Am scris și rescris această scurtă reflecție timp de șapte săptămâni. Au fost săptămâni petrecute ajutând rude și prieteni să fugă din Ucraina și direcționând fonduri de solidaritate către rezistența ucraineană și coordonând rețelele de ajutor reciproc. Sunt dintre cei care s-au plimbat pe străzile din Mariupol aproape în fiecare vară de când era copil. Am făcut asta pentru ultima dată în vara lui 2019 înainte de pandemie. Mormântul tatălui meu se află într-un sat chiar lângă Mariupol. Să reflectez asupra celor petrecute acolo recent este o sarcină dificilă.
În orașe precum Mariupol suntem martorii distrugerii spitalelor, școlilor, teatrelor și a infrastructurilor critice, cum ar fi drumurile și căile ferate. Pagubele echivalează cu o extirpare directă a infrastructurilor publice din epoca sovietică de către mașina de război a lui Putin – un act de „decomunizare”, într-adevăr. Ceea ce au fost pentru ucraineni trei decenii lente și deprimante de descompunere a clasei muncitoare, imixtiune și depopulare, s-a accelerat în ultimele două luni traducându-se în masacre, distrugeri și strămutări forțate. Este vorba de distrugerea, de asemenea, a istoriei și a memoriei. Războiul tinde să anuleze toate excepțiile, nuanțele, discuțiile. Sper ca acest ceas întunecat să poarte sarcina unei critici necesare pentru un viitor diferit.
În timp ce imagini îngrozitoare de devastare, moarte și viol în locuri precum Bucha circulă pe scară largă pe internet și în timp ce femeile ucrainene care fug cu copii sunt primite în Europa, în timp ce „Ceilalți” nedemni sunt împiedicați să intre, elitele occidentale și ucrainene ne spun mereu că „Ucraina duce un război european” și că „Ucraina apără Europa”.
În acest context, ideea emergentă de „ucrainitate” și echivalarea acesteia cu „europenitatea” este mediată prin intermediul unei conceptualizări a rasei, clasei, genului și sexualității. Suveranitatea și autodeterminarea Ucrainei sunt din ce în ce mai mult înțelese de elitele locale ca fiind legate de încorporarea în „fortăreața Europa” și de crearea „națiunii ucrainene” ca fiind „albă” și „europeană”. Conceptul de „autodeterminare”, asumat de stânga revoluționară internaționalistă, anticolonistă și anti-imperialistă, este astăzi instrumentalizat. În uzul elitelor occidentale și ucrainene, istoria internaționalismului local, a comunismului și a antifascismului este separată de „autodeterminare” prin manevre eurocentrice. În mod ironic, în acest sens, această utilizare nu este departe de propriile atacuri ale lui Putin împotriva autodeterminării Ucrainei, despre care afirmă cu dispreț că este legată de principiile leniniste ale anti-imperialismului și anti-capitalismului.
Cercetările recente despre Europa de Est, care se ocupă de rasă, clasă și imperialism (și mai puțin de gen și sexualitate), explorează diferitele tipuri de „periferizare” ale unor țări est-europene și post-sovietice în raport cu „Europa” [i]. Aceste periferizări se materializează ca niveluri inegale de acces al națiunilor la „albeață” (am folosit „albeață” în loc de „albitudine” din rațiuni lingvistice, n.t.), ceea ce înseamnă includerea lor în economia capitalistă în termeni europeni, națiuni europene, de „clasă de mijloc”, occidentale, (ne)comuniste – presupușii câștigători ai neoliberalismului. Din punct de vedere istoric, „albeața” est-europenilor a fost condiționată. În timp ce diferitele versiuni de „europenitate” sunt apreciate, orice abatere de la normele presupuse ale unei astfel de identități riscă o pierdere a statutului, cu repercusiuni materiale aferente pentru populațiile din spațiul „post-socialist”. Disciplinați prin împrumuturi de la FMI, politici energetice, oportunități precare de muncă pentru migranți și dependența de remitențe, regiunea și popoarele sale au fost transformate în „europeni” precari.
În efortul de a tulbura preocuparea actuală cu privire la chestiunile militaro-strategice, precum și naționalismul metodologic care a afectat multe dintre dezbaterile privind războiul din Ucraina, care se află pe terenul complexului militar-industrial, propun să mutăm în schimb atenția către o critică a economiei politice și o critică onestă a statului capitalist din Ucraina, față de elementele rasiale ale naționalismului ucrainean, față de dinamica cotidiană a reproducerii sociale în Ucraina, față de viitorul său „european” și față de teatrul ieftin jucat de elitele europene și nord-americane pe fondul violențelor coloniale comise de ele în alte părți ale lumii.
În acest articol, situez războiul din Ucraina în contextul mai larg al poziției Ucrainei în modelele globale de producție și reproducere socială[ii], concentrându-mă în special pe dinamica rasială și de gen. Folosind feminismul reproducerii sociale, urmăresc modul în care, începând cu 2014, militarizarea Ucrainei a fost intim legată de măsurile de austeritate, deplasând efectiv sarcinile de rezistență la agresiunea rusă și pregătind statul pentru un proces extrem de inegal de integrare „euro-atlantică” asupra gospodăriilor și în special a femeilor.
În acest context, militarizarea, austeritatea și agresiunea acționează ca procese de deposedare și de acumulare primitivă. Ele „generează rezerve globale de forță de muncă ale căror mișcări transfrontaliere se află în centrul producției și reproducerii mondiale a capitalului și a forței de muncă”.[iii] În acest fel, cetățenia rasială reproduce precaritatea și excluderea pentru unii și securitatea și incluziunea pentru alții, la fel cum diferențierea istorică a clasei muncitoare ucrainene în cadrul capitalismului global este rescrisă și instrumentalizată[iv].
