Deși mulți oameni nu găsesc satisfacție în muncă, ci sărăcie, stres și epuizare, la noi se discuta rar despre fenomenul precarității.
Precaritatea nu înseamnă doar sărăcie. La nivel european, încă din anii ’70 s-a conturat discursul critic asupra precarizării ocupării ca fenomen social generalizat și multi-dimensional, cu riscuri ascunse și foarte profunde care afectează, deopotrivă, grupurile care sunt deja vulnerabile pe piața muncii (femei, tinerii, persoanele vârstnice, minoritățile etnice, imigranții, persoanele cu dizabilități etc.), dar și grupuri de persoane care ocupă un statut social considerat adesea ‘privilegiat’ în societate, așa cum Guy Standing numește „precariatul – ca nouă clasă socială”. La nivel științific, argumentele nu arată roz, cercetătorii susțin că ocuparea precară este în creștere. Din cauza modificărilor substanțiale ale politicilor sociale și economice din ultimele decenii, ale legislației muncii nefavorabile și insuficiente pentru a asigura protecția necesară grupurilor vulnerabile de pe piața muncii, ocuparea în România devine din ce în ce mai polarizată. Pe de o parte, există persoane care obțin salarii mari, ocupă un loc de muncă sigur și decent din punct de vedere al calității generale, însă suferă de epuizare profesională sau de stres prelungit, cu efecte pe termen lung asupra sănătății fizice și mintale. Pe de altă parte, există persoane care câștigă salarii mici și foarte mici, remunerate la salariul minim, nu au o siguranță asupra locului de muncă și a zilei de mâine, lucrează mult pe ore suplimentare neplătite sau nu au protecție socială și de sănătate. Niciun grup nu putem spune că duce o viață de muncă fericită, însă cei din urmă reprezintă segmentul din populația ocupată, care are riscul cel mai ridicat de precaritate. Ca să înțelegem mai clar, dimensiunile precarității (1) au fost asociate la nivel de măsurare statistică (spre exemplu, în EUROSTAT) cu indicatori care analizează calitatea ocupării, care sunt definiți imprecis, care sunt evaluați strict cantitativ uneori în lipsa oricărei asumpții teoretice. Precaritatea presupune discrepanțe provocate de inegalitatea veniturilor care produc polarizare, imposibilitatea asigurării securității muncii și protecției sociale, până la vulnerabilitatea salariaților în fața concedierilor abuzive și a lipsei de reprezentare colectivă. În multe cazuri, precaritatea se află în strânsă legătură cu economia informală.
Trebuie să spunem de la bun început că tema precarității deține o poziție marginală în spațiul public și în discursul academic. Mai mult decât atât, nu știu dacă a avut cineva curiozitatea să caute în programul de guvernare cum este tratată tema muncii. Este suficient să observăm că este prezentă dar … lipsește cu desăvârșire de pe actuala agendă politică. Nu în ultimul rând, mediul academic din România ocolește cu ‘bună știință’ dezbaterile pe subiectul precarității, poziționându-se ’neutru’ (axiologic, bineînțeles), ca să nu trebuiască să utilizez sintagma de ’mecanisme neoliberale’ de (ne)recunoaștere a degradării calității vieții profesionale din România, prin emfaza asupra infinitului discurs al responsabilizării indivizilor pentru propria situație precară în care se află. Mediul academic din România este el însuși un catalizator de inegalități și de precaritate, încă din primele ierarhii ale gradelor de cercetare și din învățământul superior. Dar cum discursul critic asupra muncii este izolat, în primul rând, tocmai de către cei răspunzători să-l conteste, când ne referim la calitatea vieții de muncă, alegem de multe ori să discutăm în spațiul privat, doar cu apropiații noștri în care avem încredere. Experiențele precare poartă în centrul problemei orele suplimentare neplătite pe care noi sau cei din jurul nostru le-am practicat și despre care credem că ni se întâmplă doar nouă, epuizarea profesională și stresul de zi cu zi de la locul de muncă, pe care nu le recunoaștem ca boli sau contractele noastre de muncă care ne sunt plătite la salariul minim. Viitorul pensionării este mult prea îndepărtat ca să ne preocupe în viața de zi cu zi a muncii.
