Laura Sandu
Contribuție vizuală: Alex Horghidan
Noua cultură a antreprenoriatului, sau așa-zisul „capitalism etic”, promite nu doar autonomie financiară pentru femei, ci și respect pentru planetă, pentru semeni, și are chiar și o latură spirituală (legea atracției, vizualizarea viitorului succes în afaceri etc.). Capitalismul capabil să acapareze absolut orice a reușit să înglobeze și reacția la sentimentul angoasant că lumea înconjurătoare e distrusă chiar sub ochii noștri. Capitalismul etic pare să ne ofere soluții: putem să începem o mică afacere care să nu folosească decât materiale cu proveniență verificată; să colaboreze cu producători locali; să aibă numai femei și persoane queer la conducere, să aibă politici antirasiste și așa mai departe.
Între timp, peste 70% din emisiile de carbon sunt produse în continuare de nu mai mult de 100 de companii din întreaga lume. Iar schimbările climatice continuă să se producă în ritmul lor alarmant care va conduce, în anii următori, la dislocarea unor zeci, dacă nu chiar a unor sute de milioane de oameni.
Chiar dacă nu pare așa la prima vedere, între micile afaceri și marile afaceri există o legătură puternică. Continuând să legitimeze capitalismul, „capitalismul etic” împiedică procesul de conștientizare politică și de gândire colectivă a posibilităților pentru altfel de organizare a muncii și de distribuire a resurselor. Să ne gândim doar la faptul că un număr foarte mare de femei de la noi și din toată lumea lucrează în fabrici de textile, în condiții de neimaginat. Și că femeile sărace din toate societățile nu au resurse financiare și cognitive să înceapă „afaceri etice”, și nici măcar să fie angajate într-o astfel de afacere, fiind nevoite să lucreze ca menajere sau să stea cu copiii antreprenoarelor care cred sincer despre ele însele că se luptă cu încălzirea globală și cu patriarhatul. Că sunt niște bune feministe.
Nu încurajez blamarea individuală a acestor antreprenoare, a femeilor din clasa de mijloc, sau a celor care, provenind din medii precare, fac carieră și își însușesc principiile feminismului (neo)liberal. La nivel mic, personal, sunt doar niște femei care încearcă să se descurce în lumea în care trăim, cu regulile sale specifice, cu macro- și micro-ierarhiile sale. Cred însă că e foarte important să subliniem ce efect are modul lor de gândire, ideologia pe care ele o propagă și care nu este orice ideologie, ci este discursul puterii. E important să ne dăm seama că aderarea la feminismul (neo)liberal, susținerea culturii antreprenoriatului, oricât de etic ar vrea el să fie și oricât ar vrea să ne convingă că „ajută comunitatea”, contribuie la reproducerea acestui sistem. Și împuternicește și eliberează exclusiv la nivel individual, și de aceea – iluzoriu. Niciuna dintre noi nu poate fi liberă cu adevărat, până când nu suntem toatx liberx. Până când nu trăim într-o lume în care putem avea toate acces neîngrădit la apă, aer curat, resurse pentru viață.
Într-un articol numit „Feminismul neoliberal: despre legitimarea proiectului moral genizat al neoliberalismului”, autoarea, Vicki Dabrowski, arată cum acest discurs susține ierarhiile și relațiile socio-economice genizate existente. Susținerea se produce prin indiferența celor care practică această formă de feminism, la adresa altor femei, percepute ca „subiecte inadecvate”: de exemplu, mamele singure din clasa muncitoare sau femeile din grupuri etnice minoritare, care n-ar merita să fie ajutate pentru că nu se luptă așa cum cred feministele (neo)liberale că ar trebui să o facă. Analizând discursul britanic despre austeritate al celei de-a doua decade a secolului XXI, Dabrowski identifică trăsăturile „bunului subiect” genizat neoliberal: soția și mama devotată, iubitoare de muncă asiduă care ajută la revigorarea economiei prin buna gestionare a familiei și a copiilor săi. Dimpotrivă, cetățeana anti-model este reprezentată în discurs prin crearea unei imagini specifice: femeia migrantă sau din clasa muncitoare, căreia nu-i place jobul solicitant și care are prea mulți copii, pe care i-a născut doar ca să beneficieze de ajutoarele sociale.
