G.M.Tamás: Tragedia absurdă a Europei de Est

Din cele 199 de fotolii din noul parlament maghiar, 159 îi revin extremei drepte (133 grupului de putere al lui Viktor Orbán, Fidesz, iar 26 partidului fost-neo-nazist, acum „național-conversator” Jobbik din opoziție), restul fiind împărțite între diverse mici partide de centru-stânga și centru-dreapta. Alegerile au fost o farsă. Cetățenii și-au primit informațiile mai ales de la aparatul de propagandă quasi-totalitar al domnului Orbán (mass-media e, în cea mai mare parte, în mâinile apparat-ului său de extremă dreapta) și o mică parte dintre ei de la website-urile anti-Orbán pline de invective, mai degrabă amuzante decât convingătoare, sau din comunicatele date publicității de partidele de opoziție ciondănitoare și stupide. Sistemul electoral e proiectat pentru două blocuri principale de putere, ceea ce nu se potrivește însă cu structura politică a țării, astfel încât rezultatul nu a fost vreodată incert. Acum au loc demonstrații anti-Orbán cu drapele EU și ale naziștilor maghiari (săgețile în cruce), care cer noi alegeri pe Dumnezeu știe ce bază, desigur excelente pentru a descărca frustrarea. Jumătate din votul popular s-a îndreptat spre domnul Orbán, cealaltă jumătate a fost risipită între formațiuni mici. Liderii partidelor de opoziție au demisionat en masse, nu că ar conta.

Dar asta nu e nimic în comparație cu caracterul politic, adică non-politic, al „campaniei electorale”.

Domnul Orbán, conducătorul viclean al Ungariei – despre care, ca rezultat al strădaniilor sale de om de stat, se spune că ar fi unul din cei mai bogați oameni din Europa, averea sa uriașă fiind administrată (și, formal, „aflată în proprietatea”) unor companii fantomă și intermediari din umbră, în timp ce familia sa, slujitorii credincioși, lacheii și servitorii cumpără castele ducale și mari proprietăți funciare, hoteluri, rezidențe, fabrici, restaurante, stațiuni de turism, malluri comerciale, ziare, reviste, posturi radio și TV, platforme de internet, iar firmele lui construiesc autostrăzi, căi ferate, complexe sportive, restaurează palate și primării pe banii contribuabililor – a obținut victoria printr-o platformă politică foarte consecventă. În ce privește economia, societatea, sănătatea, educația, transportul public, comerțul, taxele etc., manifestul său electoral a constat într-o singură propoziție: „Vom continua ca până acum”. Dl. Orbán nu dă interviuri și nu participă la vreo dezbatere.

Dar a existat totuși un mesaj pentru maghiari, după cum urmează:

1) Ungaria nu va permite refugiaților sau imigranților musulmani să intre pe teritoriul ei național și va rezista oricăror forțe de hibridizare [mongrelization] (care se prezintă drept „multiculturalism” sau „internaționalism” sau „cosmopolitanism”) ce urmăresc distrugerea Europei Albe și Creștine;

2) Ungaria nu va lăsa jos armele în fața „corectitudinii politice”, care e totuna cu comunismul ateu;

3) Hibridizarea sau diluarea stocului nostru rasial este instrumentalizată de „Evreul internațional” (Juif errant, der ewige Jude) George Soros care finanțează opoziția maghiară anti-națională, liberal-bolșevică și care va dăuna singurului fel de evreu care ne place, sionistul religios, iar bunul nostru prieten primul-ministru Netanyahu e de acord cu noi pentru că și el îi urăște pe Yids;

4) Uniunea Europeană, Națiunile Unite, Consiliul Europei, OSCE, presa occidentală, partidele social-democrate, liberale și ecologiste sunt simple instrumente în mâinile lui George Soros, adică ale evreimii cosmopolite și fără de patrie.

5) Papa Francisc este un bolșevic liberal internaționalist;

6) „nebunia de gen” sau „genderismul”, feminismul radical, „drepturile omului”, căsătoria între persoanele de același sex, Tratatul de la Istanbul care condamnă violența domestică împotriva femeilor și copiilor vor distruge familia creștină și face din poponăreală [faggotry] noul model de moralitate;

7) vom salva Europa de ea însăși, împiedicându-i pe teroriștii musulmani și protestatarii de stânga care încearcă să o arunce în haos, și urmând exemplul adevăraților aliați ai creștinătății precum Erdogan, al-Sisi, Berdimuhamedov, Aliyev și ceilalți;

8) minoritatea Roma – la fel ca musulmanii – nu poate fi integrată pentru că nu-i place să lucreze; ea trebuie să fie disciplinată, separată, segregată și, la nevoie, relocată;

9) francmasonii, Aufklärer-ii, iluminații, marxiștii culturali, speculatorii de pe bursă, anarhiștii și intelectualii vor să ne convingă să renunțăm la revanșismul și iredentismul nostru anti-românesc pentru că nu sunt capabili să înțeleagă sufletele noastre;

10) principalii noștri dușmani sunt jurnaliștii și activiștii pentru drepturile omului aflați în solda lui Știm-Noi-Cine.

