplăcut întâmplat unui negustor evreu, care vine cu marfa pe care o avea de vânzare la casa unui român și este lătrat de un câine fioros. La apogeul acțiunii, după ce tentativele pașnice de pacificare a patrupedului au eșuat, a fost nevoie de intervenția țăranului român care alungă dulăul cu pietre și îl dojenește pe „bietul Ițic”: „Nu știi vorba românească / De la moși-strămoși lăsată, / Că un câine care latră / Nu te mușcă niciodată?”. Răspunsul negustorului evreu a fost însă genial în simplitatea sa: „Știu proverbul, zice Ițic / Că-l avem și la ovrei, / Știu prea bine…dar e vorba / Dacă-l știe și Grivei.”
De-a lungul timpului, mulți intelectuali români au „lătrat” spre un dușman inexistent, dar atunci când contextul a permis, au trecut la atac și au mușcat fără milă și fără discernământ. O mușcătură care s-a dovedit a fi fatală pentru prea mulți dintre semenii noștri, inocenți, pașnici, dar care nu aveau etnia sau religia potrivite în raport cu o viziune incompatibilă cu orice context istoric.
BOGDAN CARANFILOF este istoric, pasionat de avatarurile istoriografiei românești și evoluția ideologiilor politice, dar mai presus de toate, de lectură în general, singura capabilă de a îmi menține spiritul critic conștient și de a îmi induce optimismul fără de care lumea ar părea atât de sumbră.
Articolul a apărut inițial pe bookhub.ro și a fost preluat cu acordul autorului.
Elita culturală și discursul antisemit interbelic de Alexandru Florian și Ana Bărbulescu
Editura: Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”
Editura: Polirom
Anul apariției: 2022
Nr. de pagini: 260
ISBN: 978-606-94526-9-1
ISBN: 978-973-46-9283-5
Cartea poate fi cumpărată de aici.