Cele 17 femei britanice din clasa de mijloc intervievate de Dabrowski pentru acest articol se identificau toate ca feministe, adică drept luptătoare pentru egalitatea de gen, egalitatea de șanse și drepturile femeilor. Multe dintre intervievate au ținut să sublinieze lucruri precum: feminismul nu ar trebui să exagereze, nu ar trebui să sară calul, nu ar trebui să încerce să le facă pe femei mai bune decât bărbații, n-ar trebui să meargă în extreme sau să devină prea radical. Așa cum îl descriu aceste femei britanice din clasa de mijloc, feminismul lor este nou, modern și se bazează pe alegere liberă, pe iubire de sine, pe umor și nu este rigid, înțepat, activist, ca feminismul „vechi”. Toate aceste femei folosesc narațiuni neoliberale care se raportează în primul rând la individ și nu la colectivitate: feminismul lor este despre stilul de viață pe care îl aleg, despre cum vreau să trăiesc, despre cine vreau să fiu și ce gândesc. Soluțiile lor pentru lupta feministă sunt tot individuale: trebuie să fiu asertivă și să am încredere în mine; să-mi cer drepturile, să am curaj să cer mărirea de salariu și așa mai departe. Femeia trebuie să fie puternică, nu jalnică și slabă. Disciplina și atitudinea mentală pozitivă sunt văzute ca principalele unelte feministe pentru emancipare. Enorma problemă (una dintre ele) a acestui discurs feminist neoliberal este că:
provocările și efectele aduse de schimbările mai ample, politice și socio-economice sunt resemnificate drept chestiuni private care trebuie gestionate prin cereri sau acțiuni individuale. Acest lucru nu doar că anulează angajamentul feminismului față de solidaritatea socială, grijă și interdependență, dar așa cum notau Wendy Larner (2000) și Wendy Brown (2005), invizibilizează factorii diferențiali de putere genizați, rasializați și de clasă.
Feministele neoliberale intervievate de Dabrowski spun despre femeile care nu se descurcă în această lume, că „au nevoie de feminism”: că au nevoie, adică, să-și însușească exact acest discurs al eliberării prin soluții individuale, insensibil la factorii diferențiali de putere.
Feministele neoliberale rămân insensibile la poziția din care cunosc și experimentează ele lumea. La felul în care, prin însuși faptul că sunt născute și crescute în anumite condiții, subiectivitatea lor permite împuternicirea și eliberarea la nivel individual. De asemenea, acest discurs se folosește, pentru a se declara universal valabil, de imaginea femeii sărace „merituoase”, care s-a luptat de una singură cu lumea întreagă. Dacă ea a putut, oricare dintre noi poate: doar să nu fim leneșe și lipsite de dorința de a reuși.
De altfel, și în spațiul românesc există nenumărate inițiative feministe (neo)liberale care se concentrează exact pe acest fel de măsuri: proiecte care învață femeile să aibă încredere în ele, să fie asertive, să-și gestioneze înfățișarea și atitudinea astfel încât să obțină cât mai multe avantaje (de obicei exclusiv personale) și așa mai departe. Problema centrală a acestor proiecte este exact cea subliniată de Dabrowski: faptul că ele reprimă una dintre funcțiile esențiale ale feminismului. Și anume, raportarea la colectivitate, la interdependență, la modurile în care ne putem sprijini reciproc, la modurile în care putem schimba sistemul de organizare socială și de distribuire a resurselor pentru susținerea vieții tuturor.
