Orașul smart, orașul civilizat sau orașul cetățenilor respectabili, plătitori de taxe: ce au în comun toate aceste ipostaze ale imaginarului urban în Europa Centrală și de Est este faptul că satisfac dorința performativă, aspirațională a devenirii occidentale. În ultimii treizeci de ani, în timp ce orașele noastre erau martore la ivirea unei mari varietăți de mișcări urbane sociale, autoritățile municipale și guvernele centrale implementau o gamă vastă de politici care au dus la multiple procese urbane neoliberale, bazate pe occidentalizare.
Acest text vizează dezvăluirea felurilor în care lucrează paradigma aspirației la occidentalizare, în cadrul transformărilor post-socialiste urbane din Europa Centrală și de Est, prin cartografierea poveștii superiorității occidentale, care servește drept mijloc de legitimare pentru schimbările violente și de mare impact. Abordarea mea este cea a unei teoreticiene angajate și se bazează pe experiența mea ca activistă în mișcările locale (din spațiul românesc) și internaționale pentru justiție locativă. Aducând exemple locale pe care le găsesc relevante la nivel regional, caut să construiesc o viziune critică alineată mișcărilor urbane dedicate justiției sociale, dintr-o perspectivă anticapitalistă, antiimperialistă și intersecțională.
Iluzia opțiunilor
Gândirea decolonială ne învață că pentru ca dominația materială să funcționeze, imperiul are nevoie de o varietate de practici, vocabulare și valori pentru a impune exploatarea și extracția. Are nevoie de un consens în legătură cu cine exploatează, cine este exploatat, cum și de ce. Toate acestea construiesc o narațiune cu care majoritatea, dacă nu toată lumea, trebuie să fie de acord. Obținerea consimțământului (1) asupra poveștii exploatării, a extracției și a deposedării nu este un obiectiv ușor de atins, iar clasele conducătoare au nevoie de multe resurse societale pentru a-l produce.
Mai mult decât atât, gândirea decolonială ne arată cum colonialitatea nu e doar o consecință a formațiunilor coloniale și imperiale care domină lumile non-occidentale, ci merge dincolo de administrația colonială propriu-zisă pentru a include teritorii și societăți care s-au aflat sub o dominație imperială istorică parțială. Într-o astfel de situație se găsește și Europa Centrală și de Est. Aici, colonialitatea are un profil specific bazat pe secole de dominație occidentală exercitată (2), pe de o parte, prin conducere politică colonială propriu-zisă, și pe de alta, prin dependențe complexe, financiare și culturale. Istoria a produs Europa Centrală și de Est ca pe o semi-periferie, un proces financiar, politic și cultural care se află în desfășurare de multe secole (3).
Pentru regiunea aceasta, narațiunea produsă de clasele conducătoare pentru a legitima violența și exploatarea a fost întotdeauna conexă aspirației lor de a fi recunoscute drept reprezentantele unei țări fie occidentale, fie la fel de bune ca una occidentală. Acest țel a fost urmărit ori prin intermediul unor abordări naționaliste, conservatoare, care aspiră la respect și recunoaștere ca egal, ori printr-o occidentalizare care duce la integrare. Simplu spus, societățile Europei Centrale și de Est au fost prinse de secole între aceste versiuni binare ale dezvoltării: naționalism versus occidentalizare (4). Cea mai îngrijorătoare consecință a acestui binom este că maschează faptul că ambele „opțiuni” constau, în realitate, în politici și valori de dreapta. Astfel, ambele ajută, într-un fel sau altul, la integrarea societăților locale în fluxurile globale de capital și la reproducerea ierarhiei coloniale care pune lumea occidentală deasupra tuturor celorlalte.
Una dintre principalele componente ale victoriei neoliberale de după sfârșitul istoric al Războiului Rece, a fost consensul anticomunist. Poziționarea împotriva regimurilor socialiste și comuniste din trecut a fost semnificată drept o „întoarcere în Europa”, o reparare a cursului așa-zis „natural” al lucrurilor, care presupunea apartenența la lumea occidentală. Împreună cu fostele regimuri socialiste și comuniste, o mare varietate de valori și principii de stânga sunt considerate azi deviante, indiferent dacă se suprapun sau nu celor dintâi.
Prin urmare, una dintre principalele caracteristici ale societății post-socialiste din Europa Centrală și de Est este marginalizarea narațiunilor politice – istorice sau contemporane – bazate pe liberare colectivă, atât de autoritarism, cât și de exploatare în toate formele ei. În vreme ce aceste narațiuni sunt împinse în umbră, ce rămâne este vechiul și obositul binom al lui a fi ori „totul pentru patrie”, ori „totul pentru occidentalizare”. Orice narațiune orientată spre stânga, care aduce în discuție exploatarea muncii, dominația patriarhală sau autoritarismul militar și de stat, este de obicei rapid reîncadrată, în sfera publică, ori drept retrogradă, ca ținând de „comunism”, ori drept influență străină, vestică, deci nenaturală. Deci, de exemplu, chiar dacă sunt poziționate la stânga, luptele muncitorilor și sindicalizările sunt deseori asociate cu trecutul comunist și considerate înapoiate în timp ce luptele antirasiste sau feministe sunt considerate prea străine și nepotrivite în contextul local.