Buni europeni
În primele câteva săptămâni de la invazia Rusiei în Ucraina, lumea a fost martoră la violențe rasiste la granițele Ucrainei cu Polonia, România și Ungaria. Refugiaților africani, sud-asiatici și din Orientul Mijlociu, precum și cetățenilor de etnie romă din Ucraina și miilor de studenți internaționali care studiază și lucrează în Ucraina li s-a interzis să treacă granițele și, uneori, au fost chiar împiedicați să urce în trenurile care transportau refugiați către UE de către ucraineni care au format lanțuri umane. Jurnaliștii care au relatat de la frontieră purtând insigne albastre și galbene au denunțat rapid această discriminare, apoi au trecut rapid la imagini cu copii ucraineni care primeau jucării de la voluntari germani prietenoși. „Elevii indieni blocați au privit cum animalele de companie ucrainene au trecut granița pentru a se pune la adăpost”, titra un articol de presă.
În America de Nord și în Europa de Vest, restaurantele au servit mâncăruri ucrainene, donând încasările pentru efortul de război din Ucraina, în timp ce centrele comerciale au fost iluminate în albastru și galben. Site-ul gigantului tehnologic Amazon se mândrește acum cu un buton „Ajutați poporul Ucrainean”. Unii dintre cei mai mari proprietari de case din Canada – cei care au evacuat familii ale muncitorilor în timpul pandemiei, crescând în același timp prețurile pentru locuințele deja inadecvate – s-au „unit” pentru a oferi opțiuni de locuințe gratuite și subvenționate pentru ucrainenii care fug în Canada. Mass-media și factorii de decizie occidentali au decis că ucrainenii sunt cetățeni „buni”, „europeni”, care sunt profesioniști IT valoroși, educați și de valoare. Rasismul a fost tratat nu ca o problemă structurală, ci ca un comportament imoral.
Rezistența ucraineană față de armata rusă este celebrată ca fiind eroică, curajoasă și democratică, iar în același timp, autodeterminarea, eliberarea națională, rezistența populară violentă din alte părți nu beneficiază de aceeași celebrare, fiind în schimb etichetate drept teroriste, cu „eroi” încarcerați, „ilegalizați” și așa mai departe. Responsabilitatea noastră este să întrebăm de ce?
Cu siguranță, circumstanțele cu care se confruntă cetățenii din Afganistan, Siria, Irak, Yemen, Gaza, Etiopia sunt, de asemenea, excepționale? Până la sfârșitul anului 2021, numai conflictul din Yemen a provocat 377 000 de morți, dintre care aproape 70 la sută erau copii mai mici de cinci ani[v]. Nu am văzut jucării și alimente gratuite la granița poloneză pentru acele femei și copii, ci mai degrabă gaze lacrimogene, tunuri cu apă, bastoane, câini polițiști și sârmă ghimpată. Cu doar câteva luni în urmă, Polonia devenea cea mai recentă linie de front a descurajării migrației prin supraveghere de înaltă tehnologie la granița sa cu Belarus. În octombrie 2021, guvernul său a aprobat instalarea unui gard de securitate a frontierei în valoare de 350 de milioane de euro de-a lungul a jumătate din granița sa cu Belarus, ajungând până la 5,5 metri, cu camere avansate și senzori de mișcare de care profită direct companiile de armament și tehnologie militară.
The Guardian relatează că „Frontex a acordat anul trecut un contract de 100 de milioane de euro (91 de milioane de lire sterline) pentru dronele Heron și Hermes fabricate de două companii israeliene de armament, ambele fiind folosite de armata israeliană în Fâșia Gaza. Capabile să zboare mai mult de 30 de ore și la înălțimi de 10.000 de metri, dronele au transmis aproape în timp real informații către sediul central al Frontex din Varșovia.” Polonia speră, de asemenea, să adopte un „tun sonor montat pe un vehicul care emite rafale „asurzitoare” de până la 162 de decibeli pentru a-i forța pe oameni să se întoarcă”.
Să ignorăm, de asemenea, modul în care Polonia a fost o aliată a forțelor care au distrus Irakul și Afganistanul, instituind în același timp un regim sexist de extremă dreapta acasă? Și trupele ucrainene au mers în Irak.
Marea Britanie, Canada și Franța, printre altele, s-au grăbit să trimită bani la Curtea Penală Internațională (CPI) pentru a investiga crimele de război comise de Rusia în Ucraina, în timp ce CPI este lentă în efortul de a găsi fonduri pentru a judeca crimele de război din Afganistan, Siria, Irak. Responsabilitatea noastră este să ne întrebăm de ce.
Justiția liberală este împletită cu rasismul sistemic, deoarece resursele occidentale sunt direcționate către Ucraina pentru o „criză în Europa”, dar sunt refuzate în situații în care țările occidentale se opun tragerii la răspundere pentru propriile lor crime de război. Același lucru este valabil și pentru ajutorul umanitar. În această lumină, așa cum scrie Ralph Wilde, teatrul jucat de elitele oficiale europene față de situația din Ucraina apare ca „campanie de „gazlighting” (delegitimare, n.t) sociopată și rasistă a poporului irakian” și a multor altora ce au fost deposedați de războaiele europene și nord-americane.
Accentul pus de mass-media pe cocteilurile Molotov din Ucraina dă impresia că acest război este câștigat doar pe baza unei strategii radicale de autoapărare a poporului – foarte asemănătoare cu cea a palestinienilor, care, desigur, nu primesc aceleași gesturi de adulație. Ucraina este într-o situație diferită cea în care pur și simplu își „protejează pământul său”. Asta nu pentru că lupta pentru autodeterminare nu este puternică – dimpotrivă, am fost martorii forței și curajului colectiv al rezistenței ucrainene, ci pentru că efortul de război ucrainean este condus de sus de către aparatul de stat și susținut din exterior de o forță de luptă bine finanțată, învăluită în interese imperialiste, capitaliste.
