Dacă trecem cu vederea un aveniment atît de provincial și insignifiant precum arestarea procurorului general Alexandr Stoianoglo ori căderea Facebook și a produselor sale (Instagram, WhatsApp) pe cîteva ore în ziua de luni seara, totuși evenimentul global al săptămînii care s-a scurs este seria de dezvăluiri #Pandora Papers.
Despre ce e vorba?
Duminică seara, Consorțiul Internațional al Jurnaliștilor de Investigație din Washington (ICIJ) anunța că a obținut aproape 12 milioane de fișiere (foi de calcul, declarații fiscale, facturi, prezentări, clipuri video și audio) din mai multe paradisuri fiscale – Anguilla, Belize, Singapore, Elveția, Panama, Barbados, Cipru, Emiratele Arabe Unite, Bahamas, Insulele Virgine Britanice, Seychelles și Vietnam, Noua Zeelandă, cu clienți din peste 200 de țări.
Printre numele celor care apar în #PandoraPapers că și-ar ascunde averile și companiile în paradisuri fiscale sînt regi, președinți de țară, prim-miniștri, fotbaliști, artiști, un ordin religios al Bisericii Catolice, impresari, oligarhi ruși și est-europeni, foști comisari europeni și chiar scriitori precum Mario Vargas Llosa.
Scandalul e pe față. La fel cum a fost anterior, cu PanamaPapers. La fel cum a fost și cu alte serii de dezvăluiri făcute de ICIJ sau alte organizații (WikiLeaks, de exemplu).
Întrebarea principială e dacă, dincolo de previzibilul val de indignare stîrnit de această zisă mega-dezvăluire, se va întîmpla ceva în privința paradisurilor fiscale?
Va avansa în vreun fel procesul de stabilire a unei taxe globale unitare pentru corporații, așa cum cer activiștii pentru justiție fiscală, egalitate și justiție și mai multe țări în curs de dezvoltare?
Se vor înăspri condițiile de acces a banilor murdari (din droguri, comerț cu oameni și resurse) în diverse jurisdicții cu legi fiscale relaxate?
Va crește transparența bancară a unor țări precum Elveția în scopul combaterii spălăriii banilor și furtului averii naționale de către diverși oligarhi est-europeni și dictatori africani?
Sau, lucrurile vor rămîne în linii generale cum au fost, și se împlini un comentariu scurt dar relevant citit la Dora Constantinovici: ”Au apărut alte dezvăluiri după care nu se va schimba nimic”?
Reacțiile oficiale în prima săptămînă după dezvălurile ”incendiare” sugerează că, mai degrabă, se va realiza vechiul scenariu: se va lua act, se va modifica, dar nu se va schimba nimic.
Altfel, cum să interpretezi faptul că la doar o zi de la declanșarea #PandoraPapers miniștrii de economie și finanțe ai UE, adunați în Luxemburg (unul din cele mai mari paradisuri fiscale), au decis să elimine Insulele Seychelles din lista neagră a paradisurilor fiscale!
Cît ne costă paradisurile fiscale?
Scurt intro: ce este un paradis fiscal?
Cea mai răspîndită definiție este cea potrivit căreia, paradisul fiscal este:
”statul sau teritoriul în care o persoană fizică sau juridică se bucură de un sistem fiscal privilegiat, fie pentru că nu plăteşte impozite, fie pentru că impozitul se determină în cote mai mici decât în ţara de origine”.
Regimurile legale și fiscale ale paradisurilor fiscale diferă: unele țări nu percep impozit pe venituri, pe plus-valorile de capital și avere, altele nu rețin venit dacă veniturile nu își au sursa pe teritoriul statului respectiv, altele oferă anumite avantaje pentru anumite tipuri de companii (holdinguri, fonduri de investiții etc), altele au regim de scutire fiscală doar pentru persoane fizice, altele doar pentru persoane juridice etc.
Paradisurile fiscale ”costă” guvernele lumii anual între 500 și 600 miliarde de dolari sub forma unor venituri ratate din impozite și taxe.