Nicio opțiune nu e acceptabilă când avem de-a face cu două versiuni diferite ale aceleiași narațiuni care întărește superioritatea și dominația lumii vestice. Aspectul cel mai important pe care aș vrea să-l urmăresc aici este acela că povestea principală prin care se obține consimțământul la nivel social e povestea superiorității occidentale. Asta înseamnă că orice violență, indiferent cât de exploatatoare sau dăunătoare, poate fi explicată și acceptată social atâta timp cât se încadrează în versiunea Europei Centrale și de Est a poveștii superiorității occidentale.
Prin urmare, unui set întreg de idei construite istoric i se conferă un caracter „natural”: ideea că societățile Europei Centrale și de Est sunt leneșe și corupte, ideea că elitele politice locale sunt întotdeauna mai rele decât omoloagele lor occidentale, ideea că nimic nu se face bine la noi etc. S-ar putea spune că acestea sunt simple stereotipuri. Dar ele sunt de fapt vârful aisbergului pe care se articulează alte narațiuni, mai grav asupritoare, precum: rasismul anti-rom ca aspirație la albitudine, dublat de negarea istoriei sclaviei romilor în România (5), narațiuni care legitimează dezumanizarea și deposedarea clasei muncitoare sau revenirea ideologiilor fasciste ca modalitate de demonstrare a măreției europene.
Ștergerea trecutului pentru a trece drept occidentali
Povestea hegemonică, producătoare de consens neîntrerupt pentru o varietate întreagă de violențe – narațiunea superiorității occidentale – străbate domeniul urbanului sub forma aspirației neoliberale nechestionate. Asta înseamnă că, atunci când vine vorba despre orașele Europei Centrale și de Est, consensul nechestionat este acela că ele trebuie să devină cât mai vestice posibil (6), atât în privința felului în care arată, cât și în privința comportamentului. Apostolii orașului neoliberal, poziționați drept câștigători ai perioadei post-Război Rece, găsesc mereu ceea ce caută în Europa Centrală și de Est – orașe haotice marcate de inconsistențe, contradicții și ineficiență –, iar a deveni occidental este considerat întotdeauna un remediu universal pentru toate aceste defecte.
În procesul devenirii occidentale, există o fază indispensabilă, a ștergerii deosebirilor. Aspectele care au diferențiat spațiile urbane ale Europei Centrale și de Est din perioada socialistă și comunistă de cele occidentale – orașe industriale, cartiere vaste muncitorești, redistribuirea proprietății construite și planificarea urbană care dădea demnitate vieții comunitare –, au fost dezmembrate în mod sistematic. Diferența, așa cum se manifestă în rămășițele trecutului comunist și socialist este depolitizată și eliminată progresiv (7).
În afară de eliminarea deosebirilor, colonialitatea lucrează într-o multitudine de moduri materiale și nonmateriale pentru a cimenta povestea superiorității occidentale. Procesele de exploatare, extracție și dezvoltare inegală din perioada post-socialistă sunt în mod special de interes pentru înțelegerea transformărilor urbane specifice acestei perioade (8). Complementar unor astfel de perspective, în cele ce urmează, aș vrea să mă concentrez pe un mod specific în care funcționează colonialitatea în relație cu orașul: discursul occidentalizării aspiraționale a spațiilor urbane produce fără încetare consens în privința politicilor deposedărilor și dislocărilor violente.
Atâta timp cât rămâne neadresată și nenumită în calitatea sa de construct, această narațiune este naturalizată. Necriticată, această ficțiune se prezintă drept adevăr, producând inevitabilitatea occidentalizării: fără să ne dăm seama, devenirea occidentală a orașului tău e considerată un proces „natural”, „firesc”. Prin urmare, constructul colonial al occidentalizării inevitabile, împreună cu diverse narațiuni clasiste și rasiste, formează o triadă care servește drept fundație pentru consensul în fața violenței deschise, sistematice și sistemice. În timp ce citirile clasiste și rasiste sunt mai ușor de identificat și, până la un punct, pozițiile critice orientate către dimensiunile de clasă sau de rasializare sunt deja prezente în analizele activistxlor, perspectiva decolonială este încă în construcție.
Pentru persoanele care organizează și activează în lupta împotriva neoliberalizării capitaliste a societăților în care trăim, cred că este esențială ancorarea muncii noastre în procesele istorice, geopolitice tipice pentru regiunea aceasta. Ceea ce separă mișcările sociale ale Europei Centrale și de Est de cele din Vest este faptul că în societățile noastre – și în alte societăți non-vestice – dislocările și deposedările violente sunt legitimate prin paradigma occidentalizării. Concret, în numele devenirii occidentale trebuie să acceptăm cu toții evacuări, gentrificare, turistificare, financiarizare, creșterea chiriilor, deposedări în masă etc.