Acest factor impune o distincție între interesele naționale populare ucrainene și interesele statului capitalist ucrainean, precum și o explicație a modului în care acesta din urmă i-a deposedat pe primii prin militarizare și austeritate începând cu 2014. Ucraina a moștenit 30% din stocul militar sovietic, și-a cvadruplat cheltuielile militare în ultimii zece ani și avea aproape 500.000 de soldați (250.000 de soldați obișnuiți și o gardă națională de 250.000 de soldați, care încorporează în rândurile sale grupuri neofasciste precum batalioanele Aidar și Azov) înainte de izbucnirea ostilităților. Are o industrie internă de armament avansată și a devenit destinatarul unor arme antitanc foarte sofisticate, sisteme antiaeriene, tehnologii pentru drone și arme grele ca în ultimele luni. Pe scurt, Ucraina are o armată profesionistă permanentă care este, fără îndoială, mai impresionantă decât oricare dintre membrii NATO din Europa de Est (și doar în urma Turciei și a Rusiei în regiune).
De la invazie, SUA au avansat peste 1,7 miliarde de dolari în „ajutor letal” pentru Ucraina, pe lângă cele 2,5 miliarde de dolari cheltuite între 2014 și 2021, inclusiv pentru instruire, și cu mai mult de la alți aliați NATO. La 28 aprilie, Congresul SUA a autorizat 33 de miliarde de dolari pentru mai multă artilerie, arme antitanc și alte echipamente, precum și pentru ajutor economic și umanitar. După cum relatează New York Times, atunci când sumele sunt combinate, „Statele Unite ar autoriza 46,6 miliarde de dolari pentru războiul din Ucraina, ceea ce reprezintă mai mult de două treimi din întregul buget anual de apărare al Rusiei, de 65,9 miliarde de dolari… Prin comparație, Pentagonul a estimat anul trecut costurile totale ale luptei în Afganistan din 2001 până în 2020 la 816 miliarde de dolari, adică aproximativ 40,8 miliarde de dolari pe an”. Creșterea drastică a ajutorului militar american și, important, invocarea Legii Lend-Lease din 1941 a lui Roosevelt, considerând astfel că apărarea Ucrainei este „vitală pentru apărarea Statelor Unite”, prevestește o escaladare a conflictului și faptul că interesele SUA privesc un război de lungă durată. În timp ce acest „ajutor” a ajutat la stoparea avansului rusesc, este important să ne gândim pe termen lung la modul în care militarizarea se „scurge” în viețile oamenilor din clasa muncitoare care încearcă să se descurce.
Dacă nu avem pâine, lasă-i să mănânce arme: Reformele neoliberale și militarizarea
Militarizarea Ucrainei începând cu 2014 a fost cuplată cu reforme neoliberale menite să faciliteze creșterea capitalului în detrimentul reproducerii gospodăriilor clasei muncitoare. De la începutul războiului, în 2014, statul a instituționalizat de-o manieră dramatică toate costurile reproducerii sociale prin ceea ce Jennifer Mathers numește „presiuni extraordinare asupra societății civile – și în special asupra gospodăriilor și femeilor ale căror resurse sunt deja suprasolicitate”, justificate și normalizate de nevoile efortului de război și de apelurile la „sacrificiu” pentru „națiune”[vi].
Costul cheltuielilor pentru securitatea națională, care s-a cvadruplat în ultimul deceniu, a fost socializat prin bugete de austeritate – femeile absorbind reducerile salariilor din zona serviciilor sociale și din sectorului public. Instituțiile financiare internaționale, precum FMI, au impus limite stricte asupra cheltuielilor sociale, cu implicații semnificative pentru femei, inclusiv eliminarea de facto a subvențiilor pentru combustibil, ceea ce a provocat creșterea prețurilor la gaz, încălzire, electricitate și transport, reduceri radicale ale cheltuielilor pentru sănătate, educație și alocații pentru copii, precum și o reformă majoră a sistemului de pensii. Se poate spune că, începând cu 2015, „legile de decomunizare”[vii], care au interzis partidele și simbolurile politice comuniste, au redenumit orașele și străzile din epoca sovietică și au facilitat persecutarea savanților și activiștilor de stânga, toate sub aceeași etichetă radicală, au inclus și „decomunizarea” politicii sociale.
Noile reforme sociale și economice au fost extinse în numele modernizării și europenizării a puținului stat social care a mai rămas în urma reformelor din anii ’90 ale terapiei de șoc. Contravenind Constituției ucrainene, care proclamă Ucraina ca fiind un stat social, platforma Commons raportează că reformele au inclus reducerea amenzilor pentru angajatori pentru nerespectarea legislației muncii, dereglementarea codurilor de sănătate și siguranță la locul de muncă, un nou sistem de pensii financiarizat, scăderea cheltuielilor medicale și o mișcare spre privatizarea asistenței medicale. În comparație cu 2013, în 2016, statul a redus cheltuielile pentru sănătate cu 36,3%, pentru educație cu 36,2% și pentru funcționarii publici cu 30,6%[viii]. Reformele economice impulsionate de FMI și adoptate de statul ucrainean au accelerat creșterea inegalității, 67% dintre gospodăriile ucrainene în 2021 caracterizându-se ca fiind „sărace”. Deposedarea prin austeritate-militarizare a dus la feminizarea locurilor de muncă precare și a sărăciei.
