Covid-19 a creat o criză colectivă fără precedent care afectează simultan și deopotrivă toate statele lumii. La fel ca și în cazul crizei climatice, pandemia este o problemă globală și necesită o cooperare masivă și bine pusă la punct între toate țările. Cu toate acestea, în absența unui plan universal de orientare, răspunsurile politice au avut loc în primul rînd la nivel național. Fiecare s-a descurcat din ce a avut și cum a putut mai bine, care mai cu cap, care mimînd ce au făcut alții.
Pandemia a pus la încercare sistemele de sănătate publică din întreaga lume și are un impact devastator asupra tuturor sferelor vieții – economia, securitatea socială, educația și chiar producția alimentară. În Moldova, mii de vieți au fost deja pierdute, inclusiv cele ale medicilor și asistenților medicali. Mulți au pierdut locuri de muncă și mijloace de trai în urma restricțiilor impuse. Școlile și universitățile au fost parțial închise, iar activitatea lor mutată pe online. Oamenii încă nu se pot bucura pe deplin de evenimente culturale și comunitare importante, cum ar fi cele religioase sau recreative.
În ultimii 2 ani, Republica Moldova s-a pomenit de 3 ori în stare de urgență, iar o abatere atît de frecventă de la regula democratică nu are cum să treacă neobservat. Condiționați de frică și gravitatea pandemiei, cetățenii ar putea să accepte permanența unor astfel de restricții ca fiind inevitabilă – ca parte a unei așa-numite „noi normalități”. Astfel de abateri sunt însoțite mai mereu de îngrijorare, văzute ca niște precedente pentru și mai multe abateri. Dar cît de necesare au fost aceste stări de urgență?
Starea de urgență, cel de-al doilea virus
Actuala pandemie este cea mai gravă criză de sănătate din ultimul secol. Dincolo de faptul că a provocat moartea a milioane de oameni și pierderea locurilor de muncă pentru și mai mulți, ea a determinat majoritatea guvernelor să declare starea de urgență și, astfel, să își extindă considerabil propriile competențe. Avînd în vedere că mai mult de jumătate din democrațiile lumii au declarat starea de urgență, statul de drept a fost supus la o serie de încercări în toată această perioadă. La o adică, n-ar fi tocmai greșit să spunem că starea de urgență este cel de-al doilea virus ce a luat cu asalt lumea.
În prezent, 110 guverne de pe toate continentele au declarat stare de urgență din cauza COVID-19. Experții Verfassungblog am constatat că democrațiile sunt mai predispuse să declare starea de urgență decît autocrațiile. În aprilie 2020, 54% din democrații deja declaraseră stare de urgență, în comparație cu 33% din autocrații. Adevărat e că jumătate dintre aceste autocrații, după cum observă experții, au declarat starea de urgență în termen de o săptămînă de la primul caz confirmat de COVID 19, în timp ce democrațiilor le-a luat de obicei de două ori mai mult timp. O explicație ar fi că autocrațiile se bucură deja de puteri vaste, iar declararea stării de urgență le conferă mai puține puteri suplimentare decît guvernelor democratice. Cu toate acestea, autocrațiile sunt mai rapide în declararea stării de urgență pentru că le este mai ușor să o facă, fără a se complica prea mult în proceduri birocratice.
Iată doar o serie de exemple despre cum au profitat politicienii de actuala stare de urgență. Parlamentul Ungariei a adoptat o lege care îi oferă lui Viktor Orbán posibilitatea de a dizolva parlamentul și de a guverna prin decret pentru o perioadă infinită de timp. Nimic altceva decît o sfidare completă a democrație. Invocînd pandemia și starea de urgență, fostul premier israelian Benjamin Netanyahu a trimis tribunalele din țară în vacanță, amînînd un proces de corupție împotriva sa. Iar în Sierra Leone nu doar că s-a declarat starea de urgență într-un moment în care nici măcar o singură persoană nu era afectată, ea a fost întinsă pe un an întreg.