Din această sumă 200 miliarde sînt ratate de către țările sărace, care sînt mult mai afectate de evaziune fiscală decît cele bogate.
Ca să fie clar aspectul financiar al problemei:
banii scoși de companii private și bogătași (afaceriști, politicieni, oligarhi) prin diverse scheme din țări precum Moldova, Nigeria sau Peru în Bermude, Panamas, Bahamas sau Hong Kong sînt bani care nu ajung în fondurile de pensii, în sistemele de sănătate și educație, în drumuri și biblioteci.
Sursă: Raportul FLUXURI FINANCIARE ILICITEȘI RECUPERAREA BUNURILOR În Republica Moldova
Cît de mulți bani corporativi și personali sînt depozitați în paradisuri fiscale?
Mulți. Foarte mulți.
Conform unor estimări, doar companiile din lista Fortune 500, care include cele mai mari coroporații americane, ascund în paradisuri fiscale peste 2.6 trilioane de dolari (o sumă aproape cît economia Franței, a 7 economie a lumii).
Anual, la nivel global, aproximativ 40 % din profiturile companiilor multinaționale sînt transferate în paradisuri fiscale. (Și aceasta în condițiile în care taxa pe profit corporativ a scăzut oricum în majoritatea țărilor – de la 49 % cît era la începutul anilor 80 la 24 % în 2018).
Persoanele private dosesc în paradisurile fiscale sume și mai mari.
Unii economiști estimează suma ascunsă de persoanele private ca fiind între 8.7 trilioane dolari și 36 trilioane de dolari (prima cifră ar echivala economiile Germaniei și a Marii Britanii puse la un loc, a doua – economia SUA și UE împeună!)
În acest domeniu al evaziunii fiscale există o legitate, mai strictă și mai inevitabilă chiar decît legea gravitației: evaziunea fiscală e treaba oamenilor bogați. Și se face în beneficiul țărilor bogate.
Amărăștenii care primesc pensii sub nivelul minimului de existență nu scot banii în Cipru sau Jersey. Nici asistenții medicali, taxatorii de troleibuz sau învățătorii din satele și orășelele Moldovei. O fac inșii ce-și pot permite armate de avocați și contabili ce-i pot ajuta să creeze scheme prin care să își ”optimizeze” cheltuielile, adică să ocolească, legal și ilegal, legea și să evite plata impozitelor și contribuțiilor (pe care amărăștenii, evident, le plătesc pînă la ultimul bănuț).
Argumentul invocat de unii economiști că paradisurile fiscale, prin regimul lejer de impozitare și confidențialitate, ar oferi antreprenorilor harnici și onești din țările sărace posibilitatea de a-și feri banii agonisiți ”cinstit” de tot felul de riscuri legate de corupție și șantaj politic nu ține în nici un fel.
Inșii care își pot permite contabili și juriști pentru a elabora scheme de evaziune fiscală sînt de cele mai multe ori exact oamenii care practică corupția și șantajul politic la scară largă și care sînt oricum suficient de puternici (prin conexiuni, prin influența pe care o au asupra statului și instituțiilor sale) pentru a se apăra sau pentru a fugi spre jurisdicții mai prietenoase (deloc nu e de mirare faptul că oligarhii moldoveni au fugit după 2019 aproape cu toții în zonele în care îi așteptau deja banii – Cipru, Marea Britanie etc).
La nivel global, evaziunea fiscală de proporții ascultă de aceeași logică: ea merge dinspre țările sărace înspre țările sărace.
Țările OECD, cele mai bogate economii ale lumii și coloniile lor (numite acum ”corect politic” domenii de peste mări) gestionează paradisuri fiscale ce se fac responsabile de mai mult de 2/3 din evaziunea fiscală globală.
Între ele, Marea Britanie și Olanda împreună cu coloniile lor (Jersey, Insulele Virgine Britanice, Insulele Cayman, Bermuda, Aruba) gestionează paradisuri fiscale care scurg 1/3 din evaziunea fiscală globală.