Pentru cele două milioane de persoane care au fost strămutate de războiul din Donbass, înainte de izbucnirea agresiunii actuale, reproducerea socială a fost aproape imposibilă în ultimii opt ani. În noiembrie 2014, statul ucrainean a încetat să mai finanțeze serviciile guvernamentale în zonele separatiste din regiune, inclusiv pensiile. Acesta este un exemplu deosebit de grav al exproprierii muncii prestate în trecut și al precarizării actuale a lucrătorilor pensionați din această țară.
Mulți cetățeni ucraineni care au dreptul la o pensie pentru limită de vârstă și care se întâmpla să locuiască de cealaltă parte a liniei frontului au fost nevoiți să treacă granița în teritoriul controlat de Ucraina pentru a-și primi pensiile. În 2016, guvernul ucrainean a introdus o măsură strictă de control, prin care se cere ca „persoanele strămutate în interiorul țării” să se înregistreze la o adresă pe teritoriul controlat de guvern și să se prezinte la două luni pentru a-și menține eligibilitatea la pensie. Multe persoane în vârstă, majoritatea femei care locuiesc în regiunile ocupate, au fost nevoite să călătorească la fiecare 60 de zile, uneori chiar și 24 de ore cu autobuzele, mergând pe jos, așteptând la cozi lungi, fără adăpost și fără acces la minime facilități, cum ar fi băile, pentru a-și accesa pensiile, în medie de doar 90 de dolari pe lună. Acei lucrători care nu au putut călători din cauza problemelor de sănătate și de mobilitate au rămas fără nici măcar acest venit. Din decembrie 2018 până în aprilie 2019, 18 persoane în vârstă au murit din cauza unor complicații de sănătate, majoritatea legate boli de inimă, în timp ce făceau călătoria dificilă traversând „linia de contact” care separă beligeranții[ix]
ONU estimează că 400.000 de persoane au pierdut accesul la pensiile lor de când a fost implementată regula celor 60 de zile, în 2016. Se pare că Fondul de pensii al Ucrainei a acumulat o datorie de 86 de miliarde de grivne (aproximativ 3,5 miliarde de dolari SUA) față de pensionarii care locuiesc în zonele necontrolate de guvern. Acest lucru reprezintă o expropriere directă a oamenilor muncii ucraineni de către stat, legitimată prin efortul de război.
Violența împotriva femeilor a fost, de asemenea, intensificată din cauza războiului. Mathers scrie că „corpurile masculinizate călătoresc pentru a participa la operațiunile de luptă ca soldați. Când se întorc în lumea pașnică pentru a se recupera după rănile fizice și psihologice ale războiului, sunt îngrijiți în mare parte în căminele lor, ca urmare a reducerilor de fonduri în furnizarea de asistență medicală de către stat.”[x]
În 2018, în părțile controlate de Ucraina din regiunile Donețk și Luhansk, respectiv Luhansk, s-a înregistrat o creștere de 76% și, respectiv, de 158% a cazurilor raportate de violență domestică, comparativ cu media celor trei ani anteriori. Membrii armatei și ai poliției sunt scutiți de procesele în instanțele judecătorești civile, ceea ce servește în esență la protejarea acestora de urmărirea penală pentru violență domestică.
Forța de muncă a migranților, reproducerea socială și „albeața de frontieră”
Economia industrializată, infrastructura publică și forța de muncă calificată a Ucrainei post-sovietice au trecut printr-o perioadă de acumulare primitivă prin reformele neoliberale ale terapiei de șoc, formând propria sa aromă de stat capitalist, cea a unei cleptocrații neoliberale. [Ca urmare, la fel ca și alte est-europene din anii ’90, mamele și bunicile ucrainene au lucrat ca lucrătoare casnice migrante, lăsându-și familiile în urmă, făcând curățenie în casele italienilor, germanilor, polonezilor, americanilor și canadienilor bogați și făcând munca de reproducere socială, care înainte era suportată de „femeile albe” din Occident[xii].
Acesta a fost și cazul mamei mele. Începând cu 2014, un număr dramatic mai mare de ucraineni a fost mobilizat ca forță de muncă social-reproductivă ieftină. Acești oameni au trimis o mare parte din veniturile lor pentru a acoperi lacunele generate de funcționarea precară a societății ucrainiene și pentru a compensa daunele provocate de război și militarizare. Acești muncitori ucrainieni nu au fost întâmpinați cu supă caldă, telefoane și beneficii la nicio graniță a Uniunii Europene, în timp ce țara lor era jefuită de reformele neoliberale „de orientare europeană”. Iată o poveste „fericită” a unui lucrător migrant ucrainean, strămutat de sărăcie și război, în Polonia în timpul COVID-19:
”IDI4 a venit în Polonia din Berdiansk în 2018. Fiica ei de 5 ani i s-a alăturat în septembrie 2020. Soțul ei a murit în război în octombrie 2019. În Ucraina, a studiat contabilitatea și a avut diverse locuri de muncă în comerț și în administrație. În Polonia, a studiat asistență medicală la o școală de formare profesională și acum lucrează ca femeie de serviciu într-un bloc chirurgical la un spital. […] La spital, există acum proceduri minuțioase, o cantitate mare de echipament de protecție care trebuie purtat și schimbat, teste regulate și sesiuni de formare repetate pentru a asigura curățenia. Ea se simte responsabilă și are grijă să facă o curățenie temeinică înainte de a plecai acasă. Ea primește un bonus Covid de 250 PLN. Fiica ei merge la grădiniță în timp ce ea este la serviciu, dar o însoțește în munca de curățenie suplimentară la casa unui prieten medic, unde fiica se joacă cu copiii acestuia în timp ce ea face curățenie.”