Răsfoind rapoartele publice de cercetare socială pe evoluția ocupării în România din ultimii doi ani, exceptând cercetările deja intens mediatizate realizate de Asociația Conect (2), de Syndex România (3) sau de FES România (4) aflăm că nu avem date statistice relevante (5), deci nici analize critice prin care putem să ne lămurim asupra incidenței fenomenului muncii precare în România și ce riscuri sociale și economice prezintă la nivelul ocupării. De fapt, conform indicatorilor utilizați EUROSTAT și LFS asupra ocupării precare, în 2016 se estima că doar 2,6% dintre salariații din Uniunea Europeană au avut un loc de muncă precar, ceea ce în fapt, nu ne spune aproape nimic multiplele dimensiuni asociate inegalităților veniturilor, despre relațiile de putere, despre insecuritatea locurilor de muncă sau despre vulnerabilitățile salariaților în fața angajatorilor, prin limitarea vocii și a reprezentării colective. Știam că argumentele unor studii sociale se bazează, în bună parte, pe faptul că extinderea relațiilor de muncă non-standard reprezintă dovezi clare ale precarității locului de muncă. Pe de altă parte, nu se pot ignora nici lipsa locurilor de muncă demonstrată prin reducerea treptată a numărului de salariați în România din 1990 până astăzi, ca efect direct ale unor transformări radicale și dramatice, cum ar fi dezindustrializarea, creșterea masivă a sectorului serviciilor, dar nici migrația pentru muncă ca efect direct al precarizării. Prin urmare, conceptul de ocupare precară rămânând evaziv, el generează în continuare riscuri din ce în ce mai mari pentru multe categorii de persoane ocupate.
Din această curiozitate, la Institutul de Cercetare a Calității Vieții am organizat în decembrie 2018, împreună cu alți colegi cercetători, o masă rotundă pe tema viitorului muncii atipice (non-standard), despre ce soluții practice au fost găsite pentru a preveni situațiile de abuz și mai general, despre starea de fapt a acestor contracte considerate ’flexibile’. La unele dintre aceste puncte critice au încercat să răspundă Victoria Stoiciu, care a prezentat o serie cazuri concrete, unde munca merge laolaltă cu exploatarea și abuzurile, în cadrul campaniei ”Eroii Muncii Capitaliste”, pe Cecilia Gostin, care a exprimat punctul de vedere al sindicatelor cu privire la campania proiectului Servici Ușor ”Ca lucrător ești dezbrăcat de drepturi” și pe Mihai Vasile, care a povestit despre experiența lui de teren în comunitățile vulnerabile din România și despre campania Platformei Demos pe care o coordonează, cu titlul „Pentru ce muncim?”. Deși dezbaterea nu s-a finalizat prin propunerea scriptică a unor soluții concrete, ea s-a bucurat de un public academic și non-academic numeros, fiind un prim semn al faptului că tema muncii ne privește pe toți și că există teren fertil pentru un dialog și o colaborare mai apropiată între cercetători și experții din domeniul muncii. În cadrul mesei rotunde ne-am întrebat: Cum arată munca atipică în România? Munca atipică este predominant precară, prin prisma salariilor mici, plătite la nivelul salariului minim. Lucrătorii cu contracte atipice sunt mai săraci si mai nesiguri pe piața muncii chiar și decât unii angajați cu contracte standard. Avem precaritate în munca atipică pentru că avem condiții de muncă dificile, lipsește de multe ori dialogul social, avem relații tensionate intre angajați și angajatori, avem ore suplimentare neplătite, concedii neplătite și economie gri.
Acolo unde dezbaterile nu ajung, ne uitam la statistici și vedem că în Romania numărul lucrătorilor atipici este cu mult sub media europeană, arătând că în aparență situația nu ar fi îngrijorare (6), pentru că privește un număr relativ mic de persoane (spre exemplu, ocuparea cu timp parțial, 5,7% bărbați/ 6,9% femei în România față de 8,8% bărbați/ 31,7% femei la nivelul UE28) și pentru că majoritatea contractele sunt încheiate cu normă întreagă și/ sau pe perioada nedeterminată (ocuparea standard, 71,8% bărbați/ 55,8%% femei în România față de 72,8% bărbați/ 62,4%% femei la nivelul UE28). Este destul de dificil să avem un peisaj complet al ocupării atipice, pentru că există probleme în descifrarea datelor, astfel încât ele nu numai că par lipsite de realitate factuală, de la schimbările legislative ale legii dialogului social, până la criza economică din 2009-2010, însă acestea pun constant sub semnul întrebării privirea de ansamblu asupra fenomenului ocupării precare în România.
Ce riscuri prezintă contractele flexibile? În primul rând, apariția unor situații prin care angajatorii apelează la contracte atipice pentru a reduce anumite costuri cu contribuțiile la stat sau pentru scutirea unor taxe și impozite, menținându-se astfel dezvoltarea economiei informale. În al doilea rând, atunci când legislația muncii permite, apar practici aparent legale, dar de fapt sunt situații de abuz, prin care anumiți angajatori decid să declare contractele de muncă ca fiind atipice, în realitate salariații lucrând cu normă întreagă, pentru a păstra cotele mici ale remunerării salariale sau cu scopul de maximizare a profitului. Este cazul aparte al muncii precare prestate de lucrătorii pe cont propriu dependenți, denumiți în legislația europeană ca bogus sau false self-employment, care nu se regăsesc în statisticile oficiale și pentru care, cel puțin în România, nu se găsește o formă legală unde ar putea fi încadrați.
