Discuțiile despre pandemie și despre răspunsul la criza pandemică au avut în vizor, în Moldova dar și în alte părți, doar doi actori: statul și cetățenii. Statul se adresa cetățenilor cu instrucțiuni, cetățenii răspundeau în fața autorităților statului prin ascultare sau neascultare. Autoritarismul puterii publice a fost preferat implicării și parteneriatului comunitar. În această situație, pe care avem toate motivele să o considerăm excepțională, statul a eșuat peste tot să mobilizeze grupurile intermediare de cetățeni, formele de colaborare și cooperare prin care cetățenii sînt legați între ei cu relații de încredere și sprijin, întru-un cuvînt comunitățile. În acest text argumentez că una din lecțiile extrem de importante ale acestei crize pandemice este necesitatea de a stimula crearea (acolo unde nu e) și de a contribui la dezvoltarea comunității (acolo unde aceasta există deja). Comunitatea ar fi putut salva (mai multe) vieți în această pandemie, ar fi contribuit la sporirea eficienței răspunsului anti-criză și ar fi ajutat la crearea unui mecanism de suport și intervenție mai bun, mai incluziv, mai tolerant, mai sensibil.
Una din cele mai halucinante istoriile ale acestei pandemii (și bag mîna în foc că la sigur sînt istorii și mai șocante), care s-a petrecut într-un sat din centrul Moldovei, o are ca eroină principală pe o femeie care s-a întors în Moldova din Spania în luna aprilie, în plină stare de urgență. Femeia revenise de la copiii din Spania și a trebuit să treacă imediat în carantină pentru 14 zile, conform legii și protocoalelor de sănătate publică existente la acel moment.
Total nepregătită – femeia mergea des la copii să stea cu nepoții și nu prea făcea rezerve de provizii – eroina noastră s-a trezit, după vreo cinci zile de carantină că nu prea are ce mînca (ajunsese să se alimenteze cu posmagi înmuiați în zeamă de roșii marinate). A decis să meargă la magazinul din localitate să cumpere produsele necesare. Cînd se întorcea deja acasă s-a întîlnit cu polițistul de sector care, știind-o că ar trebui să stea în carantină, i-a pus amendă de cîteva zeci de mii de lei. Femeia a încercat să îi explice situația dar…nici un rezultat. Amenda era înscrisă și trebuia plătită.
(Într-un alt caz, la fel de halucinant, dar deja documentat și de presă, o bătrînă din Chișinău, revenită din Portugalia, închisă și ea în carantină, a fost amendată cu peste 22 mii de lei doar pentru că…a ieșit să ducă gunoiul…Un deputat a achitat amenda bătrînei, ca să stingă scandalul mediatic stîrnit de acest caz dar aspectul imoral al amenzii a rămas nerezolvat).
Am auzit de un alt caz în care un pensionar, amendat și el pentru încălcarea regimului de carantină, s-a trezit cu cardul de pensii blocat – omul nu avea de unde să plătească amenda și statul a decis că poate să-și ia penalitățile direct de pe card!
De ce povestesc aceste istorii?
Pentru că ele mi se par însă exemplare pentru o temă despre care vreau să vorbesc în eseul de față: rolul comunității în pandemia Covid-19. Adițional aș vrea să răspund și la o întrebare ce ar putea părea speculativă: în ce fel comunitatea și implicarea acesteia ar fi diminuat impactul pandemiei COVID asupra societății în general, dar și asupra grupurilor vulnerabile și a celor marginalizate în mod particular.
Comunitate: teorie și practică.
Comunitatea este unul dintre cuvintele cele mai utilizate (și mai abuzate) în vocabularul politic. Despre comunitate vorbesc atît conservatorii care doresc reîntoarcerea la timpuri mai simple cînd oamenii erau mai aproape și comunitățile ar fi fost mai trainice, tot despre comunitate vorbesc cei de la stînga atunci cînd fac apel la solidaritate sau la bunuri comune. Ar trebui deci să fim atenți cu un concept care poate lua încărcături atît de diferite.