Spus pe șleau, paradisurile fiscale funcționează și ca un mecanism de extracție și transfer a bogățiilor din țările sărace spre țările bogate, dinspre Sudul global spre Nordul global.
În fapt, prin intermediul evaziunii spre paradisuri fiscale, țările sărace sînt furate de mult mai mulți bani decît primesc acestea ca ajutor de la țările bogate.
Ca să îl citez pe economistul Jason Hickel, prin intermediul paradisurilor fiscale țările bogate primesc mult mai mulți bani decît acestea investesc în ”dezvoltarea” țărilor sărace.
Altfel spus, ţările sărace sînt creditoare nete ale ţărilor bogate.
Conform unor date publicate în 2016 de Global Financial Integrity (GFI) din SUA şi Centrul pentru Cercetare Aplicată al Şcolii de Economie din Norvegia, citate de Hickel, în 2012 ţările în dezvoltare au primit ceva mai mult de 2 trilioane USD, incluzînd aici toate ajutoarele, investiţiile şi venitul din exterior. Dar în acelaşi an, o cantitate mai mult decît dublă de fonduri, circa 5 trilioane, au ieşit din acelaşi ţări (paradisurile fiscale reprezintă o parte a acestei sume.
În mediu țările sărace pierd în fiecare an, din cauza paradisurilor fiscale, cam de 3 ori mai mulți bani decît primesc sub formă de ajutor extern.
Nu toți acești bani sînt scurgeri spre paradisuri fiscale.
O altă parte sînt dobînzile pe împrumuturi rambursate demult. O a treia parte a ieşirilor e constituită din venitul pe care străinii îl fac din investiţii în ţările în dezvoltare şi pe care apoi îl repatriază. De exemplu, profiturile extrase de companii precum Shell din rezervele de petrol ale Nigeriei sînt tratate ca fiind bani britanici și trimiși spre Marea Britanie. Nu cred că e diferită situația unor companii precum Orange sau Lafarge în Moldova.
Cît de mare e gaura lăsată de paradisurile fiscale în averea națională în Republica Moldova?
Amploarea ei nu o cunoaștem exact (diversele metodologii măsoară diverse lucruri), plus că, fiind prin natura ei o chestie semi-ilegală și totalmente imorală, evaziunea fiscală nu e o activitate ce poate fi despitată ușor.
Avem însă toate temeiurile să credem că fluxul de bani dinspre Moldova spre paradisuri fiscale are dimensiuni colosale (în comparație cu bugetul public al țării sau cu produsul intern brut).
Să facem niște calcule.
Rețeaua pentru Justiție Fiscală (Tax Justice Network) indica pentru Moldova o cifră de 30 milioane de dolari care fug în paradisuri fiscale.
Pe de altă parte, potrivit studiului „Fluxurile financiare ilicite și recuperarea activelor în R. Moldova”, realizat cu suportul Uniunii Europene și Institutului Interregional de Cercetare a Criminalității și Justiției din cadrul Organizației Națiunilor Unite, această cifră s-ar ridica la 1 miliard de dolari.
În 2019, un deputat indica o cifră similară – 1 miliard de euro anual ca fiind banii ”extrași” din țară și transferați în paradisurile fiscale.
Și aceasta este doar o estimare neoficială pe care o cred modestă.
Vom lua cifra de 1 miliard de euro ca una de referință.
Ea reprezintă 10 % din produsul intern brut al țării.
Să comparăm această cifră și cu alte valori. De exemplu cu valoarea asistenței externe acordate Republicii Moldova. Ultimul an pentru care Cancelaria de Stat furnizează cifre în privința mărimii acesteia este anul 2016 (după aia Cancelaria a uitat să numere). Atunci Moldova a primit 440 mil. euro de la diverși parteneri externi (FMI, UE, România, Agențiile ONU, SUA). Tragem linia: Moldova a pierdut cu peste 500 milioane de euro mai mult decît a primit.