Ce avem în prezent? În prezent, se estimează că peste 40% (7) dintre contractele de muncă din România sunt remunerate la salariul minim. Cuantificarea acestor cifre la nivelul statisticilor naționale este cvasi-inexistentă, prin urmare, orice argument poate fi extrem de ușor contestat și lasă loc manevrelor la negru. Raportul recent realizat de Syndex asupra situației salariaților în 2018 arată că, în pofida îmbunătățirii semnificative a situației salariaților pe piața muncii, de la scăderea ratei șomajului (4,8% în 2018) și a lucrătorilor familiali neremunerați (12,6% în 2008), nu se poate estima și o creștere a calității locului de muncă. Problemele de fond pe piața forței de muncă rămân pregnante prin invocarea legislației nefavorabile dialogului social și a sindicalizării, acolo unde ca salariat nu ai nicio putere de negociere a contractului de muncă și nu ești protejat în caz de concediere abuzivă. Ce faci când ești tânăr și pensionarea se află într-un orizont îndepărtat de timp, ești dornic să-ți exerciți profesia iar angajatorul îți spune că pe contractul de muncă te va plăti la salariul minim dar ”în plic” vei primi salariul dublu?
Mitul avantajelor extinderii și flexibilizării noilor forme de muncă, puternic susținute de măsuri neo-liberale, de la noi aranjamente de muncă, la munca intermitentă, discontinuă, pe perioade limitate de timp între lucrători pe cont propriu, freelance sau tele-munca, discreditează discursul critic asupra muncii precare, lasă greul pe spatele sindicatelor și descurajează opinia publică de la un dialog constructiv care presupune negociere, remediere și deschidere din partea ambelor părți implicate, angajați-angajatori. Lucrătorii tac, nu au o voce colectivă în spațiul public, sunt reduși la tăcere chiar de către cei care trebuie să le apere și să le reprezinte drepturile, un guvern aparent de ”stânga”. Dezinteresul politic pentru tema muncii nu este o noutate și am arătat deja că în multe cazuri, legislația nu protejează în fața abuzurilor la locul de muncă.
În timp ce preocupările de la nivel european aduc în centrul atenției faptul că flexibilizarea muncii este necesară pentru a se reduce incidența muncii informale și muncii la negru, un lucru rămâne cert, (re)definirea conceptului de muncă din perspectiva combinată a flexibilității ridicate a timpului efectiv de lucru și a locului de muncă, cu un anumit nivel de compensație a securității muncii rămâne o utopie a rapoartelor Comisiei Europene. Dar desigur, rapoartele rămân la categoria ”propuneri de politică publică”.
Referințe:
1 Mai multe informații despre indicatorii calității ocupării utilizați în datele EUROSTAT găsiți aici: https://ec.europa.eu/eurostat/web/labour-market/quality-of-employment
2 http://www.asociatiaconect.ro/munca-atipica-in-romania4
3 https://syndex.ro/studii-si-publicatii/situatia-salariatilor-in-romania/
4 https://serviciusor.ro/campanii/eroii-muncii-capitaliste/
5 https://ec.europa.eu/eurostat/web/labour-market/quality-of-employment
6 Sursa Eurostat [une_rt_a] [lfsa_ergan] [lfsa_etpgacob] [lfsa_eppga], ocuparea cu timp parțială calculată ca procent din totalul ocupării/ ocuparea standard calculată ca procent din totalul populației active (în 2017)
7 Conform datelor de la Inspecția Muncii
Delia Bădoi este doctor în sociologie la Ecole des hautes etudes en sciences sociales din Paris și la Universitatea din București, cu o teză despre sociologia publică și discursul academic al cercetătorilor din științele sociale despre relevanța producției științifice și modul de fundamentare a politicilor publice. A lucrat între 2015-2016 ca cercetătoare în diverse proiecte pe tema ocupării și a politicilor sociale la Institutul Național de Cercetare în domeniul Muncii și Protecției Sociale. În prezent este cadru didactic asociat la Universitatea din București, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială și cercetătoare la Institutul de Cercetare a Calității Vieții, din cadrul Academiei Române, unde face parte din două grupuri de lucru care studiază ocuparea precară în România și politicile sociale după 1990. Pe lângă activitatea de cercetare din România, mai colaborează în prezent cu Research Institute for Work and Society, KU Leuven Belgia, cu Centre for European Policy Studies, Bruxelles și Leibniz Institute for the Social Sciences, Cologne. Ultima apariție editorială: Delia Bădoi, La Sociologie publique – Orientations critiques sur l’usage de la connaissance sociale dans la société contemporaine, Editura Tritonic, 2017.
Articolul a apărut inițial pe Baricada.