Ați putea crede că e o glumă. Dar nu e.

Într-un fel, seamănă cu anii 1930, dar e o pastișă, o parodie a lor. Dacă vă gândiți să salvați o societate creștină tradițională, gândiți-vă, vă rog, la asta.

Acum câteva săptămâni, într-un mic oraș, două călugărițe catolice au fost oprite pe stradă, oamenii au început să strige „Imigranți! Imigranți!” și au chemat poliția după ce le-au îmbrâncit puțin. Ei au crezut că văd femei musulmane în burqa și hijab și n-au vrut să discute cu miresele lui Cristos. Poliția le-a salvat de mulțimea creștină (nominal vorbind, avem o majoritate catolică aici) care nu putea să recunoască ceea ce sunt ele și, într-adevăr, e îndoielnic dacă oamenii aveau noțiunea de călugăriță de la bun început.

Cu câteva zile înainte de acest incident, tot într-un mic oraș din Ungaria, o localnică a ieșit de la coafor și, din moment ce ploua și nu voia să-și strice noua freză, și-a acoperit capul cu un șal. În câteva minute altă mulțime de oameni s-a strâns în stradă cu strigăte de „Imigranți! Imigranți!” și au început s-o împingă pe femeie la zid. Ea urla din toate puterile că e unguroaică, că nu vorbește decât maghiară, că a trăit toată viața în acel orășel – unii trecători chiar au recunoscut-o și încercat să o salveze, dar fără succes – până când poliția a venit și oamenii s-au calmat.

Dar coafura ei a fost ruinată.

Nu există refugiați în Ungaria, pentru că avem o politică de zero-imigrație și pentru că există un lung gard de sârmă ghimpată pe granița sudică patrulat de poliție și armată. În fiecare zi documentele a doi solicitanți sunt examinate de autorități, iar restul sunt ținuți în detenție în no-man’s-land. Puținii oameni de culoare ce pot fi văzuți sunt turiști americani sau francezi.

Ne confruntăm cu o uriașă isterie de masă lansată de mass-media de stat și de domnul Orbán însuși – care îl imită pe Vladimir Putin în acest aspect, dar cu mult mai mult succes – împotriva activiștilor pentru drepturile omului și a ONG-urilor similare „aflate în solda lui Soros”, numite „asociații pro-imigrație ale societății civile” care se presupune că vor umple Ungaria cu străini tuciurii pentru a nega caracterul alb, creștin și gentil al națiunii noastre, pentru a ne suprima tradițiile – amintiți-vă de călugărițe: care tradiții? – și pentru a crea o lume multicoloră, multilingvă, traversată de crime, o lume periculoasă cu „societăți paralele” și „zone interzise”, pentru ca ei să ne domine. Prima măsură a noului (al patrulea) guvern Orbán va fi promulgarea așa-numitului – în mod oficial! – „Stop Soros Act” care va presupune amendamente constituționale întrucât obligă grupurile pentru drepturile omului să se înregistreze ca agenți străini și să se supună la supraveghere polițienească regulată, control fiscal și taxe punitive. Asociațiile care nu au nimic de-a face cu imigrația – cele care supraveghează respectarea drepturilor cetățenilor maghiari, care militează pentru reforme educaționale sau ale sistemului penitenciar, care reprezintă persoanele fără adăpost, minoritățile etnice și religioase etc. – vor fi de asemenea persecutate, după închiderea celor mai mari ziare și stații radio și după luarea ca ostatici [shanghaiing] a televiziunii și a platformei internet cu cea mai mare circulație.

Ai crede că opoziția a încercat să reziste la toate astea și să contrazică propaganda dement rasistă a domnului Orbán.

Dar nu.

Poate că domnului Orbán i s-a rezistat puțin, dar cu siguranță nu a fost contrazis.