În 2020, numărul de lucrători ucraineni care trăiesc în străinătate a fost estimat între 2,2 și 2,7 milioane, echivalentul a 13-16% din totalul locurilor de muncă din țară. La sfârșitul lunii februarie 2020, numărul ucrainenilor din Polonia a crescut la 1 390 978. Dintre acești muncitori 44% erau femei, majoritatea angajate în sectorul precar al îngrijirii în orașele mari. Ucraina este al zecelea cel mai mare destinatar de remitențe din lume în termeni absoluți, iar în 2020 acestea au reprezentat 9,8% din PIB-ul țării[xiii] Potrivit noilor date ale Băncii Naționale, în 2021 fluxurile de remitențe către Ucraina au depășit 19 miliarde de dolari. În 2018, 33% din remitențe au provenit din Polonia, 32% din alte state membre ale UE, 9% din Rusia și 9% din Statele Unite și Canada. Remitențele au contribuit cu aproximativ 50-60% la bugetele gospodăriilor beneficiare, iar „în comparație cu gospodăriile care nu primesc remitențe, cheltuielile familiilor cu lucrători migranți pentru locuință și educație au fost de 2-4 ori mai mari, iar pentru alimente cu 20% mai mari”. În timp ce în Ucraina, costurile de reproducere socială au fost plasate asupra gospodăriilor care pregătesc lucrătorii care urmează să fie trimiși în străinătate, în țările UE, forța de muncă ucraineană care sosește este „fără costuri” – adică este „plătită” prin munca prestată în trecut a gospodăriilor și comunităților din Ucraina, în timp ce reînnoirea sa continuă prin subzistență este ieftină, deoarece lucrătorii migranți sunt excluși de la beneficiile de stat și de la cetățenia socială a UE în general.
Reproducerea socială a cetățenilor UE și a muncitorilor ucraineni este determinată geografic și prinsă în dinamici de gen, rasă și clasă, pe fondul „amenințării” reprezentate de refugiații „negri” sau „cu pielea închisă”. Munca de gen „produce națiunea” și formează granițele Europei. După cum susțin Daria Krivonos și Anastasia Diatlova, „prin schimbul simbolic de femei între Est și Vest și prin munca lor reproductivă se naște Europa.”[xiv].
Unul dintre paradoxurile retoricii anti-migranți din Europa Centrală față de Sudul Global este că această regiune a beneficiat foarte mult de migrația din Est, inclusiv de migrația din Ucraina. [În timp ce femeile poloneze sunt angajate ca lucrătoare casnice în țările din Europa de Vest, „în contactele lor cu lucrătoarelei casnice din Ucraina, angajatorii polonezi se comportă, totuși, adesea, ca reprezentanți paternaliști autoproclamați ai valorilor și stilurilor de viață occidentale”[xvi]. Astfel, albeața nu formează o dihotomie, ci un gradient[xvii]. Gradațiile de „albeață periferică”, sau de proximitate față de Europa, se deplasează de la Bruxelles la Varșovia, de la Varșovia la Lviv, de la Lviv la Donețk. Rasializarea femeilor est-europene în industria îngrijirii și a muncii casnice are moduri concrete de operare politico-economice, încorporate în mercantilizarea îngrijirii în Europa de Vest neoliberală[xviii] și în feminizarea continuă a sărăciei în Europa de Est, ceea ce în Ucraina are propria sa aromă de austeritate militarizată deposedantă după 2014.
La fel ca și munca migrantă, industria tehnologiilor de reproducere asistată din Ucraina sau „repro-turismul” este, de asemenea, profund dependentă de rețelele transnaționale, de clasă și de rasializare – orientată literalmente spre reproducerea bebelușilor europeni „albi” de către muncitori reproducători „mai săraci”, albi din punct de vedere social. Industria maternității de substituție din Ucraina se poziționează ca fiind mai avantajată competitiv, spre deosebire de industriile de maternitate de substituție din India sau Thailanda, în mare parte datorită „albeață” și „europenității” lucrătorilor. În timpul primului și celui de-al doilea val al pandemiei COVID-19, agenția comercială de mame surogat BioTextCom din Kiev a fost în centrul atenției, atunci când bebeluși în mare parte vest-europeni, născuți de gestatoare ucrainene au rămas „apatrizi” într-un hotel din cauza blocajelor pandemice. Acuzată cândva de trafic de ființe umane, deoarece medicii au furnizat biomaterial din surse ucrainene necunoscute în locul părinților biologici, industria este din nou în centrul atenției pe fondul invaziei Rusiei în Ucraina.
Statul ucrainean nu colectează statistici oficiale privind maternitatea surogat în Ucraina, dar este posibil să fie lider în industria comercială a maternității surogat pentru străini, cu un număr estimat de 2.000-3.000 de copii născuți anual de mame surogat. În timp ce costul pentru viitorii părinți este de 38-45.000 de dolari, mamele surogat sunt plătite doar cu 300-400 de dolari lunar și încă 15.000 de dolari la sfârșitul sarcinii. Când a început invazia, aproximativ 800 de cupluri așteptau un copil de la o mamă surogat din Ucraina. Din cauza invaziei, mamele surogat, asistentele și copiii sunt din nou blocați. Mamele surogat sunt puse în situația în care trebuie să continue să ofere îngrijire dincolo de contractul convenit și să aștepte plata până când părinții adoptivi occidentali vor putea înregistra copilul, născut apatrid – nici cetățean ucrainean, nici cetățean al UE și neînregistrat în Ucraina. Unele mame surogat ucrainene nu pot să fugă în Europa de Vest departe de război, de teamă că ar putea fi „obligate să se înregistreze în calitate de tutore legal al bebelușilor, în conformitate cu legea mai puțin permisivă privind mamele surogat”. Regimul de frontieră al UE și reglementarea diferențiată și inegală a industriei și a muncii în domeniul reproducerii între Est și Vest, plasează asupra lucrătorului riscurile economice asociate cu maternitatea de substituție (care pot dura toată viața).