Argumentul meu este acela că adoptarea unei atitudini critice față de povestea occidentalizării și față de consensul pe care îl produce este esențială, dacă vrem să înțelegem și să intervenim în contextele concrete ale violenței. Ruperea acestui consens ne dă puterea de a vedea cum, spre exemplu, clasa muncitoare este criminalizată și, în același timp, ne aduce mai aproape de alianțele radicale intersecționale prin poziționări decoloniale, anticlasiste și antirasiste.
Procese de transformare urbană care au ca scop trecerea drept occidentali
1.Privatizarea locuirii
Una dintre cele mai importante dimensiuni ale transformărilor post-socialiste în orașele Europei Centrale și de Est este dezmembrarea paradigmei locuirii publice. Acest lucru s-a făcut în două etape: privatizarea efectivă a stocului de locuințe publice și apoi delegitimarea dreptului la locuire. Privatizarea locuirii s-a făcut, în mare măsură, în anii ’90 și a avut drept rezultat niște societăți post-socialiste cu un număr mare de proprietari de locuințe. Muncitori care nu deținuseră niciodată nimic s-au trezit deodată proprietarii apartamentelor în care trăiau, acest lucru având ca rezultat un sentiment de mobilitate de clasă. Pentru că în același timp cultura clasei muncitoare era demonizată în manieră anticomunistă , cei mai mulți dintre acești oameni au început să se perceapă ca membri ai clasei de mijloc. Acest lucru a facilitat consimțământul asupra unei game mai largi de privatizări (ale industriei și terenurilor), prezentate drept singura posibilă cale de a înainta spre viitorul capitalist. Devenirea occidentală prin intermediul devenirii capitaliste a mascat marea pierdere a dreptului fundamental la locuire. În timp ce atât de mulți oameni au început să se gândească la ei înșiși ca aparținând clasei de mijloc, solicitarea locuințelor de la stat a început să fie înțeleasă drept ceva rușinos. Locuirea publică, considerată cândva un drept al oamenilor muncii, a devenit un act de caritate pentru cei mai năpăstuiți.
Blocuri de locuințe tipice din București, România. Credit foto: Pixabay
La fel ca în cazul altor transformări post-socialiste, locuirea a ajuns să fie înțeleasă fie ca parte a proprietății de stat, cum se întâmpla în România socialistă, fie ca parte a proprietății private, așa cum cere viitorul capitalist. Această dihotomie, naționalizare versus privatizare, a șters în mod eficient istorii care demonstrează că sunt posibile și alte căi, precum proprietatea colectivă asupra locuințelor, ca parte din istoria complexă a comunizării resurselor în fostele state socialiste ale regiunii (9).
Glazurată cu anticomunismul de rigoare, dihotomia național versus privat a conferit un caracter „natural” ideii de locuire ca marfă, permițând o neoliberalizare mai lină. Locuirea ca drept este încă protejată de lege, dar este considerată secundară în fața proprietății private. Separate de orice viziune emancipatoare bazată pe justiție socială, redistribuire sau autonomie, politicile din jurul locuirii sunt acum croite pentru a completa cadrul legal care garantează accesul și protejează proprietatea privată (10). Acest lucru devine acceptabil prin intermediul credinței în capitalismul liberal occidental ca unică posibilitate de avansare: orice altă înțelegere a locuirii, ca drept fundamental, ne târăște, chipurile, înapoi, în trecut.
2. Retrocedări
Un factor esențial al privatizării, retrocedările se referă la procesul de returnare a proprietăților naționalizate de regimurile comuniste, către posesorii lor inițiali (11). În timp ce acest proces țintește clădiri, terenuri și zone forestiere, fiecare cu proceduri diverse la nivel regional, cele care au avut drept rezultat dislocarea și deposedarea a sute de mii de locatari au fost retrocedările rezidențiale. Primind fie nicio alternativă, fie unele insuficiente, persoanele evacuate din case naționalizate compun majoritatea celor evacuați – în România, cel puțin (12). Povestea prin care este produs consensul asupra realității violente a retrocedărilor este o poveste despre devenirea occidentală prin actul de-a le face dreptate moștenitorilor din pătura superioară a clasei mijlocii.
Conform acestei povești, naționalizările sunt considerate o practică abuzivă a regimurilor comuniste și socialiste, o nelegiuire care trebuie corectată. Și astfel se înfăptuiește „întoarcerea la Europa de Vest”. Susținătorii retrocedărilor le consideră o componentă-cheie a justiției de tranziție, adică a procesului legal prin care sunt adresate întreprinderile ilegale ale fostelor regimuri politice (13). În această narațiune anticomunistă, retrocedările devin mijloace pentru despăgubire și restaurare, invocând întotdeauna un binom al victimelor (moștenitorii proprietarilor din anii ’40) și profitorilor (locatarii din aceste proprietăți, membri ai clasei muncitoare). Astăzi, retrocedările sunt o componentă esențială a amplului cadru legal care a stabilit o versiune a justiției bazată pe principiul proprietății private.
Tabăra de protest Vulturilor 50 din București, care a rezistat din 2014 și până în 2016. Comunitatea de la numărul 50, de pe strada Vulturilor, a fost evacuată pe 15 septembrie 2014, după ce locuințele lor au fost retrocedate și apoi revândute unui dezvoltator occidental. Credit foto: Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire.