Ai noștri au încercat să declare stare de urgență pentru a amîna alegeri în primăvara lui 2021. La un an după ce declararea stării de urgență a fost intenționat amînată pentru a organiza alegeri la Hîncești. Lucru care demonstrează cum pe fonul unei catastrofe de proporții globale, unii politicieni își caută mai mult de ale sale ca să obțină pe ici pe colo profit, iar situația critică e folosită doar ca pretext.
A treia stare de urgență este și mai bizară: stare de urgență „în sectorul energiei”. E greu de înțeles la ce anume va ajuta, dar declarată atît de des și frecvent, starea de urgență, dintr-un instrument necesar pentru sporirea mobilității guvernului în timpuri mai complicate, riscă să se transforme într-unul de abuz. Iar în caz de necesitate reală, compromisă de atîtea invocări inutile, starea de urgență riscă să nu mai fie luată în serios de către societate, distanțînd și mai mult autoritățile de cetățeni, amplificînd și mai mult neîncrederea în politic. Astfel se naște un mediu favorabil pentru politicieni de „alternativă”, care cel mai des sunt niște justițiari de dreapta. Aceștia ajung să implementeze cele mai dure măsuri neoliberale și să sfideze drepturile omului, mascîndu-și intențiile cu tot felul de discursuri despre „curățarea” politicii, combaterea corupției, etc.
Regulile aparent neutre ne afectează diferit
Depășirea dilemei false dintre drepturile individuale și binele comun permite o discuție mult mai productivă despre echilibrarea drepturilor omului în situații de urgență[i]. Dreptul la sănătate continuă să fie perceput în mare parte ca fiind dreptul la îngrijiri medicale, neglijînd acțiuni mai ample, preventive, cum ar fi accesul la apă curată, condiții sanitare sau locuințe, care sunt esențiale pentru protecția împotriva Covid-19, dar la care nu prea au acces grupurile vulnerabile. Această criză scoate la iveală puternice inegalități globale. Faptul că răspunsurile au fost concepute după modelul clasei de mijloc din Nordul global – distanțarea socială sau lockdownul – trădează viziunea părtinitoare asupra lumii care stă la baza acestor răspunsuri[ii].
Regulile aparent neutre afectează diferit[iii] diverse grupuri de persoane. Un exemplu bun este cel al persoanelor fără adăpost. La începutul pandemiei autoritățile încurajau cetățenii să stea acasă și impuneau tot felul de restricții în ceea ce privește aflarea în spațiul public, pedepsind cu amenzi aspre pe cei care le încălcau. Aceste reguli nu țineau însă cont de persoanele fără adăpost, care nu doar că nu aveau un loc în care să se izoleze de pericol, dar li s-au și limitat drastic sursele de supraviețuire. Înainte de pandemie situația nu a fost cu mult mai diferită, dar pe timp de criză, invizibilitatea și nerecunoașterea necesităților și problemelor cu care se confruntă această categorie de oameni este și mai vizibilă.
Persoanele în vîrstă, cele cu afecțiuni preexistente sau cu un sistem imunitar slab sunt deosebit de vulnerabile la răspîndirea virusului. Anumite categorii de muncitori, cum ar fi cei care efectuează livrări, gunoierii, șoferii, taxatorii, chelnerii, angajații supermaketurilor sunt și ei expuși unui risc mai mare de infectare, pentru că natura jobului lor nu le permite să lucreze de acasă.
Cei care trăiesc în sărăcie au un acces redus la bunuri esențiale și servicii sociale, iar din acest motiv suportă în mod disproporționat povara consecințelor economice ale carantinei.
Majoritatea țărilor au trecut la învățămînt online sau parțial online. O măsură importantă de garantare a dreptului la educație, însă nu tocmai perfectă. Astfel apare riscul sporirii inegalităților educaționale între elevii bogați și cei săraci din cauza accesului inegal[iv] la servicii de internet la prețuri accesibile și la echipamente precum calculatoarele, telefoanele inteligente sau tabletele.