Industria comercială a maternității de substituție din Ucraina este un exemplu de reproducere externalizată pentru țările occidentale mai bogate, prin care munca de reproducere nu trebuie să migreze deloc în UE, ci se desfășoară în întregime la periferie. În 2018, jurnaliștii au raportat că piața de mame surogat aduce anual Ucrainei peste 1,5 miliarde de dolari SUA. În timp ce sarcina și nașterea prin surogat nu se iau în considerare în timpul lucrat de mama surogat în scopul pensiei, industria și clienții săi se bazează pe reproducerea socială „gratuită” a mamei surogat din Ucraina, precum și pe infrastructurile generale de îngrijire ale țării, în mare parte din epoca sovietică. Mamele surogat ucrainene renunță la toate drepturile legate de controlul sarcinii lor, riscând în același timp abandonarea copiilor nedoriți, în special a celor cu dizabilități, de către părinții clienți. Imaginile donatoarelor de ovule și mamele surogat din Ucraina „sunt construite în discursurile clinicilor de infertilitate și ale agențiilor de recrutare ca purtătoare ale albeței (atât în ceea ce privește producerea de copii albi, cât și apartenența la „cultura albă”), feminitatea și hipersexualitatea în raport cu primitorii predominant europeni”.[xix] Pagina de internet BioTextCom la capitolul „Despre noi” afirmă: „Bine ați venit la cea mai mare bază europeană de donatori. Fondul genetic ucrainean este considerat cel mai bun pentru tratamentul infertilității”. Anunțul caracterizează naționalitatea ucraineană în mod explicit ca fiind europeană și mai fertilă, deci implicit mai dezirabilă decât maternitatea surogat din Sudul Global, ca să nu mai vorbim de omogenizarea diferitelor ucrainence. Urmând critica lui Hill Collins privind cetățenia și naționalismul dintr-o perspectivă feministă neagră, eu susțin că, vânzând „albeața” la preț redus, BioTextCom delimitează rasial tipul „bun” vs. tipul „rău” de feminitate: femeile albe, care nasc „tipul potrivit” de copii, viitorii cetățeni europeni dezirabili (în acest caz), în contrast cu „ceilalți” indezirabili[xx] Descrierea donatoarelor de ovule din baza de date este clasificată rasial în funcție de „frumusețe, intelect, sănătate, umanitate” – exact în această ordine de prioritate. Partea de „frumusețe” este delimitată atât de exotismul originilor „mixte” eurasiatice, cât și de ”albeața” totuși rezultată:
„Unii oameni spun că frumusețea doamnelor ucrainene se explică prin numeroasele cuceriri și migrația popoarelor care a dus la un bogat amestec genetic. Nu putem ști cu certitudine acest lucru. Singurul lucru pe care îl putem afirma cu certitudine este că experții și adepții frumuseții feminine spun în unanimitate că femeile ucrainene sunt cele mai frumoase din lume, dacă ne referim la aspectul de tip european. Constituția și greutatea corporală medie, ochii, părul și pielea deschisă, trăsăturile fine ale feței sunt în favoarea donatoarelor ucrainene”.
Referirile la cuceririle orientale din trecut, întruchipate de femeile ucrainene, implică o poziție de frontieră a europenității, civilizației și albeței care este nouă. Ascunzând feminizarea crescută a muncii precare și a sărăciei în Ucraina începând cu 2014, BioTextCom garantează că majoritatea donatorilor sunt din „clasa de mijloc” și sunt motivați în primul rând de generozitate și nu de sărăcie, așa cum se presupune că este cazul în Sudul global. Acest lucru este departe de adevăr. Interviurile cu mame surogat arată că, în timp ce unele femei care se angajează în maternitatea surogat în Ucraina sunt strămutate din cauza războiului din regiunea Donbas, altele, din orașe ucrainene mai mici, se angajează în acest domeniu pentru a-și completa veniturile pentru nevoile de bază. În mod evident, „Ucraina” este angajată în producerea albeței, deoarece se află la granița sa, unde funcția sa este în mare parte atribuită menținerii unei granițe în jurul civilizației pentru și în interiorul Europei prin intermediul muncii reproductive sociale ieftine[xxi].
Lumea aclamă Ucraina
Din nou, atunci când auzim la știri că „Ucraina duce un război european” și că „Ucraina apără Europa”, pe fondul imaginilor de femei „albe sărace” cu copii care fug, prioritizate față de „ceilalți”, „Ucraina” este „albită” în imaginarul global. Adică, „îndemnul de a „reveni în Europa” prin intermediul europenizării este permis și condiționat de mitologiile civilizației occidentale, iar această europenizare marchează (promulgă) și demarchează (naturalizează) în același timp albul rasial”[xxii].
Paradoxul este că existența Europei ca atare a fost posibilă doar datorită și tocmai exploatării popoarelor muncitoare globale prin exproprierea resurselor și, în prezent, a reformelor economice neoliberale și reprodusă de munca feminizată. Aceasta include forța de muncă ieftină din Ucraina, care este relativ „privilegiată” în raport cu forța de muncă migrantă din Sudul global (dar în niciun caz la fel de privilegiată ca și clasa de mijloc occidentală). Conceptul lui W.E.B. DuBois de „salariu psihologic” al albului iluminează relația dintre rasă și clasă în crearea muncitorului alb sărac: „Trebuie amintit că grupul alb de muncitori, deși primea un salariu mic, era compensat în parte printr-un fel de salariu public și psihologic. Li se acordau deferență publică și titluri de curtoazie pentru că erau albi”[xxiii]. Construit de statul ucrainean și de elitele liberale și salutat în Occident, naționalismul ucrainean, ca proces de „întoarcere în Europa”, este prins în relațiile de gen și de rasializare inegală ale capitalismului global, așa cum reiese din perspectiva reproducerii sociale globale.