Retrocedările sunt de asemenea una dintre principalele modalități prin care țările post-socialiste pot demonstra adeziunea lor la lumea vestică: inversarea procesului de redistribuire implementat de regimurile socialiste și comuniste și recrearea claselor istorice, adică a clasei de mijloc și a păturii superioare a clasei de mijloc. Această inversare duce până la urmă la dezmembrarea cartierelor muncitorești și le transformă în zone care aparțin claselor înstărite. Acest proces a fost numit, în mod justificat, o redistribuire verticală a avuției (14) și o tehnologie legală a acumulării primitive (15), creând bazele unui tip specific de gentrificare. Iar elementul care face ca toate acestea să fie acceptabile este dorința aspirațională a devenirii occidentale.
3. Estetizarea anticomunistă a spațiului public
Procesul acesta se referă la tendința de a înlătura, de a ascunde sau în alte cazuri, de a umbri rămășițele trecutului comunist și socialist. Fie că este vorba despre statui, nume de străzi sau chiar plăcuțe cu firme, orașele Europei Centrale și de Est sunt în permanență „curățate” de astfel de mărci. Decomunizarea spațiului public este, desigur, parte dintr-o mai amplă agendă care abordează trecutul comunist și socialist în termeni de politici ale memoriei, o chestiune esențială în programele guvernelor de dreapta. În orașul decomunizat, mărcile trecutului devin rămășițe oarecum rușinoase ale căii așa-zis non-vestice a Europei Centrale și de Est.
Îndepărtarea acestor mărci nu se face aproape niciodată ca parte dintr-o critică a aspectelor autoritare ale istoriei Europei Centrale și de Est, ci în cea mai mare măsură pentru a demonstra apartenența la Occident. Acest lucru se vede în felul în care respectiva decomunizare include întotdeauna reabilitarea simbolurilor și personalităților asociate dreptei, prezentate ca parte din „patrimoniul cultural”. Asemenea simboluri și personalități demonstrează continuitatea cu regimul capitalist interbelic, atât de occidental. Între timp, simbolurile rezistenței antifasciste și anticapitaliste sunt minimalizate sau distruse indiferent dacă sunt sau nu produse ale regimurilor comuniste și socialiste (16). Vasta moștenire a rezistenței antifasciste din fostul teritoriu iugoslav este distrusă în mod sistematic pentru a-i face loc revizionismului istoric (17). Singura cale, se pare, de-a scăpa de distrugere, este calea exotizării Celuilalt din Est, performată pentru privirea vestică (18).
Această ambiguitate care caracterizează decomunizarea spațiului public este facilitată cu ajutorul narațiunii apartenenței europene și occidentalizării orașelor noastre. În timp ce scriu acest text, un nou val al decomunizării spațiului public se desfășoară în contextul rezistenței ucrainene din fața invaziei putiniste (19). Cu toate că istoria URSS este complexă și include multe aspecte opresive și de factură autoritară, întrebarea rămâne: în ce măsură sunt aceste gesturi expresia autentică a sentimentelor anti-imperialiste și anti-autoritare și dacă nu cumva ele semnalează, mai degrabă, naturalizarea transformării neoliberale vestice.
4. Și iată orașul smart
Orașul smart este un termen umbrelă care descrie o tendință a transformărilor urbane care favorizează integrarea tehnologiei IT în infrastructura orașului. În vreme ce o conexiune WiFi gratuită poate fi utilă pentru majoritatea populației, paradigma orașului smart nu este aproape niciodată doar despre oferirea gratuită a serviciilor de Internet sau despre economisirea banilor pentru electricitate în iluminatul public, ci este mai mult despre a indica faptul că o anumită zonă aparține unei clase urbane foarte educate și hiper-alfabetizate tehnologic (20). Prin urmare, în mod frecvent, schimbările făcute în numele orașului smart sunt mai degrabă mărci de clasă decât resurse publice care au scopul de a îmbunătăți condițiile de viață.
Ca indicator că anumite zone specifice sunt ale lor și favorizează oamenii care aparțin unei anumite categorii demografice, implementarea orașului smart este în mare măsură o modalitate de a crea segregare de clasă. Dacă nu știi cum să folosești aceste elemente urbane, ce cauți acolo? E clar că locul tău nu e acolo. Ce folos că există conexiune gratuită la Internet pe străzi și bănci cu încărcătoare USB și iluminat automatizat, dacă nu ai apă caldă și Internet acasă pentru că de-abia îți permiți să plătești facturile la utilități și chiria în continuă creștere?
Poster cu conferința Smart City de la București, din 2016. În imagine este orașul New York. Credit foto: SmartCity.org.
În Europa Centrală și de Est, trendul orașului smart pare extrem de seducător pentru multe administrații locale din moment ce demonstrează, o dată în plus, angajamentul pentru asemănarea acestor spații urbane cu orașele vestice, așa cum se întâmplă de pildă în cazul Clujului (21). În acest fel, administrațiile locale se distanțează de „înapoierea” tehnologică și orașul reușește, aparent, în sfârșit, să prindă din urmă și să transforme în realitate visul viitorului vestic. Cu ajutorul consensului produs de povestea superiorității occidentale, tehnologiile digitale și procesele hibride avansate precum supravegherea video, transportul controlat prin aplicații (22), aplicațiile dedicate siguranței femeilor, acapararea centrelor orașelor de AirBnB (23) și așa mai departe, trec necontrolate și nechestionate, drept așa-zise progrese necesare.