Înțelesul pe care-l dau eu acestui cuvînt în acest text este următorul: comunitatea este un grup de oameni între care există încredere și reciprocitate, și care este coagulată de unul sau mai multe elemente precum: credințe, opțiuni politice, identitate, valori morale, interese, limbă, tradiție, religie, faptul de a trăi în același loc etc.
Această definiție este deopotrivă flexibilă și non-esențialistă și ea acoperă atît grupuri de oameni ce ce văd față în față cît și așa-zisele comunități on-line, grupuri de interese (filateliști) dar și grupuri religioase.
Aceste comunități îndeplinesc diverse funcții și nevoi – ele furnizează cadre de cooperare și colaborare, ele mobilizează oameni pentru acțiune colectivă, ele promovează interese comune, ele creează rețele și structuri de sprijin pentru membrii lor.
(Evident, cuvîntul ”comunitate” se referă și la grupuri care promovează interese ce merg împotriva interesului general sau chiar își propun în mod deliberat să facă lucruri rele – mafia e așa o comunitate, dar cititorii și cititoarele acestui text vor înțelege că nu mă refer la mafie cînd vorbesc despre comunitate).
Construcția și organizarea comunitară, ca practici civice, își propun să coaguleze comunități de cetățeni care ar coopera pentru realizarea unor interese comune și care ar contribui la realizarea unui bine general prin implicare și participare.
Comunitate și pandemie.
Răspunsul la pandemie în Moldova a fost dezastruos (spun asta din perspectiva unui cetățean fără funcție oficială). Putem specula cum ar fi putut el fi dacă aveam un alt guvern, alți politicieni, alți cetățeni și altă țară. Nu mă interesează aceste speculații. Ceea ce vreau să argumentez este că, în condițiile unei crize de asemenea proporții statul a comis cel puțin două greșeli.
Prima e că a insistat mult, prin gura oficialilor, că situația e sub control și că statul deține toate capacitățile de reacție – logistice, materiale, de expertiză – pentru a gestiona criza. Nu le avea.
A doua greșeală a fost că întreaga situație a fost construită ca și cum în contextul pandemic nu există decît doi actori a căror acțiuni contează: statul și cetățenii (aceștia luați aparte, ca indivizi). Cetățenii au trebuit să confrunte pandemia pe cont propriu, și care sînt nevoiți să se descurce cum pot, singuri, izolați, față în față cu virusul și cu bastonul dur al statului.
Ca să fac explic comunitatea printr-un exemplu în care aceasta a fost absentă: citim despre o bătrînă care nu are cum să își obțină proviziile și trebuie să meargă la magazin cu riscul de a fi amendată, iar altă bătrînă trebuie să își scoată tot de una singură gunoiul (ca om ce a trecut prin Covid, dar care a avut norocul de un cerc de oameni care ne-au ajutat fără rezerve pot confirma că evacuarea zilnică a deșeurilor menajere – resturi de produse alimentare, pachete, plastic etc – e una din marile provocări ale autoizolării).
Chiar nici un vecin nu putea să ajute vreuna din aceste bătrînele? Nici un grup de voluntari trimiși de primarul localității sau de preot? Nici o asociație ce ar fi avut în grijă persoanele în etate? Oare asistentul social nu putea mobiliza oameni din sat pentru a avea grijă zilnică de persoanele bolnave ce se tratau la domiciliu sau a celor care stau în autoizolare (măcar în privința aprovizionării cu produse de primă necesitate)?
Îndrăznesc să afirm: dacă comunitatea ar fi fost mobilizată, răspunsul la criză ar fi fost a) mai bun, b) mai adaptat la condițiile specifice de pe loc și c) mai incluziv și mai țintit spre grupurile a căror situație s-a deteriorat cel mai mult și care aveau nevoie de suport cel mai mult.
Ignorarea comunităților (și a pîrghiilor pe care le pot mobiliza acestea) a avut costuri considerabile: eșecul în a stopa răspîndirea virusului, difuzarea teoriilor conspiraționiste, supra-încărcarea sistemului medical și a celui de asistență socială etc.