Feminismul (neo)liberal are întotdeauna în centru nevoile care corespund unei poziționări sociale privilegiate și oferă soluțiile de emancipare individuale care convin aproape exclusiv acestei poziționări. În cartea sa, Teoria feministă de la margini spre centru, bell hooks, una dintre cele mai puternice voci ale feminismului nord-american, face o critică foarte clară a feminismului liberal. Discutând despre cartea lui Betty Friedan, The Feminine Mystique, care a apărut în SUA în 1963 și a fost considerată de mulți un adevărat manifest feminist, hooks spune:
Faimoasa formulare a lui Friedan, „problema care nu are nume”, citată adesea pentru a descrie condiția femeii în această societate, se referea, de fapt, la situația unui grup select de femei albe căsătorite, cu pregătire universitară, din clasa mijlocie sau clasa superioară. Gospodine plictisite de inactivitate, de casă, de copii, de cumpărături, care își doreau mai mult de la viață. Friedan își încheie primul capitol astfel: „Nu mai putem ignora acea voce din lăuntrul femeilor, care spune: Vreau ceva mai mult decât soțul meu și copiii mei și casa mea.” Acel „mai mult”, ea l-a definit ca fiind o carieră profesională. Ea nu a pus în discuție cine va fi chemat să aibă grijă de copii și de casă dacă mai multe femei ca ea ar fi scutite de grijile gospodăriei și dacă ar avea acces egal cu femeile albe la diferite profesiuni. Nu a vorbit de nevoile femeilor fără soți, fără copii, fără cămin. A ignorat existența femeilor care nu sunt albe și a femeilor albe sărace. Nu le-a spus cititorilor dacă ești mai împlinită ca servitoare, femeie care supraveghează copiii, muncitoare într-o fabrică, funcționară sau lucrătoare sexuală, și nu o femeie casnică din clasa avută. Ea a considerat condiția sa și condiția femeilor albe ca ea sinonimă cu o condiție care afectează toate femeile americane. Făcând aceasta, ea a abătut atenția de la clasismul, rasismul și atitudinea sa sexistă față de majoritatea femeilor americane. Din contextul cărții sale, reiese cu claritate faptul că femeile pe care ea le-a considerat victimizate de sexism erau femei albe, cu studii superioare, obligate de condiționarea sexistă să stea acasă.
Discursul feminist care susține capitalismul, cu fundamentele sale și ideologia sa cea mai recentă, neoliberală, se centrează, deci, doar în jurul nevoilor unor femei privilegiate și nu este decât o proptea pentru menținerea și reproducerea lumii în care trăim. De ce am vrea să contribuim conștient la asta? De ce am vrea să ducem mai departe, să normalizăm în continuare, să găsim în continuare argumente care să susțină legitimitatea organizării acestei lumi în care totul se prăbușește, în care de aerul otrăvit nu ne mai putem ascunde, în care râurile se revarsă tot mai des și focurile se extind tot mai mult. Această lume în care femeile privilegiate au posibilitatea de a alege, iar sutele de milioane de femei sărăcite trăiesc vieți la limita coșmarului.
Dar ce înțelegem prin neoliberalism?
Neoliberalismul poate fi înțeles ca o organizare economică ce implică printre altele: lipsa regulilor impuse de stat asupra „investitorilor” (companiilor, corporațiilor, dezvoltatorilor imobiliari etc.); trecerea sănătății și educației în privat: desființarea educației publice și a spitalelor de stat; reducerea până la desființare a ajutoarelor sociale; reducerea până la desființare a taxelor pentru bogați; promovarea muncii remote, plătite cu ora etc.. Poate fi considerat drept forma contemporană a capitalismului, sistemul care are ca fundament, printre altele, legitimitatea acumulării infinite de capital pentru unii (puțini), prin deposedarea și exploatarea muncii altora (mulți).
De asemenea, putem înțelege neoliberalismul și ca pe o ordine normativă a gândirii care presupune, printre altele, traducerea constantă a vieții în termeni economici. Oamenii devin „capital uman”; companiile „investesc” în angajații lor; sensul vieților noastre în societate devine cel de „a salva economia”.
Judith Butler remarca într-o conferință despre pandemie, cum subiectul principal al declarațiilor politice din ultima vreme e economia, și nu sănătatea oamenilor. Politicienii ne spun tot mai des că trebuie să facem „sacrificii”, cu toții, ca să salvăm economia. Economia e sensul existenței societăților și vieților noastre împreună. Salvarea afacerilor este echivalată, în discursurile politicienilor, cu datoria noastră, a tuturor.
Sistemul economic global în care trăim este extrem de complex și poate părea sufocantă încercarea de a-l înțelege mai bine. Complexitatea și intelectualizarea extremă pe care le presupune cunoașterea lui poate să ne descurajeze pe multe dintre noi și să ne accentueze sentimentul că nu știm, nu putem înțelege și, în cele din urmă, că nu avem putere să acționăm decât în interesul propriu și cam atât. Să se descurce fiecare cum poate, așa suntem încurajate, din toate părțile.