Populația deja sărăcită a Ucrainei, lipsită de resurse în sectorul public precar și în sistemul de sănătate, subvenționează efortul de război prin munca domestică – socializând costurile războiului și ale apărării în detrimentul mijloacelor de trai ale oamenilor. Care este caracterul autodeterminării Ucrainei, pe cine reprezintă și include „Ucraina” și, într-adevăr, care este viitorul proiect politic? Ținând cont de problemele structurale ale militarizării, naționalismului și austerității, cu gândul la viitorul postbelic, se va traduce rezistența la imperialismul rusesc – cu rădăcinile sale în Imperiul Rus țarist și politicile contradictorii ale naționalismului sovietic și deposedarea țărănimii – prin construirea de solidarități cu luptele și mișcările anti-imperialiste și anticapitaliste din Sudul global? Acest lucru ar necesita regândirea Ucrainei ca un proiect politic antirasist, pluralist și socialist de jos și, în mod crucial, o critică a eurocentrismului.
Victorie pentru poporul muncitor din Ucraina, solidaritate cu mișcarea rusă împotriva războiului!
REFERINȚE:
[i] A se vedea următoarele inițiative și lucrări: Tagungsbericht: Historicizing „Whiteness” in Eastern Europe and Russia, 25.06.2019 – 26.06.2019 Bucharest, în: Tagungsbericht: Historicizing „Whiteness” in Eastern Europe and Russia, 25.06.2019 – 26.06.2019 Bucharest, în: The New York Times: H-Soz-Kult, 17.10.2019. www.hsozkult.de/conferencereport/id/tagungsberichte-8478; Paul Stubbs. 2022. „Colonialism, Rasism and Eastern Europe: Revisiting Whiteness and the Black Radical Tradition 1”. Sociological Forum 37, nr. 1: 311-19; Böröcz, József. „‘Eurowhite’ Conceit, ‘Dirty White’ Ressentment: ‘Race’ in Europe”. Sociological Forum 36, nr. 4 (1 decembrie 2021): 1116-34; Daria Krivonos și Anastasia Diatlova. 2020. „Ce să porți pentru albeață? ‘Whore’ Stigma and the East/West Politics of Race, Sexuality and Gender”. Intersections EEJSP 6(3): 116-132; Sedef Arat-Koç. 2014. „Rethinking Whiteness, „Culturalism”, and the Bourgeoisie in the Age of Neoliberalism” În Theorizing Anti-Racism: Linkages in Marxism and Critical Race Theories, Ed. Abigail B. Bakan și Enakshi Dua. Toronto: University of Toronto Press, 311-339; Agathangelou, Anna M. 2004. The Global Political Economy of Sex: Desire, Violence and Insecurity in Mediterranean Nation States (Dorință, violență și insecuritate în statele naționale mediteraneene). Basingstoke: Palgrave MacMillan. [ii] O viziune extinsă a producției, așa cum a fost dezvoltată de feminismul reproducerii sociale care decurge din critica economiei politice a lui Marx, include atât producția în vederea profitului, cât și diverse forme de reproducere socială – munca mentală, manuală și emoțională implicată în menținerea vieții existente și viitoare – ca un proces necesar și integrat. A se vedea Barbara Laslett și Johanna Brenner. 1989. „Gender and Social Reproduction: Perspective istorice”. Annual Review of Sociology 15: 381-404; Tithi Bhattacharya. ed. 2017. Teory of Social Reproduction: Remapping Class, Recentering Oppression. Londra: Pluto Press. [iii] Sue Ferguson și David McNally. 2015. „Precarious Migrants: Gender, Race and the Social Reproduction of a Global Working Class”. Socialist Register (Merlin Press, 2014): 1-23; Jennifer G. Mathers. 2020. „Women, war and austerity: IFIs and the construction of gendered economic insecurities in Ukraine”. Review of International Political Economy 27(6): 1235-1256. [iv] Cu privire la „incluziunea diferențiată” în America de Nord și Europa de Vest, a se vedea: „The Differential Inclusion” în America de Nord și Europa de Vest: Bridget Anderson. 2010. „Migration, immigration controls and the fashioning of precarious workers”. Work, Employment and Society 24(2): 300-317; Judy Fudge. 2012. „Statutul de migrant precar și ocuparea precară a forței de muncă: Paradoxul drepturilor internaționale pentru lucrătorii migranți”. Comparative Law and Policy Journal, 34, 95; Leah F. Vosko. 2019. Disrupting Deportability: Transnational Workers Organize. Ithaca: Cornell University Press; [v] Taylor Hanna, David K. Bohl, Jonathan D. Moyer. 2021. „Evaluarea impactului războiului din Yemen: Pathways for Recovery”. Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, 3-67, 32. https://www.undp.org/publications/assessing-impact-war-yemen-pathways-recovery?fbclid=IwAR2RWLa63a38d7JdxDFHpdaod-#modal-publication-download. [vi] Jennifer G. Mathers. 2020. „Femei, război și austeritate: IFI-urile și construcția insecurităților economice de gen în Ucraina”. Review of International Political Economy 27(6): 1235-1256. [vii] Consiliul Europei. 2015. „Aviz comun interimar privind Legea Ucrainei referitoare la condamnarea regimurilor comunist și național-socialist (nazist) și interzicerea propagandei simbolurilor acestora, adoptat de Comisia de la Veneția în cadrul celei de-a 105-a sesiuni plenare”, Veneția, 18-19 decembrie. https://www.venice.coe.int/webforms/documents/?pdf=CDL-AD(2015)041-e Accesat la 15 martie 2022. [viii] Jennifer G. Mathers. 