Despre (ne)implicarea comunității.
În majoritatea absolută a statelor lumii măsurile restrictive au fost impuse, la nivel central și local, de sus, prin intermediul forțelor de ordine – poliție, armată. Politicienii (Emmanuel Macron) au utilizat metafore și analogii militare – ”ne confruntăm cu un adevărat război”. În Moldova lucrurile nu au stat diferit – armata a fost scoasă, în aprilie, cu tancuri și mitraliere, să ”combată virusul”.
La modul general guvernele nu au făcut decît să dea ordine cetățenilor despre ce ar trebui să facă, fără a cere alt fel de reacții de la cetățeni decît ascultare necondiționață.
…Speriată, amenințată cu tancurile și mitralierele, confruntată cu amenințarea sărăciei și pierderii locurilor de muncă, supravegheată, bombardată cu mesaje contradictorii (ba că e grav, ba că e o simplă gripă), blocată în care (în loc să fie informată despre cum, în anumite condiții, activitățile sociale pot fi desfășurate), închisă în frici și angoase, comunitatea nu a putut deveni agentul propriei ieșiri din criză…
Răspunsul societal la pandemia Covid-19 ar fi trebuit să fie co-produs, adică să fie o creație comună a autorităților, comunității științifice și medicale dar și cu participarea largă a comunității. Comunitatea e parte a problemei dar e și parte a răspunsului.
Comunitățile nu sînt doar agenți pasivi, ele pot identifica soluții, ele cunosc ce fel de cunoaștere și ce fel de zvonuri circulă, ele pot ajuta la identificarea diverselor stigme și bariere culturale interne, ele sînt cele mai bine poziționate pentru a elabora răspunsuri colective[i].
Autoritățile nu au știut cum să mobilizeze instituțiile comunitare, liderii comunități (de exemplu preoții, activiștii și activistele locale, pedagogii etc) și și alte pîrghii prin care comunitățile să fie activate și să se implice activ în depășirea crizei…
Unica reacție a autorităților a fost dispoziții contradictorii ce se schimbă de la o zi la alta (cum a fost cu măștile – inițial acestea erau considerate a fi necesare doar personalului medical apoi, încetul cu încetul au devenit obligatorii pentru toată lumea!) și să sancționeze strict cetățenii și comunitățile pentru nerespectarea lor.
Cealaltă mantră a autorităților – #StaiAcasă – a fost la fel de necondiționată, la fel de univocă, la fel de ineficientă și la fel de confuză.
Respectarea cu strictețe a îndemnului/poruncii ”#staiacasă” depinde de o serie de factori: dacă persoana are casă sau nu, dacă veniturile sale curente și economiile îi ajung să supraviețuiască o perioadă de vreme, dacă e scos la lucru de angajator cu forța, sub amenințarea că e concediat etc[ii]. Chiar și cei care au casă au trebuit să se gîndească la o altă casă, mai ales cei care s-au întors din afară și trebuiau plasați în regim de carantină pe 14 zile, lucru dificil de realizat în condițiile cînd majoritatea familiilor nu dispun de o casă/încăpere separată ce ar fi adăpostit persoana în carantină.
Autoritățile nu au răspuns și la alte întrebări fundamentale dintre care mai relevantă este: CUM să stai acasă? Adică, care sînt regulile de interacțiune în interiorul casei pe timp de pandemie? Cum relaționăm cu grupurile de risc într-un mod în care să evităm pericolul de a-i infecta? Cum să avem grijă de o persoană care e în carantină? Cum să avem grijă de persoane infectate cu COVID fără a ne îmbolnăvi? Cum putem să ieșim afară în siguranță, fără a infecta și fără a fi infectați, pînă la magazin/farmacie? Cum să lucrăm în condiții de carantină? Care sînt măsurile de precauție după ce ne întoarcem de afară?[iii]
Întrebări ca astea, care vizează aspecte intime ale conviețuriii în familie și în comunitate, au nevoie de răspunsuri specifice pe care comunitatea de experți (OMS, medicii) și autoritățile încă nu știu și nu pot să le ofere…
Ele reprezintă însă exact tipul de întrebări pe care și le pune fiecare persoană pe timp de pandemie, întrebări de care, în mod crucial, poate depinde atît salvarea unor vieți cît și stoparea răspîndirii epidemiei. Mai mult, ele reprezintă un tip de întrebări la care comunitatea a căutat răspuns încă din primele zile.