Cred că e important, dacă ajungem în punctul în care simțim că se reafirmă lipsa noastră de putere, să invocăm puterea pe care știm sigur că o avem: adică puterea de a conștientiza ce trăim pe pielea noastră; de a vedea și de a numi lucrurile care se întâmplă în jurul nostru; și de a porni într-o călătorie – care întotdeauna implică o dimensiune colectivă – către înțelegerea acestor condiții.
Avem puterea de a conștientiza cum trăim. De a ne da seama că acest sistem de organizare, distribuție, circulație a resurselor și a muncii este și în noi, că nu ne putem separa de el. El ne-a modelat, prin prezența lui în acest spațiu, în ultimii 30 de ani, subiectivitățile, conștiințele, dorințele, relațiile, modurile în care ne raportăm la obiecte, la ceilalți și la societate. El transformă totul în marfă și frustrează dorința până la paroxism: dorința nu poate fi vreodată satisfăcută total.
Acest sistem ne-a convins că e ok acumularea fără limite. Ne-a făcut să credem că vacanțele în spațiu ale miliardarilor sunt benefice pentru toată omenirea, deși noi suntem atât de departe de asta și nu am contribuit cu nimic. Ne-a făcut să credem, în același timp, că vina pentru distrugerea planetei o poartă toată omenirea și nu sistemul de gândire și de organizare care a permis ca o minoritate să acapareze, prin exploatarea majorității, cea mai mare parte a resurselor planetei. Acest sistem încearcă să ne convingă că nu trebuie să ne mirăm sau să ne indignăm că un singur individ, un singur bărbat alb nord-american deține 171 de miliarde de dolari. 171 de miliarde de dolari numai ale lui. Sistemul de gândire și de organizare în care trăim vrea să mențină activă credința că asta se întâmplă pentru că individul respectiv a muncit din greu și merită.
Acest sistem ne absoarbe atenția până la epuizare, ne cere productivitate până la epuizare și ne transformă dereglările sistemului nervos în teren propice pentru profit. Nu pare o suprastructură separată de noi, pare una care ne întrețese și care e foarte greu de schimbat. Neoliberalismul a lucrat insidios cu capacitatea noastră de a căuta plăcerea, cu aspirațiile, cu iubirea, cu sentimentul identității. Totul, totul poate fi acaparat și întrețesut în această imensă pânză de păianjen care ne conține.
Putem înțelege neoliberalismul mai bine dacă, asemenea teoreticienei Wendy Brown, încercăm să-l gândim în termenii perceptibilului/imperceptibilului. În termenii unui adevăr ascuns, pe care trebuie să-l aducem la suprafață prin efortul cunoașterii; sau în termenii unui adevăr aflat și în noi, și peste tot în jurul nostru, la îndemână, pe care nu trebuie decât să-l descriem.
Primul mod de a înțelege neoliberalismul presupune că există un adevăr ascuns pe care trebuie să-l descoperim ca să putem mobiliza în noi forța revoluționară de care e nevoie pentru a schimba acest sistem. E nevoie, de exemplu, să descoperim de unde provin hainele de la Zara sau de la HM; de ce faptul că Jeff Bezos și Elon Musk zboară printre stele nu e „un progres pentru umanitate”, ci doar un progres pentru Jeff Bezos și Elon Musk, care au exploatat munca unor persoane cărora nu le cunoaștem numele; sau în ce fel am fost obișnuite să nu vedem că munca pe care o fac femeile în familie și în casă este muncă adevărată (care ar trebui răsplătită cu bani, nu doar cu recunoștință).
Al doilea presupune că nu există niciun adevăr ascuns. Că tot adevărul este la suprafață și că ne conține și pe noi, cu tot cu felurile noastre de a fi în lume. Că modul în care este gândită și funcționează societatea ne „produce” pe noi ca subiecți, adică ne modelează felurile în care suntem predispuse să gândim, să simțim și să relaționăm. Astfel, presiunea nu este doar undeva, în afară, ci este și încorporată în noi. În plus, ea ne întrețese. Avem de-a face cu un continuum în care ne mișcăm, gândim, relaționăm cu toții, atât cât ni se permite. Și așa cum ne permitem. Nu e suficient să schimbăm radical modul în care e organizată societatea: vom continua să reproducem aceleași structuri, dacă nu înțelegem felul în care le-am internalizat și dacă nu facem astfel încât următoarele generații să internalizeze altceva.