Pandemia este o chestiune de supravețuire, iar solidaritatea și ajutorul pentru grupurile vulnerabile sunt mai importante ca niciodată.
Drepturile sunt interdependente[v]
O femeie care locuiește într-un spațiu nesigure sau supraaglomerat, cu condiții sanitare necorespunzătoare, este expusă unui risc sporit de infectare. Prin urmare, sunt implicate drepturile sale la locuință și la sănătate, împreună cu dreptul la viață. Dacă în timpul unui eventual lockdown femeia este expusă riscului de violență domestică și nu are nicio sursă de protecție sau de sprijin din partea statului, dreptul său la viață și dreptul de a nu fi supusă unui tratament inuman sau degradant sunt puse în pericol. Dacă nu poate accesa sau este blocată în mod activ să acceseze internetul, atunci la fel se întîmplă și cu dreptul ei la informare, împreună cu dreptul la educație al copilului ei. Oamenii sunt nevoiți să se încadreze în niște relații sociale și economice specifice, care nu depind neapărat de voința lor. În cadrul acestor relații, femeia încetează să mai fie un individ izolat și se transformă într-un „animal social” al cărui existență este formată de condițiile sale materiale. Totodată ea devine un „animal politic” care are dreptul la chestionarea propriilor condiții și la revendicarea îmbunătățirii lor.
Pentru ca instituțiile publice să adopte o politică de „respectare a drepturilor”, acestea trebuie să meargă mai departe de simpla evitare a încălcării drepturilor omului și să ia măsuri de protecție sau de prevenire care să asigure în mod pozitiv respectarea anumitor standarde.[vi]
În ceea ce privește dreptul la sănătate și alte drepturi protejate în temeiul „Pactului internațional privind drepturile economice, sociale și culturale”, apar alte obligații. Statele trebuie să aloce „maximum de resurse disponibile” pentru combaterea COVID-19, fără a impune o povară economică suplimentară asupra grupurilor marginalizate. De asemenea, statele ar trebui să ia măsuri imediate pentru a proteja locurile de muncă, pensiile și alte beneficii sociale ale muncitorilor în timpul pandemiei, pentru a atenua impactul ei economic.[vii]
La noi primele răspunsuri din partea guvernării la aceste probleme au fost mai degrabă de a facilita concedierile, decît de a responsabiliza angajatorii să-și protejeze angajații. Vezi articolul SIC.
Vaccinurile – o contradicție dintre nevoile urgente și economia de piață
La începutul celui de-al doilea an de pandemie, societatea a început să fie preocupată de subiectul vaccinului: care e mai bun? cît trebuie să așteptăm? N-au lipsit nici știrile despre cum campania de vaccinare de la noi se va încheia foarte greu, prin 2023 „alături de statele africane”. O expresie pe care mai toate redacțiile o folosesc, mai ales cînd este actualizat indicele de percepție al corupției.
Iată că situația nu e la fel de gravă cum se prognoza. Nu ducem lipsă de vaccinuri, iar peste 40% din populație este vaccinată cu ambele doze. Situație creată în mare parte de doi factori: 1) relațiile îmbunătățite cu România și UE, în urma alegerilor prezidențiale, și o serie de donații generoase din partea lor; 2) refuzul unei bune părți din societate de a se vaccina, fenomen răspîndit cam în toată Europa de est.
Totuși, nu toți au parte de situația favorabilă de care se bucură Republica Moldova. Celor mai sărace țări li se refuză practic accesul la orice fel de vaccin. Dar de ce totuși există acest deficit de vaccinuri? Problemele legate de producția de vaccinuri reflectă nimic altceva decît contradicția dintre nevoile urgente ale societății și mecanismele economiei de piață[viii].