Toate partidele de opoziție, inclusiv „stânga”, au declarat solemn că nu vor desființa gardul „apărător de rasă” (fajvédő) de pe graniță, că refuză cotele de refugiați impuse de UE, la fel ca dreapta și extrema-dreaptă central-europeană de pretutindeni (această dreaptă extremă include uneori partide nominal comuniste și socialiste); protestul împotriva islamofobiei continue și a isteriei rasiste, anti-africane a fost tot mai firav în ceea ce mai rămâne din presa liberală de stânga, exceptând protestele ei împotriva nonsensului clar antisemit care-l prezintă pe Soros drept eminența cenușie evreiască din spatele războiului demografic împotriva Europei creștine și albe (și protestele împotriva Israelului alb, desigur: sionismul și anti-semitismul au devenit perfect conciliabile).

Stilul disprețului fățiș al găștii lui Orbán față de săraci și, mai ales, romi, a fost criticat, însă măsurile care să oprească segregarea sau care să restabilească ajutoarele de șomaj desființate nu și-au găsit loc în manifestele electorale ale opoziției, unii fiind chiar de acord cu menținerea cotei unice și a legislației represive a muncii (practic nu avem sindicate iar drepturile angajaților sunt aproape nule).

Cealaltă temă principală a partidelor de opoziție – pe lângă rușinoasa lor capitulare în ce privește rasa și genul, agravată suplimentar de rusofobia liberală – a fost „lupta împotriva corupției” care este (nu doar corupția, ci totodată și lupta împotriva ei) practic trăsătura dominantă a maladiei politice central și est-europeană.

În România și Slovacia au avut loc mari proteste împotriva corupției și a criminalității politice (numită pe o placă din Budapesta „crimă orbanizată”), care frapează prin caracterul lor apolitic, ba chiar anti-politic, și care demonstrează regula empirică potrivit căreia protestele anti-corupție conduc întotdeauna la rezultate conservatoare. Energii morale nobile sunt risipite pe probleme sociale care nu admit soluții morale și care contribuie la distrugerea a ceea ce mai rămâne din parlamentarism (în România) sau care conduc la apariția unor partide încă și mai dubioase decât cele aflate la putere (în Slovacia sau în Republica Cehă) – ceea ce nu înseamnă că clicile conducătoare nu sunt murdare: căci sunt.

Dar în Ungaria toate acestea se confundă cu elementele structurale ale „statului profund” al lui Orbán. Semi-dictatura lui Orbán (cu epurările sale, listele negre și Gleichschaltung [uniformizarea] media: ultimele două ziare quality au fost închise în acest an), spre deosebire de predecesorul său post-stalinist, nu este etatistă sau centralizatoare. Principiile ei conducătoare sunt regulile arbitrare – și capricioase – și, mai ales, informalitatea. Adevăratele centre de putere sunt externalizate [outsourced] către instituții formal independente (fundații de stat, companii semi-private, companii „private” care trăiesc din credit de stat și din fondurile europene de coeziune etc.) aflate dincolo de controlul administrației guvernamentale și judiciare obișnuite, în timp ce administrația obișnuită este demantelată, iar funcționarii bine pregătiți sunt concediați în masă. Elaborarea legilor se realizează pe la spatele liderilor politici și a birocraților oficiali, și ele sunt trecute expeditiv prin Parlament fără nici o dezbatere (pentru că sunt prezentate în mod fals drept ceea ce în Anglia se numește „private member’s bills” de câte vreun parlamentar anonim din rândurile din spate).

Bunurile de capital sunt distribuite ca niște donații regale de pe timpul regatelor patrimoniale în folosul servitorilor credincioși care apoi finanțează diverse manevre politice ce nu vor apărea drept cheltuieli guvernamentale. Risipirea puterii de stat spre beneficiul și profitul unui grup informal condus de titularul puterii formale creează un sistem unic în care forme precapitaliste de dependență personală reapar în mod triumfător, în timp ce politicile reale sunt ultra-capitaliste într-o combinație particulară de neo-conservatorism și mercantilism.

Rezistența muncitorilor și protestele populare au fost înlocuite – pretutindeni în Europa centrală și de est post-socialistă – de emigrația de masă care a devenit singura ieșire de siguranță, dar care provoacă o combinație nebună de șomaj ridicat și penurie de forță de muncă, contribuind astfel la o periculoasă îmbătrânire a populației. (Există o țară – Estonia – din care mai bine de jumătate din populație a emigrat). Exodul doctorilor și asistentelor medicale e una din cauzele colapsului aproape total al sistemului medical din Ungaria.