Administrațiile devin preocupate de materializarea orașului smart, deci redirecționează eficient resurse publice care ar putea fi cheltuite pe soluții pentru probleme sociale urgente. În felul acesta, cele mai multe dintre tehnologiile enumerate devin mijloace de creștere a chiriilor, de accelerare a gentrificării și a segregării rasializare și de clasă. Oricum, consensul că orașul occidentalizat este calea spre viitor face ca toate procesele facilitate de orașul smart să pară acceptabile.
5. Reînnoire urbană
Cunoscut și ca „regenerare urbană”, acest proces, asemănător ideii de oraș smart, este de fapt un concept gol. Reînnoirea este considerată din start drept ceva pozitiv și dezirabil, în vreme ce pentru cine, în ce fel și cu ce costuri sunt decizii lăsate în întregime la latitudinea administrației și colaboratorilor săi. „Reînnoirea urbană” prescrie curățarea zonelor degradate, de obicei aproape de centrele orașelor, cu scopul de a face loc pentru spațiile comerciale, rezidențiale sau de afaceri, de care vor beneficia doar clasele înstărite.
În mod complet nesurprinzător, în România, domeniul „regenerării urbane” este dominat de un grup privat de investiții și dezvoltări imobiliare: Iulius Group (24). Acest dezvoltator și operator de retail a intrat în domeniul imobiliar cu proiectele sale de regenerare urbană cu funcțiuni mixte, în trei dintre cele mai mari orașe din România: Iași, Cluj și Timișoara. Practic, compania este un mega dezvoltator de malluri care s-a extins și a început să construiască complexuri care includ zone comerciale, rezidențiale și de business, toate ambalate în conceptul vag de „regenerare urbană”. Misiunea sa civilizatoare aduce laolaltă administrația locală, mediul antreprenorial și „comunitatea” – acest lucru mascând faptul că mari zone publice din centrele orașelor sunt ocupate de interesele private care promovează stilul de viață occidentalizat al clasei de mijloc, inaccesibil vastei majorități a locuitorilor orașului.
Cum va arăta proiectul de regenerare urbană din Timișoara, în viziunea Iulius Group. Credit foto: Iulius Group.
Acesta nu este decât un exemplu al felului în care conceptul de „regenerare urbană” maschează de fapt privatizarea resurselor publice și pretenția că stilul de viață bazat pe consum și conceput pentru și accesibil doar celor care fac parte din clasa de mijloc, ar fi „natural”. Așa cum arată numărul mare de premii câștigate de Iulius Group din partea grupurilor de business și a specialiștilor urbani occidentali, aceste procese materiale devin acceptabile prin intermediul poveștii despre regenerare urbană ca proces de occidentalizare și civilizare.
6. Culturalizare
Stilul de viață și cultura elitelor este o marcă pentru un alt proces facilitat de povestea superiorității occidentale: depolitizarea chestiunilor sociale prin intermediul culturalizării. În al doilea deceniu al anilor 2000, în România, acest lucru a fost vizibil în special prin trendul „orașului creativ”. Însemnând mai mult decât clasica definiție ce implica aducerea în față a actorilor culturali în transformările urbane, aici, ideea de „oraș creativ” a implicat mereu o dimensiune civilizatoare occidentalizatoare, capabilă să „spele prin artă” procesul de gentrificare, în continuă desfășurare, din oraș (25).
În ultimii anii din urmă, culturalizarea s-a manifestat mai ales prin fenomenul Capitalei Europene a Culturii (CEaC), studiat de mult timp în mod critic ca aducând prea puțin progres în privința rezolvării nedreptăților urbane. De fapt, CEaC face exact opusul (26). Un paravan pentru aproprierea nedemocratică a resurselor publice de către interesele private, CEaC este pur și simplu o mare afacere îmbrăcată în hainele strălucitoare ale culturii și artei. În contextul Europei Centrale și de Est, CEaC este încă și mai călduros îmbrățișată, pentru că este cea mai evidentă cale de a dovedi apartenența la Occident. Principalul concept al actualei CEaC din România, Timișoara, Shine your Light este o metaforă pentru ieșirea din „întuneric și pasivitate” și pentru intrarea în lumina ipostazei de „cetățean european implicat” (27). Istoria locală este reformulată ca o poveste a drumului către occidentalizare, în care dominația acestei regiuni de către imperiul habsburgic din secolele al optsprezecelea și al nouăsprezecelea, este un factor care o aduce mai aproape de Vest.
În vreme ce artiștii și actorii culturali sunt ocupați să convingă Comisia Europeană de natura occidentală a orașului lor, prin intermediul stereotipurilor culturale, corporațiile transnaționale nu sunt doar sprijinite prin fonduri publice, ci și primite cu brațele deschise și lăudate pentru întreprinderea lor nobilă de a transforma orașul (28). Între timp, nedreptățile sociale reale, de pildă evacuările, gentrificarea, lipsa accesului la utilități sau lipsa unei locuințe, sunt fie exotizate, fie ascunse, fie niciodată adresate.