Pentru anul 2015 Moldova a primit 331,6 mil EUR de la partenerii externi (adică 1/3 din banii care au plecat din țară).
În 2014, asistența externă acordată țării a atins un record – 731,5 mln Euro, însă oricum cu 270 milioane mai puțin decît au plecat. Tot în 2014, însă, se întîmpla frauda bancară (așa-zisul furt al miliardului), prin intermediul căruia ”legal” și la lumina zilei, peste un miliard de euro (cît de mult peste?) a fost scos suplimentar din Moldova, deci recordul de asistență externă a fost dublat de un record de evaziune fiscală! (”Furtul miliardului” a însemnat de fapt un furt dublu – nu doar că un miliard și ceva de euro a fost furat și scos în paradisuri fiscale, ci, lucru și mai scandalos, bugetul public a fost obligat, de un parlament docil, să acopere această gaură, scoțînd din buzunarul țării încă un miliard și ceva de euro, pe care încă îi plătim!).
În medie, conform unor calcule, Moldova beneficiază de aproximativ 210 milioane de dolari anual (media iese mai mică din motivul că volumul asistenței externe în anii 90 era extrem de mic – doar 10 milioane de dolari în 1992).
Altfel spus, poate ar trebui să privim cu alți ochi ”asistența externă” și, în loc să ne exaltăm că am mai deschis o grădiniță sau am construit un drum cu bani britanici sau americani, să îi întrebăm cînd ne ajută să repatriem și cealaltă parte a banilor (cei pe care Platon îi ține la Londra, Plahotniuc – în Olanda, Cipru, Delaware și în alte părți, Filat – în România)?
Sau poate, lîngă inscripția ”Proiect construit cu sprijinul SUA/Marea Britanie/Olanda” să adăugăm o notă de subsol: din bani ai contribuabilului moldovean, evacuați ilegal în paradisuri fiscale și reîntorși înapoi (parțial) ca ajutor!…
Dacă estimarea de 1 miliard de dolari pe an evaziune în paradisuri fiscală este corectă, atunci în ultimii 10 ani Moldova a pierdut aproximativ 10 miliarde de dolari, ceea ce este, pentru a lua o cifră de referință, mai mult decît întreaga datorie externă acumulată în perioada celor 30 de ani de independență a țării – 8.5 miliarde dolari conform BNM.
Evident, la aceste costuri financiare ale evaziunii în paradisuri fiscale ar trebui să adăugăm costurile nefinanciare: politice (banii spălați în paradisuri fiscale se întorc ulterior curăței sub forma unor investiții în mass-media, partide politice sau servesc ulterior la cumpărarea unor deputați și partide), sociale (banii care nu ajung în educație, sănătate, protecție socială și cultură se traduc în copii furați de viitor, bătrîni condamnați să trăiască în mizerie după o viață de muncă cinstită, bolnavi care sînt nevoiți să se trateze, ori chiar mor în spitaluri reci, cu utilaje de la Papură Vodă, salarii, pensii, alocații sociale și burse mici etc), economice (cînd giganții economici locali fug în paradisuri fiscale, ce fel de competiție economică vrei să faci între ei și amărîți care vînd o ceapă în piață?)
Legal? Posibil! Moral? Nu.
Adevăratul scandal al paradisurilor fiscale nu ține însă doar de aploarea financiară a fenomenului, adică de mărimea sumelor care circulă prin ele. Aceasta e doar o parte a problemei, sau mai degrabă un efect secundar al unei stări de lucruri mai grave.
Paradisurile fiscale nu ar exista, în primul rînd, dacă nu ar exista cadrul legal ce le face posibile. Altfel spus, dacă ilita (hai să folosim acest termen pentru a-l deosebi de noțiunea de elită, care are uneori și un sens bun) financiară și politică a lumii nu ar complota zi de zi împotriva propriilor cetățeni pentru a-și dosi averile și a plăti cît mai puțin unei societăți căreia îi datorează totul, dacă legiuni de juriști, contabili, notari, experiți în dreptul internațional și manageri nu ar crea din nimic (ori din deget) reguli, norme și scheme prin care să fie ocolite principii legale și politice atît de simple precum fiecare plătește după posibilități – paradisurile fiscale nu ar fi posibile.