Nu ne așteptam ca guvernul să iasă franc și să recunoască că e în mod clar depășit de situație, că sistemul de sănătate e pe cale de a exploda, dar ne așteptam ca guvernul să declare că, într-o situație atît de gravă ca asta e nevoie să fim o comunitate e nevoie să ne gîndim și la ceilalți, să fim solidari cu ei/ele, și să îi ajutăm. (Îndemnul ”#staiacasă” a însemnat exact opusul acestui model – închide-te în spațiul tău, păzește-te de vecini, evită-ți prietenii și în genere nu-ți socate nasul nicăieri iar cei care nu au cum să se descurce, e problema lor).
Cum ar fi arătat implicarea comunității?
Implicarea comunității se putea realiza, după mine, în trei pași:
- Comunicare (despre virus).
- Mobilizare (pentru a contracara răspîndirea acestuia).
- Organizare (a unor grupuri de voluntari pentru intervenție și reacție).
- Comunicare.
Comunicarea pe timpul pandemiei este crucială. Este crucială, în mod evident, comunicarea cu organizațiile internaționale (în primul rînd OMS), cu comunitatea științifică și de cercetare (aici e nevoie de transparență absolută) dar și cu populația (care trebuie informată corect, regulat și rapid despre evoluția pandemiei, alte info relevante). Contează însă și comunicarea în interiorul societății (prin mass media, sistemul de educație etc)[iv].
Contează ca informația să ajungă la fiecare grup de cetățeni, indiferent de etnie, limbă vorbită, ocupație etc (la cîteva săptămîni de la începutul pandemiei ghidurile și instrucțiunile autorităților nu erau prezentate decît în două limbi – română și rusă, nu însă și în bulgară, găgăuză, romani). Nici pînă azi nu au fost elaborate mesaje ce ar fi adresate copiilor (iar aceștia joacă un rol important în răspîndirea virusului prin faptul că pot fi transportatori involuntari!).
Contează ca informația să ajungă spre diverse grupuri de cetățeni care au nevoie de instrucțiuni specifice. Au fost multe cazuri la începutul restricțiilor cînd poliția alunga agricultorii de pe ogoarele lor pentru că ”e carantină și trebuie să stați acasă”, uitînd că lucrările agricole trebuie făcute la timp și că de ele depinde existența a sute de mii de oameni în Moldova.
Și mai important, am în vedere și un alt aspect al comunicării ce a lipsit mult (și încă lipsește) în această pandemie – dimensiunea unei cunoașteri comunitare, populare chiar, despre virus ce ar fi oferit o informație clară, concisă și mai ales utilă comunității, mai ales că cunoașterea științifică despre virus a fost deopotrivă parțială și în continuă schimbare. Cunoașterea populară este crucială pentru a construi un răspuns comunitar adecvat.
Lipsite de o cunoaștere sigură, toate părțile implicate – experți, comunitate, autorități – trebuie să învețe permanent, să testeze și să experimenteze, să improvizeze soluții, uneori din materiale și resurse locale. Orice intervenție rezonabilă ce poate încetini transmiterea bolii sau poate reduce riscul ca virusul să fie transmis de la un grup la altul, ar trebui implementată chiar dacă nu adună ”consensul științific”. Și trebuie tratată ca fiind provizorie.
Comunitățile, din acest motiv, nu sunt doar obiecți asupra cărora trebuie coborîte ordine și amenzi, ci parteneri ce trebuie învățați cum să răspundă și să reacționeze în situație de pandemie.