7. Misiunea civilizatoare a administrației
Valorile și stilul de viață ale claselor înstărite au devenit o prioritate absolută în politicile urbane și deseori sunt singurul orizont aspirațional al administrațiilor locale. Întruchipând idealurile occidentale ale datoriei civice, bunului-simț urban și gustului estetic, clasele înstărite au o misiune civilizatoare în oraș. Primarii orașelor din România se consideră deseori apostoli ai unei astfel de misiuni, eroi ai transformării orașului astfel spre a deveni cât mai occidental sau european. Robert Negoiță, actualul primar al Sectorului 3 din București, este unul dintre cei mai bogați afaceriști din România, dezvoltator imobiliar și proprietarul unui lanț hotelier. În 2014, a autorizat evacuarea unei comunități formate din aproximativ 200 de oameni, de pe strada Vulturilor, din apropierea centrului orașului. Evacuarea a avut parte de o mare vizibilitate și în urma ei a fost instalată o tabără de protest în fața fostelor locuințe ale persoanelor evacuate, tabără care a rezistat timp de doi ani.
De o importanță majoră pentru dezvoltarea mișcării pentru dreptate locativă, tabăra de protest din Vulturilor (29) a fost un element deranjant perpetuu pentru primarul mogul, afectând imaginea sectorului „civilizat”. Postând în continuu mesaje rasiste despre tabără pe rețelele sociale, Negoiță anunța fericit în iulie, 2016, că barăcile au fost „în sfârșit” demolate. Operațiunea i-a redat sectorului 3 imaginea de „sector european pe care ni-l dorim cu toții”, luându-l din mâinile protestatarilor neascultători și redându-l „oamenilor de bun-simț”.
Postul lui Robert Negoiță pe rețelele sociale după evacuarea taberei de protest din Vulturilor 50, pe 16 iunie 2016.
Un tip ușor diferit de apostol al orașului civilizat este actualul primar general al Bucureștiului, Nicușor Dan. Având meseria de profesor de matematică, dar și o experiență în activismul dreptului la oraș, acesta și-a bazat cariera politică pe un program anti-etablishment care implică o viziune despre București ca oraș civilizat, vestic.
În cele aproape două decenii de activism de la bază pentru dreptul la oraș, Dan și organizațiile din care a făcut parte au constituit o mișcare socială concentrată pe protejarea clădirilor de patrimoniu (30). În afară de valoarea lor arhitecturală, aceste clădiri aveau mai ales o valoare simbolică, constând în natura lor vestică: construite de clasele înstărite din perioada interbelică, ele erau testamentul caracterului european al Bucureștiului. Situația unor astfel de clădiri, încâlcită în procese judecătorești complicate de retrocedare, era întotdeauna pusă înaintea sorții locatarilor lor evacuați.
Propus de partidul său în calitate de „candidat al dreptei”, Nicușor Dan a câștigat alegerile pentru primar general cu o platformă „de dreapta”. Favorizând clasele de mijloc și de sus, prin angajamente pentru un trafic redus și polițiști mai profesioniști, Dan s-a distanțat încă și mai mult de chestiunile sociale. Iar backgroundul său activist, constând din vechi alianțe cu activiști actuali, nu prea folosește la avansarea unei agende de dreptate socială.
Prins în narațiunea apropierii orașului de visul occidental, lui Dan pur și simplu nu-i pasă de evacuări și de inegalitățile locative. Chiar dacă, prin umilul său background său activist, Dan pare să se situeze la ani lumină de tipul de primar oligarh ca Negoiță, ce-i aseamănă este promisiunea comună de a civiliza orașul, aducându-l mai aproape de idealurile și standardele europene, în detrimentul politicilor sociale și de locuire.
Viitorul organizării pentru locuire: împotriva sau pentru orașul civilizat
Văzând cum a trecut Nicușor Dan de la activistul care luptă pentru clădiri de patrimoniu la primarul care apără interesele claselor înstărite, ne putem întreba: în ce măsură suntem mai predispuși să ne organizăm pentru conservarea unor clădiri de patrimoniu decât împotriva evacuării familiilor care trăiesc acolo?! Și dacă într-adevăr, ne dăm seama că ne convinge mai mult urgența protejării acelei case, ce anume o transformă pe aceasta într-o prioritate, și de ce viețile celor din clasa muncitoare, deseori rasializate, nu sunt pe primul loc?
Când chestiunile pentru care ne organizăm au un caracter urgent și important dat de dorința de a deveni occidentali, de fapt nu facem altceva decât să reproducem povestea superiorității occidentale, aceeași poveste folosită pentru a ne face să consimțim la violenta exploatare și deposedare din ultimii 30 de ani. Mișcările pentru locuire și dreptul la oraș care integrează asemenea politici aspiraționale nu se luptă pentru un oraș just, ci pentru un „oraș civilizat”, pentru un „oraș smart”, pentru un oraș „decomunizat”, care să arate cât se poate de occidental, și care să fie croit doar după idealurile și stilul de viață al claselor înstărite (31). Deposedarea clasei muncitoare sau deposedarea continuă, rasializată a populației rome și toate violențele pe care le implică, nu sunt niciodată importante când lupți pentru imaginea de oraș vestic.
