AFIS CULTURAL RECENTE

Dragostea nu e o portocală (recenzie)

Vineri, 16 decembrie, la cinematograful Odeon a fost prezentat filmul documentar ”Dragostea nu e o portocală” (eng. Love is not an orange) de Otilia Babara.

Filmul este asamblat din fragmente video adunate din arhivele personale (casete VHS) ale familiilor care au trăit fenomenul migrației – în care mamele au plecat la muncă în Italia – începând cu anul 1999 până în 2008.

Familiile protagoniste sunt deopotrivă din mediul rural cât și din mediul urban, iar elementul care unește toate aceste familii este lipsa curentă a mamei, plecată peste hotare, din casă, din viața de zi cu zi, dar și din evenimentele familiale, zile de naștere ale copiilor sau Anul Nou. 

Această lipsă a mamei din viața copiilor instaurează o atmosferă apăsătoare și dureroasă în toate cadrele. Mama e subiectul absent și așteptat. Iar prin intermediul casetelor este invitată să observe cum viața familială se desfășoară fără ea, să fie martoră a acestei lipse, a propriei lipse. 

Prin casete se încearcă ancorarea mamei într-un timp abstract, care nu e legat intim de timpul cotidian al familiei, fapt care distorsionează comunicarea acesteia cu copiii rămași acasă. 

Mesajele din partea mamei vin în formă de pachete. Câteodată pachetele au portocale, iar copii cred că așa miroase locul pe care nu l-au văzut niciodată, dar unde este mama. 

De la început, pachetele nu conțin nimic familiar și cunoscut – în majoritatea istoriilor despre migrație pe care le cunosc personal (inclusiv în familia mea) aceasta era o practică curentă – mamele trimiteau portocale, avocado, anghinare, cafea, panettone, adică lucruri exotice – ca și cum, prin acest fapt, de a obișnui familia cu ele, ar fi dorit să elimine o parte a exoticului ce separă realitatea de acasă cu realitatea de peste mări și țări, de parcă ar fi vrut să convingă copiii că Italia nu e atât de străină și ciudată și că Italia ar fi un fel de Moldovă situată peste câteva dealuri. 

Această exoticitate – semnificată aici prin portocale – devine cu timpul încorporată în rutina familiei, și ajunge să înlocuiască unele obiceiuri culinare locale. Așa spre exemplu, Adriana refuză să mai mănânce griș cu lapte și preferă pastele italiene cu lapte.
Chiar dacă nu anulează distanța fizică, ”portocalele” ca simbol al pachetelor trimise de mamele din Italia, scurtează distanța culturală și emoțională.
Consumul portocalelor – fructe exotice a căror accesibilitate apropie lumea plecată de cea rămasă – e una din practicile comune ale celor plecați și celor rămași, un fel de a pune familia, indiferent de distanța dintre membrii ei, la aceeași masă. 

Mesajele din partea copiilor vin sub formă de casete video. Istoria casetelor, povestită de regizoare, este fascinantă: ”o cameră de filmat, mai ales atunci, costa scump. Dar mamele le cumpărau second hand din Italia și le trimiteau acasă, iar copiii se filmau și trimiteau imagini înapoi, odată cu pachetele, ca ele să vadă ce fac acasă.”

În casete copii sunt de regulă ghidați de către tați sau alți adulții ai familiei să-și imagineze că în fața lor este mama – mama absentă este imaginată ca fiind reală iar copiii performează în fața camerei, exact ca actorii din Holywood.
”Imaginează-ți că mama e aici, ce i-ai spune?!”
De fiecare dată copii sunt derutați pentru că oricât de mult nu și-ar forța imaginația, mama oricum nu apare în fața lor. Și atunci mesajele lor sunt de obicei scurte și oarecum șablonate, se rezumă la mi-i dor, te iubesc și vină acasă. 

(O pistă subexplorată în film este cea a performativității familiei – chiar dacă mamele sînt absente, copiii performează familia, o reproduc, se comportă ca și cum mamele ar fi alături). 