În Europa Centrală și de Est, demiurgul progresului a fost întotdeauna statul: toleranța religioasă, eliminarea privilegiilor și a prerogativelor nobilimii, secularismul, sfârșitul șerbiei au fost cu toate rezultatul măsurilor luate de statele absolutiste luminate ale lui Joseph al II-lea și Leopold al II-lea împotriva rezistenței disperate a Stărilor; încă în 1906 curtea habsburgică de la Viena încerca un coup d’état în Ungaria, în colaborare cu radicalii și socialiștii, pentru a impune dreptul universal de vot împotriva aristocrației și micii nobilimi locale, care nu voiau ca reprezentanți ai muncitorilor social-democrați și ai minorităților naționale ce nu inspiră încredere (slavi și români) să facă parte din Dietă; la vremea respectivă, 6,58% din populație avea drept de vot. Reforma agrară, industrializarea, alfabetizarea, igiena și sănătatea publică, un sistem juridic codificat în mod adecvat, transportul modern și sistemul educațional au fost opera comuniștilor.

Acest tip de regim luminat, birocratic, anti-democratic dar filantropic și egalitar, purtat pe sus elite universaliste, anti-naționaliste, a lăsat locul „socialismului real” în spiritul lui Ferdinand Lassalle care spunea că socialismul este fuziunea proletariatului și a științei. Știința, tehnologia, planificarea, uniformizarea sistemului legal, centralizarea, încrederea în expertiză și educație formală, planificarea atentă, arhivele, documentarea grijulie a orice, emanciparea de sus în jos (egalitatea în fața unei legi uniforme), autoritarismul impersonal: aceasta este tradiția Austro-Ungară realizată de diverse elite universaliste precum Biserica Catolică, administrația imperială – spre deosebire de cea regională –, armata imperială, francmasoneria, capitalul financiar și, în cele din urmă, partidele social-democrate și comuniste și firavul moștenitor al Imperiului Habsburgic, Uniunea Europeană. Anti-comunismul nu înseamnă aici ostilitate față de revoluție, ci față de Iluminism, altfel spus față de o combinație de ordine, egalitate civică, hiper-raționalism și Offentlichkeit – care înseamnă mai ales caracterul public al politicii (fără secrete, fără arcana imperii) pentru care libertatea de expresie este precondiția ineluctabilă. (Intelighenția mult detestată, amenințată cu pierderea mijloacelor sale de trai, e mai mult tăcută acum și speriată de moarte).

Raționalismul și universalismul sunt respinse de Dreapta în numele pasiunilor și intereselor – veșnic parohiale – iar recunoașterea romantic-naționalistă a acestora din urmă cere respingerea egalității de clasă, rasă și gen, a declarațiilor „drepturilor omului” anti-fasciste, post-1945, de tip ONU și în general a tot ceea ce trimite la supra-etnic, incluzând aici vechiul naționalism liberal-democratic și anti-colonialismul.

Într-o asemenea situație, chiar și marxiștii, critici feroce ai Iluminismului, sunt nevoiți să apere, cel puțin provizoriu, asemenea idei depășite precum dreptul natural, legislația rațională, guvernanța și Offentlichkeit-ul pentru că – în condiții de „autocrație competitivă” – speranțele chiar și pentru o „democrație” burgheză, reprezentativă sunt o glumă, confruntate cum sunt cu o propagandă semi-totalitară, post-fascistă (un amestec de mitologizare [myth-mongering], teorie a conspirației și cele mai noi metode de marketing și publicitate). Conducătorii Europei, mai ales după 1914, au abandonat Iluminismul și au folosit etnicitatea împotriva clasei, supremația etnică împotriva egalității. Rosa Luxemburg, Lenin, Troțki, Lukács și Korsch au redescoperit adevărul Manifestului comunist despre internaționalism ca trăsătură definitorie a socialismului. Cosmopolitanismul iluminist și federalismul nu sunt totuna cu acesta, dar există o legătură. A lupta pentru această legătură este desigur o acțiune de ariergardă (nu cred că vom mai vedea vreun nou Joseph al II-lea devreme sau vreodată), însă cazul Ungariei ne demonstrează că până și vechiul Iluminism decrepit e mai bun pentru Stânga decât adorarea relativistă, post-modernă a oricărei superstiții etnice (false oricum) în numele unui fals egalitarism – care nu e decât exotism romantic, numit și Orientalism.

Traducere din limba engleză de Alex. Cistelecan.
Articolul a apărut inițial în the Jacobin,  cu titlul Viktor Orbán Versus the Enlightenment și a fost preluat de pe CriticAtac.ro

[publicat și în revista Vatra]