Chiar dacă o să sune controversat, o să îndrăznesc că, din punctul de vedere al comunității cunoașterea despre secvențele COVID-19 sau despre genomul său este în 99.9999% din cazuri inutilă. Mai importantă este epidemiologia virusului – cum se transmite, cum poate fi evitat etc.
De exemplu, pe vremea cînd guvernul moldovenesc, prin gura Ministrei Sănătății și a primului ministru afirmau cu gravitate că virusul e o amenințare gravă iar președintele îi lua în zeflemea zicînd că acest virus e un fel de simplă gripă, pe rețelele sociale deja circulau diverse forme de cunoaștere ”populară” a bolii, venite mai ales din țările în care migranții moldoveni se confruntau deja cu coronavirusul (evident, nu am în vedere tratamentele cu usturoi și ghimbir).
Deja la sfîrșitul lunii martie, grupuri de activiste și activiști au tradus din limbi ale țărilor care se confruntau cu pandemia – Spania, Franța, Italia – diverse ghiduri de răspuns la Covid -19. Voluntarii și voluntarele au tradus în română și rusă ghiduri despre”cum să ieși afară”, ”cum să te întorci în casă după ce ai fost afară”, ”cum să trăiești împreună cu persoane din grupul de risc”. Alte grupuri au tradus modele de ajutor reciproc ce au funcționat în alte țări – declarații de disponibilitate de a ajuta vecinii la cumpărături, farmacie, alte chestii.
Din acest motiv, pentru autorități și pentru comunitate, lucrul cel mai important este să identifice o serie de măsuri rezonabile ce ar contribui la controlul răspîndirii pandemiei, la mobilizarea unor eforturi de atenuare a efectelor acesteia, de a asigura sprijin și suport grupurilor afectate…
Cum ar arăta această ”cunoaștere comunitară” a COVID-19?
Ea include, de exemplu, înțelegerea faptului că vaccin nu este și nu va apărea în viitorul apropiat, că grupurile de risc trebuie protejate, că persoanele ce au trecut deja prin Covid pot interacționa cu alte grupuri fără a fi contagioase (și deci pot participa fără riscuri la eforturi comunitare de ajutor și asistență), că virusul este unul al ”intimității sociale” (adică, se răspîndește cel mai des nu în cazuri de contact de scurtă durată și temporar ci mai ales în situații cînd oameni apropiați – familii, prieteni – petrec mult timp împreună, aproape unul de altul).
Această cunoaștere comunitară (care nu este, în esență, decît un ghid despre cum putem rezista virusului prin acțiune proactivă ce ne păstrează deopotrivă și comunitățile) ar fi fost și un bun antidot la conspirațiile despre 5 G, cipuri, virusul chinez și altele care își au originile, între altele, într-o credibilitate foarte mică de care se bucură instituțiile ce emit ”adevărurile oficiale” (guvernul, ministerele, OMS etc). Pentru că comunitatea ar fi priceput că e în joc supraviețuirea și organizarea ei, nu planurile obscure de dominație mondială a cuiva.
Evident, această cunoaștere comunitară urma să fie actualizată permanent iar pentru asta guvernele centrale și locale ar fi trebuit să fie în dialog constant cu comunitățile pentru a integra în soluții diversele descoperiri științifice și comunitare despre virus.
- Mobilizare.
Comunitatea poate fi mobilizată de-a lungul axelor ce o compun – lideri de opinie, activiști locali, oameni ce se bucură de respect în micile comunități, organizații și structuri ce dispun de resurse de bani, logistice sau de oameni (ori care pot mobiliza asemenea resurse). Organizațiile non-guvernamentale locale, micii antreprenori, biserica, pedagogii – toate aceste ”pîrghii” pot fi utilizate pentru a pune în mișcare comunități.