Cel puțin aici relația dintre semnificant și semnificat este mai puțin arbitrară decât în cazul pachetelor care nu reprezintă nicidecum ființa mamei. 

De la început casetele care ajung la mame în Italia sunt familiare. Mamele își recunosc copii, recunosc casele pe care le-au lăsat. 

Dar acest familiar dispare treptat: copii cresc și devin adolescenți, niște străini, casele se schimbă și ele, mobila veche este înlocuită de mobilă nouă, unii pereți dispar și fac loc altora…

În film, regizoarea își asumă rolul de a reprezenta vocea colectivă, durerea și singurătatea mamelor care au emigrat.
E un pariu dificil. Ca să-l parafrazăm pe Tolstoi, chiar dacă toate familiile cu mame acasă nu se aseamănă între ele, în cazul familiilor cu mame plecate neasemănările sînt ireductibile. 

Puterea filmului constă în ecranizarea unei absențe tensionate care a marcat Moldova de la independență până în prezent, capturată bine în formula: ”ne-am căpătat independența și ne-am pierdut mamele”.

Filmul încearcă să creeze un spațiu în care această lipsă să fie văzută, discutată, acceptată și înțeleasă. În crearea unor frînturi de înțelegere dintre mamele și fiicele și fiii care au trăit această lipsă. Am simțit această putere în lacrimele mele și în lacrimele Lenei. Am văzut asta în modul duios în care se îmbrățișa o mamă cu fiica după film, în timp ce fica plângea și zicea ”să știi că te iert”. Îi ierta lipsa. 

Deși filmul nu are pretenția de a explica fenomenul migrației, cauzele sau consecințele pe termen lung, vocea Otiliei se transformă într-un moment din vocea colectivă a mamelor migrante în vocea unei analiste care interpretează migrația ca răspuns la trauma generației mamelor noastre care n-au avut acces la proprietate și lucruri în URSS iar o dată cu declararea independenței au putut în sfârșit să adune și să colecteze proprietate și lucruri.

E o concluzie forțată ce nu reiese în nici un fel din logica filmului (nici din cea a realității pe care o descrie acesta). 
Mai ales că, în unele interviuri regizoarea recunoaște că o cauză primară a migrației feminine din Moldova este legată de economie – ”Știam că mamele plecau din motive economice.”

Or, filmul este fidel pe dimensiunea emoțională a migrației reușind să redea exact trauma provocata de fracturarea familiei și aceasta este puterea filmului. 

Pe partea de analiză însă încercarea regizoarei de a încropi o explicație rapidă și unică pentru un fenomen atât de complex cum este migrația feminină moldovenească în Europa Occidentală în anii 90 nu ține, pentru că analiza nu se bazează decât pe părerea regizoarei. 

Anume aici stă partea slabă a filmului – încercarea regizoarei de a căuta cauzele acestei migrații masive a mamelor. În loc să caute explicații în contextul social și economic al tranziției (hiperinflația, prăbușirea economiei, colapsul nivelului de trai – toate acestea ar fi explicat cel puțin parțial exodul masiv) regizoarea oferă explicații culturale cum este cea potrivit căreia mamele fugeau după proprietatea care le-a lipsit în URSS. 

Ar fi fost mai bine dacă vocea rămânea doar a mamelor. 

Despre autor

Nenescu Lilia

Lilia Nenescu a studiat antropologia la Universitatea de Stat din Moldova. Între 2015-2017 lucrează la Asociația Tinerilor Artiști
„Oberliht”. Din 2017 coordonează proiectul „Comunități active pentru democrație participativă în oraș” și este membră PLATZFORMA.MD.
Actualmente face studii de masterat în dreptul muncii la Universitatea de Stat din Moldova.

1 Comentariu

  • Ce îmi dau seama. Sunt niște ideologi pe care doar ei se înțeleg și criticii lor. Ideologii nu se iau tare in serios. Elita ii plătește și le susține ideile fără a ii înțelege foarte tare. Deci e un cod o armă nimic mai mult.

Lasa un comentariu