Igor Dodon, președinte de țară și președinte de facebook

Duminica trecută președintele Igor Dodon a mers la Mănăstirea „Sfântul Gheorghe” din satul Zloţi, raionul Cimișlia. Umplut de har (probabil n-a mîncat toată slujba, iar preotul nu i-o fi dat voie să-și verifice instagramul și să caute pokemoni în biserică) și golit de restul simțurilor, președintele a împușcat, după serviciul religios, un ditamai status războinic pe Facebook:

„Noi, moldovenii, suntem un popor ortodox. Bunicii şi străbunicii noştri au păstrat şi promovat această credinţă de secole. În prezent, se fac încercări de a ne ademeni cu noi învăţături false, cum ar fi liberalismul, toleranţa, egalitatea de gen. Se fac încercări de a ne impune să credem că credinţa noastră ortodoxă, valorile noastre familiale sînt nişte valori perimate şi depăşite. In pofida acestor provocări, poporul nostru, care a trecut prin toate încercările, va păstra credinţa care l-a ocrotit pe parcursul întregii noastre istorii” (sublinierile îmi aparțin, VS).

Mesajul a inflamat rapid rețelele de socializare (am scris și eu cîte ceva), a născut știri și declarații – neobișnuit pentru o zi de duminică – și președinția, prin purtătorul ei de cuvînt Ion Ceban a rectificat mesajul și a retras, citez, ”teza care a lezat sentimentele mai multor grupuri distincte din societate”. (Scuză ce mi se pare aiurea: postarea trebuia retrasă nu pentru că leza sentimentele cuiva, ci pentru că era stupidă și conținea potențial de instigare la ură, intoleranță și discriminare.)

Cazul s-a epuizat, aparent, pentru o vreme (am motive să cred că președintele doar a testat temperatura). În toamnă sînt alegeri parlamentare și partidul președintelui, după colaborarea fructuoasă la nivel central pe care o face cu guvernarea, nu prea are mesaje economice sau sociale și va merge probabil iarăși pe confruntări de valori, declarații șocante și controverse. Tot în toamnă, președintele găzduiește Congresul Mondial al Familiilor, o umbrelă de organizații conservatoare din Vest și Est, cu agendă nativistă, anti-imigraționistă, anti-egalitate de gen, anti-LGBT, anti-avort, la care este așteptat Patriarhul Kiril, dar și reprezentanți ai unor grupuri religioase din SUA și Europa. Deci, discuțiile despre toleranță și egalitatea de gen, atacurile asupra unor valori, așa cum le înțelege președintele, încă urmează…

De asta mi se pare important să nu trec cu vederea acest mini-scandal (pe care îl văd ca un pas într-un proces mai larg). Însă aș vrea să-l discut într-un cadru ce depășește personalitatea lui Dodon (pentru că e vorba, cred eu, de cîteva lucruri mai mari, care țin de procese generice).

Unul dintre ele ține de emergența rețelelor de socializare și de impunerea lor ca instrument de „relații cu publicul” și de comunicare (inclusiv comunicare politică oficială).

Or, s-a văzut și se știe că rețelele sociale nu stimulează comunicarea comprehensivă – ele stimulează mai degrabă un soi de comunicare aranjată în schimburi de replici față de care comunitatea de cititori are posibilități reduse de feedback și reacție (emoticoane și posibilitatea de a adăuga comentarii la subsol și cam atît).

Comentam mai ironic sau mai serios, că președintelui ar trebui să se i se interzică să aibă un cont Facebook pentru că el are suficiente canale de comunicare instituțională: are birou de presă, are site oficial, există și Monitorul Oficial în care președintele își exprimă ”părerea” sub forma unor legi pe care le-a promulgat etc. Adică instrumente de comunicare prin intermediul cărora președintele își expune opinia în calitate de președinte. (Un moment foarte important: președinte al Republicii Moldova nu reprezintă un nume personal, nu e titlul de nobilitate care a fost moștenit – e vorba de o funcție electivă care vine laolaltă cu anumite responsabilități, obligații și chiar limitări, inclusiv pe partea de comunicare).

Or, facebook-ul este cu totul altceva și aici președintele (și oricare demnitar cu funcție publică) joacă ambiguu pentru că, pe de o parte, se exprimă ca președinte (funcție) iar pe de altă parte ca persoană fizică, concretă. Ambiguitatea vine de la faptul că, în calitatea sa de persoană fizică, Igor Dodon poate zice anumite lucruri ce-i trăsnesc prin cap, iar ca președinte (garant al Constituției, comandant suprem) nu poate zice orice și trebuie să își calibreze atent mesajul.

Dodon, desigur, nu este primul care inflamează rețelele sociale: Donald Trump, în America, ca să dau doar un exemplu, este cunoscut prin modul agresiv în care își utilizează contul de twitter pentru a crea controverse în jurul persoanei sale (utilizînd aceeași ambiguitate).

La modul general plierea comunicării pe necesitățile rețelelor de socializare (conținut scurt, concis, cu cuvinte ce pot fi ușor citate, rupte din context și care laolaltă se află în competiție cu alte mesaje similare venind din diverse surse), cu atît mai mult a comunicării politice oficiale reprezintă o sărăcire a discuției și a comunicării politice.