Să luăm un exemplu. Cazul bisericii ortodoxe din Moldova este grăitor. În loc să o transforme în aliat, în structură de coagulare a răspunsurilor comunitare – bisericile ar fi putut, de exemplu, deveni centre de voluntariat pentru coordonarea și distribuirea ajutorului reciproc spre grupurile vulnerabile – autoritățile au subliniat, prin acțiune și inacțiune, că Biserica nu are nici o treabă cu pandemia, că asupra ei restricțiile de pandemie nu se extind, că popii pot face și vorbi ce vor, că amenzi preoților nu se pun etc. În loc să fie co-optată pentru a deveni parte a soluției, Bisericii i s-a permis (din varii motive) să devină parte a problemei. Ca să dăm un exemplu din alt context: în SUA unele biserici au făcut teste gratuite pentru membrii comunităților lor[v].
(Evident, un aspect al situației rezidă în faptul că comunitățile nu au fost implicate și mobilizate nici anterior – de ce ne-am aștepta să fie mobilizate acum?)
- Organizare.
Ceea ce trebuie să facă autoritățile în domeniul organizării comunitare este:
– să stimuleze crearea unor forme de activism local (prin sprijin direct – spații, programe de finanțări pentru inițiative) sau indirect (co-participare). Toate inițiativele care consolidează comunitatea trebuie susținute: de la filateliști la iubitori de cărți, centre pentru bătrîni și tineri etc.
– să consolideze forme de activism și participare deja existente (sprijinul pentru activiștii locali deja activi).
– să implice comunitatea prin co-optarea ei în procesul decizional local – discuții publice, buget participativ, elaborarea în comun a bugetului etc.
– să creeze diverse formate și platforme de comunicare comunitară – consilii ale tinerilor, dialog permanent cu liderii comunitari etc.
Aceste măsuri nu ar crea în mod automat comunitate (implicarea nu se fabrică la comandă ci se constituie cu greu) dar ar ajuta la construirea unui sol fertil pentru apariția acesteia.
Concluzie.
Epidemiologii au o vorbă: cine a văzut o pandemie nu a văzut decît o pandemie. Fiecare nouă pandemie are ”noutatea” ei – modul în care virusul apare și se răspîndește, de exemplu, sau modul în care societatea reușește să recunoască pericolul și să reacționeze rapid. Din acest motiv ”lecțiile pe care le putem învăța din pandemie” (pentru a prelua un refren la modă) sînt destul de modeste.
Înclin să cred totuși că, mobilizarea și implicarea comunității e o rețetă ce funcționează aproape fără greș (și e cu atît mai trist să observi că, chiar dacă pandemiile și circumstanțele lor biologice și sociale sînt diferite, răspunsurile guvernelor sînt cam aceleași – mobilizare masivă și inutilă a armatelor, retorică bombastică și…ignorare a comunităților).
Armata nu putea ajuta cele două bătrîne din exemplele pe care le-am dat la început. Nici poliția (de fapt poliția le-a amendat). Nici guvernul (credem că asistența socială din localitate era supraîncărcată). Biserica o putea face. La fel și prietenii, vecinii sau consătenii acelor două femei. Ei însă ascultau de guvern și stăteau acasă.
REFERINȚE:
[i] Marston, Cicely et al. “Community participation is crucial in a pandemic.” Lancet (London, England) vol. 395,10238 (2020): 1676-1678. doi:10.1016/S0140-6736(20)31054-0 https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC7198202/
[ii] Lilia Nenescu. Carantina ca o lecție de empatie. Sursă: https://platzforma.md/arhive/388649
[iii] Vitalie Sprînceană. Cum să ”Stai Acasă!” pe timp de pandemie. Lecții pentru viitor.. https://platzforma.md/arhive/388806
[iv] Coronavirusul între biologie și politică. PLATZFORMA. Sursă: https://platzforma.md/arhive/388352
[v]. A megachurch has helped test nearly 1,000 people for coronavirus in two days. https://www.washingtonpost.com/religion/2020/03/19/megachurch-has-nearly-1000-people-tested-coronavirus-two-days/
O variantă a acestui text a apărut în cadrul proiectului Contributori Agora.