Nu ne putem separa de acest sistem atâta timp cât el e activ, dar putem să înțelegem cum acționează, asupra cui, unde avem posibilitatea să intervenim, unde putem crea alianțe și solidarități. Să înțelegem, de exemplu, de ce nu e suficient să spunem că există o legătură între depresie și capitalism, ca să ne vindecăm de depresie. Sau de ce nu e suficient să cunoaștem ororile industriei cărnii ca să devenim vegane. Noi, aceste persoane depresive, anxioase, care perpetuează sistemul ca să supraviețuiască, suntem în același timp și produsele sistemului. Avem totuși puterea să conștientizăm ce simțim, să înțelegem ce se întâmplă și să ne organizăm altfel.
Mai multe tipuri de feminism anticapitalist – în istorie și în prezent
Feminismul pe care îl practicăm nu poate fi neoliberal dintr-un motiv simplu: acela că neoliberalismul susține că inegalitățile și implicit ierarhiile dure, genizate, rasializate, situate geo-politic, sunt ceva normal, „natural”, de la care cu toții suntem nevoiți (trebuie) să pornim în viață. Ordinea neoliberală susține că singura lume posibilă e cea a inegalității, a concurenței, a acumulării, a bunei gestionări a resurselor individuale. Și că depinde de fiecare dintre noi, individual, să reușim să le depășim, depinde de fiecare dintre noi să ajungem mai departe, să acumulăm mai multă avere și putere etc..
Ori feminismul, ca mod de gândire și acțiune politică, pornește tocmai de la constatarea că inegalitățile și ierarhiile sub imperiul cărora ne naștem nu sunt nici normale, nici naturale. Feminismul constată că nici cea mai aparent „naturală” dintre inegalități, cea dintre corpurile zise de bărbați și de femei, nu e de fapt deloc „naturală” și că ține de o istorie socială complicată. Nici cea mai așa-zis „normală” (social normalizată) dintre atracții, cea dintre corpurile zise de femei și de bărbați, nu e singura posibilă, și în niciun caz nu e singura „naturală”.
Gândirea feministă înseamnă suspiciune la adresa tuturor lucrurilor naturalizate și normalizate. Curiozitate insațiabilă față de ce rămâne nespus, invizibil, invizibilizat. Nevoie permanentă de a chestiona axiomele puterii, care încearcă să ne convingă, iar și iar, că se cuvine să stăm cuminți, să nu fim isterice, să nu deranjăm, căci totul e bine așa cum este.
Și atunci cum ar putea gândirea feministă să accepte pur și simplu faptul că inegalitățile economice, rasializate, localizate și ierarhiile implicite sunt „normalul” acceptabil de la care trebuie să pornim? Feminismul nostru nu se poate mulțumi cu ideea că doar anumite femei excepționale și doar anumite persoane excepționale pot răzbi prin această lume nedreaptă, pentru că feminismul este un mod de a gândi și de a acționa revoluționar. Idealul său este schimbarea condițiilor care ne dau iluzia că aceasta este singura lume posibilă.
Și totuși, în ciuda incompatibilității profunde între feminism și neoliberalism, neoliberalismul a preluat cât a putut din tradiția gândirii și luptelor feministe, transformând ideile și idealurile în așa fel încât ele să nu mai reprezinte un pericol pentru ordinea economică și ideologică existentă. Ba chiar să ajute la reproducerea ei. Astfel, în America de Nord, șefele de corporații scriu cărți „feministe” despre cum poți să te lupți de una singură cu lumea întreagă și să ajungi în vârf. Actrițele de la Hollywood se luptă, fiecare în parte, cu câte o casă de producție care le plătește cu câteva milioane de dolari mai puțin decât pe colegii bărbați. Și așa mai departe.