2020. „Women, war and austerity: IFIs and the construction of gendered economic insecurities in Ukraine”. Review of International Political Economy 27(6): 1235-1256, 1239. [ix] Raport OSCE, 8 aprilie 2019. https://www.osce.org/files/f/documents/d/0/417005.pdf. Accesat la 15 martie 2022. [x] Jennifer G. Mathers. 2020. „Women, war and austerity: IFI-urile și construcția insecurităților economice de gen în Ucraina”. Review of International Political Economy 27(6): 1235-1256, 1236. [xi] Volodymyr Ishchenko și Yulia Yurchenko 2019. „Ukrainian Capitalism and Inter-Imperialist Rivalry”. În Immanuel Ness și Zak Cope (eds.), The Palgrave Encyclopedia of Imperialism and Anti-Imperialism. Palgrave Maacmilan. [xii] Deși mă concentrez aici în special pe reproducerea socială, acest sector este unul dintre altele, cum ar fi turismul, agricultura sezonieră, construcțiile, în care lucrătorii migranți ucraineni își găsesc locuri de muncă – locuri de muncă caracterizate ca fiind murdare, periculoase și precare. A se vedea, de asemenea, Sara Farris. 2018. „Reproducerea socială și populațiile excedentare rasializate”. În Peter Osborne; Éric Alliez și Eric-John Russell, eds. Capitalism: Concept, Idea, Image – Aspects of Marx’s Capital Today. Kingston upon Thames: CRMEP Books, 121-134. [xiii] Acest număr a scăzut, probabil, în urma pandemiei Covid-19. [xiv] Daria Krivonos și Anastasia Diatlova. 2020. „Ce să porți pentru albire? ‘Whore’ Stigma and the East/West Politics of Race, Sexuality and Gender”. Intersections EEJSP 6(3): 116-132, 120. [xv]Alexandra Levitas. 2020. „Care Work During Covid-19: Implicațiile pentru sănătatea publică ale migrației ucrainene în Polonia”. CMR Spotlight. 19, 2-5. [xvi] Anna Safuta. 2018. „Albul periferic” al est-europenilor în contextul serviciilor domestice prestate de femeile migrante”. Tijdschrift voor Genderstudies 21(3): 217 – 231, 225. [xvii] Cercetătorii au arătat că rasializarea lucrătorilor migranți ucraineni în Ungaria funcționează prin prisma discursurilor rasiste existente despre populația romă din Ungaria: „Prin completarea proceselor economice și sociale contemporane cu reguli speciale de substituție și transformare, atitudinea socială față de cineva care este străin din „Ucraina” pare apropiată de cea față de un „țigan”. Acest proces este semnificativ, deoarece adaptarea elementelor de conținut ale categoriilor etnice ajută la articularea diferențelor sociale ale „ucrainenilor”, în timp ce face ca sistemul de inegalități structurale să fie mai puternic în societatea locală, un proces care își are originea în timpuri mai vechi.” A se vedea Borbély Sándor. „Ucraineanul este un țigan nefast” – micropolitica imigrației străine în așezarea de frontieră Kispalád.” Tér és Társadalom Vol. 29. No. 3. doi:10.17649/TET.29.3.2708, 4. A se vedea, de asemenea: Tibor Meszmann și Olena Fedyuk. 2019. „Șerpi sau scări? Job Quality Assessment among Temp Workers from Ukraine in Hungarian Electronics”. Central and Eastern European Migration Review 8(1): 75-93. [xviii] Sara Farris. 2017. În numele drepturilor femeilor: The Rise of Femonationalism. Londra: Duke University Press. [xix] Polina Vlasenko. 2015. În (In)Fertile Citizens: Anthropological and Legal Challenges of Assisted Reproduction Technologies, Lab of Family and Kinship Studies Department of Social Anthropology and History University of the Aegean, octombrie, 197-217, 202. [xx] PatriciaHill Collins. 2009. Gândirea feministă neagră: Knowledge, Consciousness, and the Politics of Empowerment. [2nd ed.]. New York: Routledge. [xxi] Le mulțumesc colegilor și prietenilor mei, Lina Nasr El Hag Ali, Rhaysa Ruas, Brent Toye și Sophia Ilyniak pentru discuțiile în jurul acestui concept. [xxii] Nadezhda Husakouskaya și Randi Gressgård. 2020. „Europeanization as Civilizational Transition from East to West: Dislocarea rasială și modernitatea sexuală în Ucraina”. Intersecții: East European Journal of Society and Politics 6(3): 74-96, 76. [xxiii] WEB Du Bois.1935. Black Reconstruction in America, 1860-1880. New York: Harcourt, Brace and Company, 700.Acest articol a fost publicat inițial pe platforma LeftEast.org și a fost tradus de Baricada în cadrul platformei ELMO.
Imagine de fundal: Mariupol, 2019. Fotografie făcută de autoare.
Olena Lyubchenko studiază la Toronto și este doctorandă în științe politice. Interesele sale de cercetare includ restructurarea neoliberală, deposedarea și financiarizarea reproducerii sociale, precum și luptele în jurul creării vieții. Teza de doctorat a Olenei se bazează pe feminismul reproducerii sociale și urmărește transformarea contractului de gen și a modelului de cetățenie socială de la epoca sovietică la cea post-sovietică în Rusia.