(Știu că e la modă să ne indignăm, atunci cînd vine vorba de paradisuri fiscale de Plahotniuc și Platon, dar hai să ne gîndim și la zecile de juriști și contabili ce i-au asistat, la oameni care au căutat deliberat breșe în sistemul fiscal moldovenesc pentru a face evaziunea posibilă. Răspunsul unor juriști că paradisurile fiscale sînt legale, deci ar trebui să fie și morale trebuie combătut viguros prin argumentul, cunoscut de cînd lumea, că nu tot ce e legal e și moral. Sclavia a fost legală. Holocaustul a fost legal. Bătrînul Eichmann zicea și el că a trimis la moarte milioane de oameni ascultînd de lege.)
Cadrul legal ce face posibile paradisurile fiscale, la rîndul său, nu ar fi posibil dacă nu ar exista, în cadrul ilitei, o acceptare morală generalizată a paradisurilor fiscale, a evaziunii fiscale ca soluție acceptabilă și chiar ”optimă”, a furtului din averea publică ca act de inventivitate fiscală.
E scandalos și condamnabil, evident, că Vladimir Plahotniuc scurge bani din Moldova prin intermediul unor firme fantomă din Olanda, Marea Britanie, Belize sau Noua Zelandă. Mai ales că, s-ar putea să fie adevărat că acesta nici măcar nu-și plătea puținele impozite rămase în Moldova.
Dar hai să nu ne oprim doar la Plahotniuc – ca discuția despre evaziune și paradisuri fiscale să aibă sens, e nevoie arătăm cu degetul direct la faptul că de ele se folosește toată lumea, inclusiv ”lumea bună”.
O discuție despre paradisurile fiscale și problema pe care o pun ele pentru bugetul Moldovei trebuie să treacă dincolo de Plahotniuc și să ajungă la toți cei vizați. Și ei îs mulți. Și ei îs cam toată lumea ce apare pe la Vip Magazin sau în Parlament, sau la Guvern.
Ion Sturza, care se complace de mai mulți ani în rolul de ”autoritate morală” și joacă partitura ”omului de afaceri de succes cu bani cîștigați onest” a folosit firme din paradisuri fiscale pentru gestionarea ”afacerilor”.
Statalistul ”comunist” Vladimir Voronin, evlavios și patriot, are și el afaceri în paradisuri fiscale. Alt statalist, mare patriot și el, Igor Dodon în genere își finanțează partidul prin intermediul unor paradisuri fiscale.
Presa a scris despre familia ministrei Sănătății Ala Nemerenco că ar deține o firmă în paradisul fiscal Malta.
Actualul ministru al Infrastructurii și Dezvoltării Regionale Andrei Spînu a administrat firme înregistrate în paradisurile fiscale Hong Kong, Delaware și Belize chiar în perioada cînd era era viceministru al Tineretului și Sportului, adică s-a aflat mai multă vreme în incompatibilitate de funcție. Și nu a văzut vreo problemă în asta.
Evident, nu doar politicienii și oligarhii moldoveni savurează din ”confortul” paradisurilor fiscale cînd e vorba de a economisi niște bani.
O fac și alții.
Vinăria Purcari, mîndria vinului local și un fel de simbol al vinificației moldovenești era administrată, pînă în 2019, de un fond de investiții din Cipru. Cum ar veni, pentru struguri cea mai bună microclimă e aia de la Purcari, pentru banii obținuți din vînzarea strugurilor – cea mai bună microclimă e aia din Cipru.
În diverse baze de date – Panama Papers, de exemplu – mai apar și alte nume de ”oameni de afaceri de succes” – Vasile Nedelciuc de la Endava, Gabriel, Nicoleta, Larisa și Anatol Stati de la Ascom, Ilia Busuioc (de la Ocean Fish), John Maxemchuk (Sun Communications),
De unde vine această acceptare morală a evaziunii?