Cum spuneau autoarele Feminismului celor 99%:
Etosul feminismului liberal merge mână în mână cu moravurile corporatiste, dar și cu curentele așa-zis „transgresive” ale culturii neoliberale. Idila acestuia cu promovarea individuală a pătruns și în lumea celebrităților de pe rețelele sociale, care confundă și ele feminismul cu ascensiunea personală. În acea lume, „feminismul” riscă să devină un hashtag la modă și un motor de autopromovare, folosit nu ca să le elibereze pe cele multe, ci ca să le avanseze pe cele puține. (…) Răspunsul nostru la feminismul lean in este feminismul kick back, adică feminismul care ripostează. Nu ne interesează să spargem plafonul de sticlă cât timp marea majoritate dintre noi rămâne să strângă cioburile. Departe de noi gândul de a admira femeile CEO din birourile lor cu vedere panoramică. Noi vrem să ne descotorosim de toți CEO și de toate birourile cu vedere panoramică.
Una dintre autoarele acestui text, Nancy Fraser, a tratat pe larg în scrierile sale „neoliberalismul progresist”: adică alianța dintre zonele mainstream ale mișcărilor sociale (feminism, drepturi LGBTQ+, multiculturalism etc.) și marile corporații și sectoare de business. Această acaparare a mișcărilor emancipatoare de către neoliberalism stă în calea eliberării noastre. Feminismul (neo)liberal stă în calea eliberării noastre, a tuturor.
Fraser pledează pentru recuperarea, în mișcările feministe occidentale, a dimensiunii puternic anticapitaliste a feminismului valului al doilea. În cartea sa Feminism, Capitalism and the Cunning of History, ea arată cum în perioada anilor ’60, în mijlocul fierberii protestatare la scară mare, anti-segregare, anti-război, anti-consumerism și etica succesului, feministele occidentale au criticat familia burgheză și au expus androcentrismul societății capitaliste. Politizând „personalul” ele au extins contestarea peste zona redistribuirii socio-economice, incluzând, ca teme centrale pentru regândirea organizării, munca domestică, sexualitatea, reproducerea. O trecere în revistă a dezbaterilor feministe occidentale din perioada anilor ’60-’70 poate fi găsită și în cartea Marxismul și asuprirea femeilor: către o teorie unitară, scrisă de Lise Vogel în 1983.
Aceste abordări teoretice și critice ale feministelor occidentale anticapitaliste rămân însă foarte puternic ancorate în spațiul în care au fost produse. Înainte de a fi aduse în discuție de feministele valului al doilea, familia burgheză, reproducerea, munca domestică au fost teme centrale ale gândirii și activității revoluționarelor ruse: Alexandra Kollontai, Inessa Armand și altele. După revoluția rusă din 1917, acestea s-au organizat, au intervenit legislativ (de pildă, legalizând pentru prima dată în lume avortul, în 1920) și au creat structuri și instituții care să ajute la transformarea socială tocmai din punctul de vedere al vieților femeilor. (Am scris pe larg despre acest subiect aici.)
Apoi, perspectivele anticapitaliste ale feministelor socialiste occidentale contemporane nu sunt singurele și nici pe departe cele mai influente. Mă gândesc acum la mișcarea #niunamenos, echivalentă cu cel de-al patrulea val al feminismului, care s-a ridicat începând cu 2015, în America de Sud (Argentina) și care luptă în aceeași măsură împotriva violenței de gen de toate felurile, împotriva caracterului represiv al statului și împotriva neoliberalismului. Mă gândesc și la femeile zapatiste, din Chiapas. Modul lor de organizare este unul format în jurul luptei împotriva neoliberalismului.
În partea noastră de lume, așa cum știm, au existat regimurile socialiste, care au încercat să pună în practică o organizare politică și socială mai justă. Se consideră însă că acestea au eșuat, iar în momentul căderii lor, structurile neoliberale au năvălit pur și simplu în spațiile ex-socialiste, impunându-se ca singurele forme acceptabile de organizare.
Feministele liberale de la noi susțin că în timpul socialismului „am rămas în urmă” față de occidentul capitalist, în multe privințe, inclusiv în cea a emancipării feministe. Această abordare face parte din ideologia neoliberală care are tot interesul să prezinte istoria socialismului real ca pe o oroare irepetabilă, pentru a-și asigura legitimitatea. De fapt, dacă privim cu atenție și cu sinceritate istoriile femeilor din spațiile socialiste, vom descoperi că ele sunt cel puțin la fel de complexe, la fel de marcate de câștiguri și pierderi ca istoriile femeilor din spațiile occidentale. (Am vorbit, mai pe larg, despre aceste lucruri, aici.)