Dacă am fi cu adevărat în război cu virusul, guvernele și-ar mobiliza toate resursele pentru această sarcină. Cea mai bună politică ar fi aceea de a crește producția de vaccinuri cît mai repede posibil. Marii producători privați de vaccinuri însă nu au niciun interes în extinderea masivă a producției, deoarece, dacă ar face acest lucru, ar cîștiga mai puțini bani. Companiile farmaceutice fac profituri de zeci de miliarde, iar între timp milioane de vieți sunt în pericol.
Un obstacol imens în calea producției în masă a vaccinului este refuzul marilor companii farmaceutice de a renunța la drepturile de proprietate intelectuală asupra „propriilor” vaccinuri (în cele mai multe cazuri, dezvoltate cu finanțări masive de la stat), astfel încît alte companii să le poată produce la prețuri reduse.
Raportul Amnesty International arată că pînă în septembrie din 5,76 miliarde de doze administrate în întreaga lume, doar 0,3% au mers în țări cu venituri mici, iar peste 79% în țări cu venituri medii și mari: „contrar solicitărilor de a stabili priorități și de a colabora cu instituția COVAX, instrumentul internațional care vizează asigurarea unei alocări corecte a vaccinurilor la nivel mondial, unele dintre companiile evaluate au continuat să aprovizioneze cu vaccinuri statele despre care se știe că le stochează. Toate companiile evaluate au refuzat până acum să participe la inițiative coordonate la nivel internațional menite să stimuleze oferta globală prin schimbul de cunoștințe și tehnologie. Aceștia s-au opus, de asemenea, propunerilor de suspendare temporară a drepturilor de proprietate intelectuală, precum derogarea de la regulile de proprietate intelectuală legate de comerț (TRIPS) ale Organizației Mondiale a Comerțului, propusă de India și Africa de Sud”.
Amnesty a calculat că încă 1,2 miliarde de persoane din țările cu venituri mici și medii ar trebui vaccinate până la sfârșitul anului pentru a îndeplini obiectivul OMS de a vaccina 40% din populația acestor țări. Pentru aceasta ar fi nevoie de peste 2 miliarde de vaccinuri, adică mai puțin de jumătate din producția mondială de vaccinuri planificată pînă la sfîrșitul anului[ix].
Concluzii
Se merită într-o criză de sănătate de renunțat parțial la democrație? Da, în măsura în care legiuitorii trag concluziile necesare pentru ca o agravare similară a situației să nu fie gestionată din nou prin stare de urgență. Restricțiile ne afectează diferit, din acest motiv anumite categorii de persoane au nevoie de ajutor și protecție suplimentară din partea autorităților.
Pentru ca pandemia să nu afecteze prea mult democrația e nevoie a gîndi nu doar despre „respectarea drepturilor”, ci și despre crearea măsurilor preventive și îmbunătățirea standardelor de viață pentru grupurile vulnerabile. Dacă ținem cu adevărat la umanitate, suspendarea cel puțin temporară a regulilor pieții (care pune venitul mai presus de tot) este un act de maturitate obligatoriu. Nu e vorba despre o revoluție colosală, ci doar despre ridicarea brevetelor.
REFERINȚE:
[i] Covid-19 and States of Emergency, https://globalchallenges.ch/issue/special_1/covid-19-and-states-of-emergency/
[ii] idem
[iii] Asta-i situația! Episodul 10: Pandemia și drepturile omului
[iv] Asta-i situația! Episodul 8: Generația Zoom
[v]https://verfassungsblog.de/human-rights-the-essential-frame-of-reference-in-the-global-response-to-covid-19/
[vi] idem
[vii] https://verfassungsblog.de/human-rights-the-essential-frame-of-reference-in-the-global-response-to-covid-19/
[viii] https://www.marxist.com/a-worldwide-epoch-of-revolution-is-being-prepared.htm
[ix] conform datelor din septembrie 2021
Acest articol a fost elaborat în cadrul proiectului ”Dosarul Social”, realizat de PLATZFORMA în colaborare cu Fundația Friedrich-Ebert-Stiftung Moldova.