Ca activistx și teoreticienx angajatx, este esențial să identificăm și să deconstruim complicatele mecanisme ale poveștii superiorității occidentale. Așa cum am arătat, pretenția de „firesc” a acestei povești produce consens în legătură cu o mulțime de procese violente și exploatatorii. Atâta timp cât poate fi explicat drept ceva care facilitează occidentalizarea sau drept o formă de recunoaștere din partea Vestului, orice proces, indiferent cât de violent, poate căpăta un caracter acceptabil. Rezistența în fața unui astfel de discurs înseamnă ieșirea, trecerea dincolo de acest consens și atenția la a nu-l replica. Mai mult decât atât, înseamnă să ne recăpătăm capacitatea de a consimți conștient și de a refuza să facem parte din structurile care sunt de acord cu povestea superiorității occidentale. Obiectivul nostru, deci, este de a smulge masca occidentalizării de pe fața violenței sistemice din domeniile locuirii și urbanismului, și să dezvăluim ce se întâmplă de fapt: violență sistematică neoliberală, susținută prin narațiunile rasiste și clasiste ale claselor conducătoare.
REFERINȚE:
1. Vezi Antonio Gramsci. 1971. Selections from the Prison Notebooks. London: Lawrence and Wishart.
2. Walter Mignolo. 2011. The Darker Side of Western Modernity: Global Futures, Decolonial Options. Durham, NC: Duke University Press. Anibal Quijano. 1999. “Coloniality and Modernity/Rationality”. In Goran Therborn, ed. Globalizations and Modernities. Stockholm: FRN. Ramón Grosfoguel. 2009. “A Decolonial Apprach to Political Economy: Transmodernity, Border Thinking and Global Coloniality.” Kult, 6 (Special Issue): 10–38.Â
3. There is growing scholarship around applying decolonial frameworks to the region of Central and Eastern Europe. Among the most relevant, I’ve found: Ovidiu Țichindeleanu. 2013. “Decolonial AestheSis in Eastern Europe: Potential Paths of Liberation.” Periscope/The Decolonial AestheSis Dossier; Madina Tlostanova and Walter Mignolo. 2009. „Global coloniality and the decolonial option.” Kult 6.Special Issue: 130-147; Marina Gržinić, Tjaša Kancler and Piro Rexhepi. “Decolonial Encounters and the Geopolitics of Racial Capitalism.” Feminist Critique: East European Journal of Feminist and Queer Studies 3 (2020): 13-38. To these we add the remarkable recent article of Olena Lyubchenko, “On the Frontier of Whiteness? Expropriation, War, and Social Reproduction in Ukraine”.
Available at https://lefteast.org/frontiers-of-whiteness-expropriation-war-social-reproduction-in-ukraine/#_edn14
4.Gagyi, Ágnes. 2015. “Coloniality of power” in East Central Europe: external penetration as internal force in post-socialist Hungarian politics”, Journal of World-Systems Research, 22(2), 349–372.
5. There is a growing diverse field of scholarship on Roma slavery. For a good introduction see the lecture of Margareta Matache, Roma Slavery: History, Legacy, Reparations, 2020, here: https://www.youtube.com/watch?v=Ubb7dohTISA
6. The imperative of Westernisation for urbanites reproduces the binary of nationalist vs. Westernised applied to the rural vs. the city. The rural is produced as a repository of the specificities of the nation, a space of the exoticized Other while the urban serves integration by Westernisation.
7. Ana Vilenica. 2017. “Contemporary housing activism in Serbia: Provisional mapping.” Interface: Journal for and about Social Movements 9: 424-447.
8. Ioana Florea, Veda Popovici, Zsuzsanna Pósfai and Ana Vilenica. 2021. “Eastern European cities within global urban geographies”. In Lancione, Michele and McFarlane, Colin (eds), Thinking Global Urbanism: Essays on the City and its Future, Routledge. Available online at https://www.academia.edu/77959331/Urban_struggles_and_theorising_from_Eastern_European_cities
9. Tomislav Tomašević. 2018. Commons in South East Europe: Case of Croatia, Bosnia & Herzegovina and Macedonia. Institute for Political Ecology. Available online at http://ipe.hr/wp-content/uploads/2018/04/IPE_COMMONS_ENG_web.pdf
10. Enikő Vincze. 2017. “The ideology of economic liberalism and the politics of housing in Romania.” Studia Universitatis Babes-Bolyai-Studia Europaea 62.3 (2017): 29-54. https://www.desire-ro.eu/?p=3266
11. Veda Popovici. 2020. “Residences, restitutions and resistance: A radical housing movement’s understanding of post-socialist property redistribution”. City Journal. https://doi.org/10.1080/13604813.2020.1739913
12. Blocul pentru Locuire (The Bloc for Housing Alliance). 2019. Raport asupra evacuărilor forțate din România petrecute în perioada 2008 – 2017 (Report on forced evictions in Romania from 2008 to 2017). Available online at: https://bloculpentrulocuire.ro/wp-content/uploads/2019/04/Raport-Cercetare-Evacuari-2008-2017.pdf
13. Lavinia Stan. 2006. “The Roof over Our Heads: Property Restitution in Romania”. Journal of Communist Studies and Transition Politics, Vol. 22 (2), 180–205.