Multe dintre ideile revoluționarelor ruse și feministelor socialiste au fost puse în practică în primele decade ale acestui regim de la noi: sute de mii de femei au intrat atunci în industrii și în activitatea politică, publică, au avut parte de educație mai bună și mai multă recunoaștere socială. (O carte care oferă multe informații despre transformările politice care au vizat femeile în timpul regimurilor socialiste este Gen și reprezentare în România comunistă, de Luciana M. Jinga).
Totuși, după 1965, odată cu politicile pronataliste care copiau politici legionare, sistemul a reprimat masiv femeile și persoanele queer și dreptul lor la autodeterminare și la viață – în timp ce continua să asigure condiții economice mai bune pentru mai multă lume. Pentru noi poate fi o valoroasă lecție istorică: în primele două decade ale socialismului real în spațiul românesc, condițiile sociale s-au schimbat radical, iar inegalitățile economice au scăzut. Structura patriarhală s-a transformat și ea, dar nu s-a schimbat radical, prin simplă consecință. Feminismul anticapitalist nu trebuie să renunțe la dimensiunea sa de luptă pentru recunoașterea diferențelor, pentru autonomie corporală, împotriva violenței de gen și a heteronormativității.
Politicile pronataliste ale regimului socialist, lipsurile din anii ’80, propaganda neoliberală din aceeași perioadă și din anii ’90, împreună, au creat un climat de opinie care a favorizat identificarea fără rest a capitalismului cu singura organizare acceptabilă. Identificarea capitalismului cu „normalitatea” și cu „eliberarea”, și identificarea socialismului nu doar cu statul represiv, ci cu un fel de boală socială. Chiar dacă au trecut 30 de ani de la sfârșitul „comunismului”, chiar și astăzi feminismul anticapitalist (și în special cel socialist) continuă să fie considerat ilegitim în spațiul românesc.
Feminismul nostru nu poate fi decât anticapitalist
Asta nu e singura problemă cu care ne confruntăm când încercăm să construim critici și acțiuni feministe anticapitaliste. E greu să creăm un teritoriu comun al crezurilor, principiilor și dorințelor revoluționare, pentru că multe dintre noi am internalizat necritic ideologia neoliberală. Legăturile dintre noi au fost distruse: nu numai că avem impresia că suntem singure pe lume, dar ni se pare că e „normal” să fie așa. Că trebuie să punem toată energia noastră vitală în succesul financiar, în carieră și în succesul personal, adică în viața de familie – să devenim neapărat soții și mame, dar și soți și tați (șefi de familie). În plus, dacă ne uităm cu suspiciune la toate dezideratele normalizate de neoliberalism, înseamnă că nu știm să ne iubim pe noi însene. Iubirea de sine, în această lume, înseamnă să vrem neapărat să reușim, să vrem să fim primele, cele mai bune dintre toate, să vrem să trăim ceea ce toată lumea spune că e inegalabil „pentru o femeie” (căsătoria și maternitatea), și să ne simțim împlinite exact în această stare a lucrurilor. Să nu criticăm niciodată aceste lucruri ca să nu părem „nebune” sau feministe isterice. Feminismul liberal vrea întotdeauna să fie calm, cuminte, convențional, nu sare calul, îi e teamă să fie radical.
Apoi, e greu să construim acțiuni și critică feministă anticapitalistă de anvergură și pentru că în lumea asta, suntem sub asediu. Dacă ești persoană queer și felul în care îți trăiești conștient genul și sexualitatea ți-a fost reprimat, întâmpinat mereu cu violență și ură, lupta ta va fi în primul rând împotriva acelei represiuni directe și foarte personale. S-ar putea să-ți pese mai puțin de capitalism, de înțelegerea felului în care se combină și trăiesc împreună capitalismul și heteronormativitatea. Și s-ar putea să-ți pese mai direct, mai urgent de felul în care violența heteropatriarhală se răsfrânge coercitiv asupra sexualității tale, asupra corpului tău. Dacă ești o femeie într-o relație abuzivă, la fel: violența se răsfrânge asupra corpului tău, asupra spiritului tău: trebuie să te pui la adăpost, să cauți sanctuar. Sunt reacții absolut legitime, care trebuie ascultate, validate și preluate de politicile revoluționare. Cumva, trebuie să găsim o cale de a deturna felul în care nevoia de siguranță fizică, nevoia de autonomie și autodeterminare personală se conjugă în lumea noastră cu sentimentul individualității exaltat de neoliberalism.
