de cincizeci de ani
ultima fabrică de textile
ne-privatizată
ultima fabrică
de stat
taie coasă calcă
cămăși pentru bărbați
la ultima fabrică
ne-privatizată
vreo trei sute patruzeci de femei
cusătorese și
vreo șase bărbați
director
mini-director
doi ingineri și
trei hamali
lucrează
vreo trei sute patruzeci
lucrează pe salariu minim
la ultima fabrică de textile
vreo trei sute patruzeci de muncitori
lucrează pe salariul minim
în 1991-1995
pe timp de război
programul de muncă în fabrică era ca pe timp de pace
femeile veneau la muncă
dimineața
ocoleau jumătate de oraș
de fiecare dată inventau itinerare noi
niciodată nu veneau toate pe același drum
seara
ocoleau jumătate de oraș
de fiecare dată inventau itinerare noi
niciodată nu veneau toate pe același drum
ziua
toate ferestrele din fabrică
erau acoperite cu pînză neagră
în fabrică
femeile coseau cămăși pentru bărbați germani
cîteodată erau zile bune
în zilele bune alarma de război suna doar o dată
cînd suna alarma
mașinile din fabrică se opreau
femeile se opreau și ele
cîteodată
cînd uitau că războiul e totuși
o chestiune ne-obișnuită
se speriau
cînd se speriau
acele de la mașini sîngerau
oare pe cîte cămăși de bărbați
a curs sînge de femei?!
erau oare camășile pătate de sînge
considerate „defect de producție”?!
cînd auzeau alarma
femeile lăsau cămășile necusute
și fugeau să se adăpostească în
închisoarea pentru femei.
În Pozega,
închisoarea pentru femei și
fabrica de textile sunt vecine.
(fotografii din noiembrie 2018, Croația)