(Ca să avem o măsură a ponderii comunicării oficiale prin intermediul site-ului președinției și prin pagina de Facebook, este suficient să menționez că pe pagina de Facebook a președintelui apar 2-3 postări pe zi, inclusiv comentarii personale ale președintelui iar pe site-ul oficial apar cîte 1-2 comunicate, fără posibilitate de comentarii sau implicare în vreun fel).

Un al doilea factor care trebuie luat în calcul și care ne ajută să înțelegem motivațiile unor asemenea mesaje ține de o transformare a politicii în general: apariția a ceea ce în America și Europa sînt numite războaie culturale.

Folosesc această expresie în două sensuri. Un sens ține de faptul că tot mai mult și mai mult agenda publică este dominată de dezbateri pe teme ce țin de valori (familie, moralitate, identitate). E o transformare care, zic americanii, a apărut în societatea lor în anii 80 și după care s-a difuzat în alte părți ale lumii.

Alt sens al ”războaielor culturale” ține de faptul că problemele economice, problemele sociale (sărăcia, crizele economice, dezindustrializarea) tind să fie interpretate, de către politicieni și ulterior de publicul general, în termeni culturali (diferențe culturale, valori etc). Adică problemele economice nu sînt explicate în raționamente economice ci în tot felul de cauze culturale – lene, mentalitate, cultură a dependenței, lipsa spiritului antreprenorial, anumite înclinații etnice, imigrația, declinul religiei etc.

Adică exact ce face președintele Dodon atunci cînd leagă problemele Moldovei (cele economice, sociale) de faptul că nu am fi suficient de evlavioși, suficient de stataliști, suficient de morali (chiar dacă președintele are însuși probleme pe toate aceste dimensiuni). Exact ce face și o altă parte a publicului care crede că sărăcia vine de la faptul că nu am avea mentalitatea corectă, nu am vorbi limba corectă, nu am avea valorile corecte etc. Războiul cultural e prezent, în diverse forme, în toate grupările politice locale (atît la dreapta cît și la stînga deghizată).

De ce asemenea declarații precum cea făcută de președintele Igor Dodon nu sînt taxate?

Parțial, cred eu, ne confruntăm cu o discrepanță între fapte și sancțiuni (sau chiar reacțiile la ele). De obicei contracararea unei povești false – investigarea conținutului său de adevăr, stabilirea corectă a faptelor și circumstanțelor – ia mai mult timp decît alcătuirea și distribuirea lui și, în epoca mass media cu noutăți 24/24, uneori pînă vine riposta în forma unei investigații coerente nu doar că mitul și-a făcut efectul ci publicul a și uitat despre ce e vorba.

Bătălia cu ”știrile false” nu mi se pare o soluție (cu toate că acum e la modă). Pentru că poveștile cu cetăți asediate, coruperea societății de valori greșite au, dincolo de nivelul de realitate (pe care-l atacă lupta cu știrile false, stabilind dacă este vorba de legături între fenomene sau nu), și un nivel de adeziune emoțională care îi face pe oameni să le considere dacă nu adevărate, atunci cel puțin credibile. Iar aici e lucrul care lipsește – o discuție publică pe mai multe paliere (academic, intelectual) despre angoase, despre fricile colective etc.

Adică, la fel de important precum să stabilim dacă cei 30 mii sirieni vin sau nu (se pare că o să vină deoarece guvernul caută acum să faciliteze acordarea permiselor de muncă pentru străini în domeniile economiei naționale în care nu ajung cadre locale), este să ne întrebăm de ce prind miturile precum cel cu sirienii sau cel cu unirea care va rezolva toate problemele ? Căror frici, angoase ori speranțe se adresează acestea?

Sînt întrebări la care nu avem răspuns nici azi, la doi ani după alegerile prezidențiale care s-au desfășurat sub umbrela mitului ”refugiaților sirieni”.

Politicienii (dar și clasa intelectuală, mediatică și culturală ce-i servește) știu că războaiele culturale sînt un instrument ce le convine de minune. Și care, pot prezice cu certitudine, urmează a fi desfășurat din plin la următoarele exerciții electorale și în comunicarea politică curentă.

În momentul în care nici un politician din Moldova și nici un partid, și îmi asum această percepție subiectivă, nu are un proiect de țară, un proiect care să conțină măsuri economice și sociale, desigur că instrumente precum răspîndirea de povești, construirea unor false cetăți asediate sau a unor confruntări apocaliptico-geopolitice sînt foarte comode. Ele crează diviziuni între electorat, împiedică cooperarea între diverse grupuri, disciplinează electoratul partinic, forțează pasivii și indecișii să ia poziție etc.

Competiția aceasta stahanovistă de identități pe care o vedem acum între unioniști și stataliști, o percep în această cheie – a unor lupte simbolice, adeziuni afective cu mare efect emoțional, dar cu efect practic zero, în afară de faptul de a mai legitima militarism verbal și de a menține viu un spirit de confruntare identitară (deci culturală) în societate. În detrimentul altor confruntări – pe teme economice, civice, de justiție și echitate socială etc.