Cum să facem să formăm solidarități între noi, când suntem în pericol? Când stăm lipitx, uneori toată viața, de propria traumă? Când suntem țintuite în locul nostru fix, al opresiunii pe care o simțim pe pielea noastră, pe fiecare zonă de corp? În multe situații, modurile capitaliste de funcționare par să ofere salvări pentru persoanele aflate în pericol din cauza opresiunii patriarhale: dacă te lupți de unx singurx, dacă strângi din dinți, o să-ți faci o situație; o să ai bani ca să te întreții singurx și să poți pleca din relația abuzivă sau din familia care nu poate accepta că ești queer; o să fii la adăpost. Dar e doar o soluție temporară, de compromis. Alte persoane aflate în situația ta nu vor putea, nu vor fi capabile să se pună la adăpost prin forțe proprii și vor muri. Dacă nu creăm o lume cu alte condiții de viață pentru totx, nu vom fi niciodată cu adevărat libere.
Sigur că ne adaptăm, fiecare cum putem, după noroc, de cele mai multe ori. Și sigur că nu vrem să simțim în fiecare zi povara vinovăției pe care ne-o aduce adaptarea atunci când credem că nu putem fi liberx până nu suntem tox liberx. Sigur că facem ce putem – e un spațiu vast al întrebărilor aici. În acest moment, din locul în care suntem, care e puterea noastră? Și cum putem numi forța teribilă, comună, cu care ne luptăm? Și cum ne putem grupa, cât mai multx, împotriva ei? Cum facem saltul de la punctul nostru fix, în care am apărut și-n care suntem țintuitx de forțele opresiunilor diverse, la o viziune despre pânza întreagă și locurile în care sunt fixate în ea și celelaltx?
Cum învățăm să gândim structural atunci când totul în jur ne învață și ne determină să gândim microscopic. Cum reușim să ne activăm capacitățile epistemice ale păsării care zboară la mare înălțime – care înțelege relieful și-l cartografiază prin văz, miros și auz, împreună. Cum ne activăm încrederea că putem avea această cunoaștere și că putem identifica acele forțe comune, care acționează împotriva tuturor, chiar dacă în moduri diferite, punându-ne de multe ori, la nivel individual, în conflict? Și cum ne putem grupa împotriva acelor forțe, nu împotriva indivizilor prin care ele se manifestă uneori: nu împotriva lui Trump sau a lui Putin, ci împotriva sistemelor care i-au adus acolo.
Totul începe, desigur, de la conștiința fiecărxia dintre noi, de la felul în care această conștiință se expandează, de la punctual, individual, la colectiv. De la modul în care învățăm să ne punem egoul deoparte atunci când e cazul.
Dacă nu este feminist și queer, anticapitalismul devine o dorință de împărțire a resurselor și vizibilității conform unor ierarhii „naturale”, nediscutate, nediscutabile. Anticapitalismul fără queer-feminism înseamnă întoarcere la o spiritualitate opresivă (creștinism), care va continua să producă suferință și subjugare, chiar dacă, în interiorul unui teritoriu format istoric (teritoriul național), problemele economice își pot găsi rezolvare.
Și invers, queer-feminismul fără anticapitalism, centrarea exclusivă pe propriile dorințe și nevoi individuale, va însemna luptă exclusivă pentru acceptare și integrare într-o lume profund nedreaptă și inegală, aflată oricum pe punctul de a se prăbuși.
Nu mai este timp. Mediul înconjurător, singurul în care corpurile noastre pot trăi, se află într-un proces de degradare ultra-rapid, declanșat și accelerat de capitalism. Dar în acest timp care ne-a mai rămas, din nu știu ce motiv, mi se pare esențial să ne străduim să reducem suferința, să încetinim procesul de distrugere, găsind acel teren comun al ideilor și al acțiunii politice care să ne conecteze în mod autentic și să ne permită să ne păstrăm, cu toții, cu toate, cu totx, fiecare în parte și neapărat împreună, demnitatea și integritatea.
Articolul a apărut inițial pe portalul CUTRA.