14. Liviu Chelcea, Raluca Popescu and Darie Cristea. 2015. “Who Are the Gentrifiers and How Do They Change Central City Neighbourhoods? Privatization, Commodification, and Gentrification in Bucharest”. Geografie, 120, No. 2, 113–133.
15. Joanna Kusiak. 2019. “Legal technologies of primitive accumulation: Judicial robbery and dispossession‐by‐restitution in Warsaw.” International Journal of Urban and Regional Research 43.4 (2019): 649-665.
16. Veda Popovici. 2020. “Why Have Statues Not Fallen Until Now?”. Arta Magazine, Available at: https://revistaarta.ro/en/why-have-statues-not-fallen-until-now/
17. Anja Vladisavljevic. 2019. “The Struggle to Save Croatia’s Vanishing Anti-Fascist Monuments”, Balkan Insight. Available at https://balkaninsight.com/2019/05/21/the-struggle-to-save-croatias-vanishing-anti-fascist-monuments/
18. Owen Hatherley. 2016. “Concrete clickbait: next time you share a spomenik photo, think about what it means” in Calvert Journal. Available at: https://www.calvertjournal.com/articles/show/7269/spomenik-yugoslav-monument-owen-hatherley
19. CBC News. 26 April 2022. Video: “Kyiv tears down Soviet-era People’s Friendship statue”. Available at: https://www.youtube.com/watch?v=iXD0eWkz-jk&ab_channel=CBCNews.
20. Vitalie Sprînceană. 2022. “Oraș inteligent, oraș prost: să vorbim despre ”smart city” la Chișinău și aiurea” (Smart city, stupid city: let’s talk about the ‘smart city’ at Chisinau and elsewhere”, on Platzforma. Available at: https://platzforma.md/arhive/390629#_edn1
21. George Zamfir. 2022. “Countering housing dispossession in Cluj, the Silicon Valley of Eastern Europe”, LeftEast. Forthcoming on LeftEast as the third part of the ELMO series CEE housing movements resisting neoliberal urban transformations.
22. See ELMO – Eastern European Left Media Outlet. 2021. Series on “Gig work in CEE’s platform economy”, LeftEast. Available at https://lefteast.org/platform-work-east-central-europe/
23. Yuliya Moskvina. 2021. “Why Prague Hates AirBnB and How to Fight It”, GBP. Available at: https://gpb.lt/why-prague-hates-airbnb/
24. https://en.iuliuscompany.ro/about
25. Veda Popovici. 2014. “Delivering the City into the Arms of Capital: Gentrification and the Harmlessness of Art in Bucharest”, Political Art Gazette, issue 5, Art & Gentrification. Available at: https://www.academia.edu/77585813/Livrarea_Orasului_la_picioarele_Capitalului_%C3%AEn_GAP
26. See a list of bibliography in Gazeta de Artă Politică (The Political Art Gazette), 2016. Capitale ale Culturii (Culture capitals), issue 15, page 16. Available at https://artapolitica.ro/gazetapolitica/2016/10/25/gazeta-de-arta-politica-nr-15-capitale-ale-culturii-in-contextul-politicilor-ue/
27. https://timisoara2023.eu/en/about/about-timisoara-2023/#/shine-your-light-light-up-your-city
28. See Gazeta de Artă Politică (The Political Art Gazette) , 2016. Capitale ale Culturii (Culture capitals), issue 15, whole issue. Available at: https://artapolitica.ro/gazetapolitica/2016/10/25/gazeta-de-arta-politica-nr-15-capitale-ale-culturii-in-contextul-politicilor-ue/
29. Veda Popovici and Erin McElroy. 2019. “Diary from Vulturilor 50 – Building a Radical Housing Justice Movement in Bucharest”, Notes From Below, https://notesfrombelow.org/article/_diary-vulturilor-50_.
30. Ioana Florea. 2015. “The Ups and Downs of a Symbolic City: The Architectural Heritage Protection Movement in Bucharest” in Urban Grassroots Movements in Central and Eastern Europe, edited by Kerstin Jacobsson, Ashgate, 55-78, DOI: 10.4324/9781315548845.
31. Vilenica, Ana, 2017. “Contemporary housing activism in Serbia: Provisional mapping.” Interface: Journal for and about Social Movements 9: 424-447.
Acest articol face parte din seria multilingvă Mișcări pentru locuire din Europa Centrală și de Est care se opun transformărilor urbane neoliberal, inițiată de ELMO (Reţeaua mediilor de stânga din Europa de Est).
Varianta în engleză a articolului, cu titlul Becoming Western: the story legitimising neoliberalism, violence and dispossession in Central and Eastern European cities a apărut pe LeftEast.
Traducere din engleză de Laura Sandu.
