Slavoj Zizek spunea că e mai ușor să ne imaginăm sfârșitul lumii decât sfârșitul capitalismului. Ei bine, scene cu orașele goale din aceste zile demonstrează contrariul. Sfârșitul capitalismului nu e numai imaginabil, ci și posibil.
Apariția COVID-19 nu este doar regretabilă. Este o nenorocire. Viețile pierdute, salariile afectate, panica generalizată sînt consecințe dureroase a acestei pandemii. Guvernele lumii nu au exagerat câtuși de puțin în răspunsurile lor. Și, măcar la acest capitol, nu avem de ce să criticăm nici guvernul României, de data asta.
Dar izbucnirea pandemiei ne-a mai arătat ceva. Ceva ce, ca să-l parafrazez pe filosoful sloven, nu mi-am imaginat că ar fi posibil într-o țară de lumea a doua, cum e și a noastră: oameni civilizați care să își aștepte rândul în ordine; șoferi precauți care să fie atât de amabili în trafic încât să-ți dea impresia că nu mai trăim în România; și în sfârșit, o mult dorită încetinire a ritmului prea alert de așa-zisă dezvoltare în care a intrat orașul nostru, încetinire care a dus (cel puțin temporar) la o bine-meritată liniște.
Ceea ce virusul ne-a revelat, așadar, este tocmai condiția nesuportabilă în care până mai ieri ne aflam, fără ca cel puțin să conștientizăm acest lucru. Goana exagerată după profit a dus nu numai la stres, încordare și nervi. A creat o lipsă de respect reciproc și o acerbă stare competitivă care ne-a făcut și imuni la propriile noastre sentimente, dar și profund agresivi cu semenii noștri.
Dar toate astea s-au schimbat brusc de-a lungul unui singur weekend. Un weekend în care am descoperit că ceea ce ne făcea să ne urâm nu a fost vreo condiție predeterminată care ar sălășlui pe veci în inima românului, ci o stare impusă de ritmul de viață capitalist pentru care ne-am sacrificat, fără să știm, sănătatea. Cu alte cuvinte, virusul ne-a făcut mai buni. Mai buni decât orice sărbătoare sau ideologie religioasă și mult mai buni decât însușirea robotică a normelor de ”civilizație” a vestului pe care ni-l tot dăm drept exemplu.
Un alt fapt pozitiv scos la lumină de pandemie a fost pertinența și comportamentul adecvat al organelor de ordine. Dacă până mai ieri, mașinile alb-albastre se ascundeau de văzul lumii, intimidate de anumiți conducători auto care băgau spaima până și în Poliția Română, de când cu virusul, instituția poliției pare a-și fi redobândit integritatea, dovedind (așa cum s-ar cere) că e într-adevăr stăpână pe străzile orașelor și că ea este cea care face legea în trafic.
Se vehiculează de mult de către stânga românească (singura care nu se complace stării de fapt) că legislația trebuie schimbată pentru a diminua afluxul traficului; că infrastructura trebuie dezvoltată pentru a face față unui oraș asaltat de mașini; că avem nevoie de un respiro asigurat de mai multe spații verzi, etc. Toate astea sînt cât se poate de adevărate. Dar să nu uităm că, oricât de mult nu ne-ar place acest lucru, sîntem o țară relativ săracă, care nu-și permite să efectueze toate investițiile pe care și le-ar dori în infrastructură.
Sărăcia nu ar trebui să împiedice, în schimb, forțele poliției să intervină și să asigure fluxul mai ”civilizat” al traficului sălbatic cauzat de creșterea bunăstării. Cu o forță polițienească comparabilă cu cea a oricărei țări vestice, plătită de contribuabili, poliția se dovedește, din păcate, absentă când vine vorba de a asigura bunul-mers al societății, adoptând o atitudine resemnat-tradiționalistă, complet neadecvată unui stat pe care tot forțele de ordine îl vor capitalist. De exemplu, în momentul de față, radarele sînt complet absente de pe străzile marilor orașe, cel puțin de pe cele ale Clujului natal, cu siguranță. Dacă viteza e o problemă creată de conducătorii auto (problemă care duce la cel mai mare număr de accidente mortale ale unei țări din Uniunea Europeană și la pierderi de vieți mult mai mari decât efectele, desigur negative, ale pandemiei în urbea noastră), lipsa limitării ei e cu siguranță o problemă cauzată de atitudinea poliției.
Această atitudine neintervenționistă, cu excepția stărilor de urgență, cum e cea de față, dovedește de fapt neconcordanța dintre programele statului și capitalismul românesc. Accidentele, corupția și lentoarea ritmului de dezvoltare a infrastructurii dovedesc, mai mult, că puterea și organele țării nu au fost, nu sînt și nu vor fi pregătite niciodată pentru adoptarea unui mod de organizare pur capitalist în România. Incapabile să țină pasul cu creșterea rapace a visului de îmbogățire, a goanei după profit, etc., organele statale au fost de mult depășite în încercările lor de a ține pasul cu schimbările pe care ele însele le-au introdus. Acest lucru nu arată decât că ritmul expandării capitalismului în această țară limitrofă marilor puteri vestice trebuie încetinit și controlat. Doar îngrădirea prin cadru legal al tendințelor de îmburghezire poate duce la revenirea unei aparente normalități într-o societate care altfel se îndreaptă spre propria distrugere.
Cu toate efectele ei negative, criza COVID-19 ne-a dovedit că putem năzui așadar și o oarecare speranță. În situații de urgență, normalitatea societății poate fi restaurată prin simpla încetinire forțată a proceselor neesențiale. Dacă această încetinire a demonstrat că poate restabili relațiile de civilitate între membrii societății, ea ar putea, în cele din urmă, și reda românilor proverbiala lor bunătate. Iar dacă cetățenii au confirmat că sunt capabili de această bunătate, rămâne la latitudinea organelor de stat să ajute la aplicarea legii și să încurajeze refacerea pe care de mult o așteptăm. Starea de urgență a dovedit că acest lucru este posibil.
Precum un alt filosof, german, de această dată, spunea,* lumea modernă trăiește într-o permanentă stare de urgență de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial încoace. Rămâne la latitudinea statului să aleagă cum să gestioneze această stare și să o folosească pentru a menține normalitatea în relațiile inter-umane, ceea ce este, până la urmă, prioritar într-o societate care e altfel, nici mai mult, nici mai puțin, decât pe cale de dispariție.
* E vorba de Reinhart Kosselek.
Articolul a fost preluat de pe Baricada.
Imagine de fundal: Clujul gol în timpul stării de urgenţă (foto: Andonia Peter)
Articol scris de Lucian Ţion.
Lucian Țion a apărut doctorat la National University of Singapore. A mai publicat în CriticAtac, New Eastern Europe, Tribuna, Social Europe, Global Research si Senses of Cinema. Cercetarea sa se axeaza atît pe filmul din blocul socialist, cît si pe estetica noului val chinez si cea a noului cinema românesc.