La limită, acceptarea morală vine din conștiința distinctă de clasă pe care o are această ilită – conștiința că ei sînt avangarda.
(Conștiința distinctă de clasă se hrănește dintr-o înțelegere simplistă a economiei (eu îi zic neoliberalism) care afirmă că unicul scop al economiei este să producă cît mai mulți bani și că orice alt scop sau valoare nu poate să fie decît subordonată acestui țel unic…)
Inșii care fac evaziune fiscală povestesc despre ei că sînt mai buni (să ne amintim de această declarație duioasă a lui Timofei Plahotniuc, fiul oligarhului, făcută în 2016: Vladimi Plahotniuc e unicul care încearcă să scoată această țară din rahat, dar populația se lasă ademenită de provocațiile unui grăsan cu ochelari condus de Rusia (aluzie la Renato Usatîi – n.r.). Dacă poporul nu va înțelege lucruri elementare, atunci mă îndoiesc că această țară va putea fi salvată și va continua să lâncezească în ponturi ieftine, lene, alcoolism și invidie”.
Că ei produc inovație și bogăție (cînd de fapt produc scheme prin care să evite plata bogăției spre cei care cu adevărat creează inovația și bogăția – muncitorii și muncitoarele care se spetesc cu salarii ce abia de le ajunge să se hrănească).
Că ei sînt mai harnici și mai inventivi. (Evident, nu-s).
Miturile astea nu au prea mare încărcătură de realitate, dar ele sînt circulate atît de intens la TV, în ziare (de multe ori deținute exact de ilită care nu ezită să-și promoveze imaginea pozitivă) încît ajung să nu fie interogate și să fie parte din sensul comun, din subînțelesul nereflectat.
Trebuie să le interogăm. Zilnic.
Pentru că altfel plătim prea mult pentru ele.
Ce-i de făcut cu paradisurile fiscale?
Se pot face multe lucruri, pe plan intern și pe plan internațional.
Pe plan intern, trebuie abolit sistemul de impozitare cu cotă unică de 12 %. În comparație cu sistemul de impozitare progresivă, acest sistem cu cotă unică impozitează mult mai mult persoanele sărace (prin ponderea pe care o are impozitul în totalul de venituri) decît persoanele bogate. Apoi, el funcționează ca un paradis fiscal, atrăgînd cetățeni străini din țări vecine unde cota e mai mare (Ucraina, de exemplu, unde cota de impozitare e de 19.5 %). Nu e de mirare că Grecia a inclus Moldova în lista paradisurilor fiscale.
Pe plan intern, limitarea participării firmelor din paradisuri fiscale în diverse sectoare ale economiei ar fi și ea o măsură pozitivă. Cel puțin am limita impactul banilor murdari în sectoare precum cel bancar, politica, mass-media etc.
Pe plan extern, de mai mulți ani a fost demarat un proces de instituire a unui impozit unitar pentru corporații la nivel global. S-a vehiculat o mărime, pentru acest impozic unitar global în valoare de 15 %. În luna iulie, 130 țări și-au declarat susținerea pentru crearea și consolidarea acestui mecanism. Moldova, din motive stranii, nu se găsea printre ele. Sperăm că vineri, cînd e prevăzută lansarea publică a inițiativei, Moldova să se găsească printre cele 140 țări semnatare ale ei.
Instituirea unei autorități globale fiscale (în subordinea ONU, de exemplu) este văzută ca fiind o soluție complementară la combaterea evaziunii fiscale, mai ales a celei corporative. La fel, experții și activiștii propun instituirea unor mecanisme internaționale de recuprare rapidă a banilor transferați în mod ilegal din bogățiile naționale.
Moldova nu se vede nicăieri în discuțiile astea, deși ar fi trebuit – ca victimă a evaziunii fiscale țara ar putea fi mai activă și chiar mai agresivă pe acest front.
