Lilia Nenescu (LN): Vă rog să ne spuneți câteva lucruri despre dvs: cine sunteți, cu ce vă ocupați și care este scopul vizitei în Moldova?
Kajo Zboril: Mă numesc Kajo Zboril și sunt originar din Slovacia. De-a lungul vieții am fost întrebat de nenumărate ori ce fac și cum am ajuns să fiu organizator comunitar sau activist civic. Istoria începe în 1989, odată cu Revoluția de Catifea din Cehoslovacia. Transformările care s-au produs în Europa Centrală mai târziu au influențat situația din această regiune, din fosta Uniune Sovietică. Pe-atunci eram elev la liceu. Aveam 17 ani când s-a declanșat Revoluția în Cehoslovacia și eu am devenit foarte activ. Protestam pe străzi. Am contribuit și la organizarea protestelor în orășelul nostru. Credeam că odată cu încheierea Revoluției și odată cu primele alegeri libere în care în sfârșit vom alege o guvernare democratică, rolul nostru, al protestatarilor, va fi și el sfârșit. Pentru că atunci politicienii vor fi responsabili și le vor face pe toate. Curând am realizat că eram doar naiv, că problema nu e nicicum rezolvată. (…). Întrucât am fost activ în perioada Revoluției, am înțeles că pot fi activ și în perioada evoluției și într-adevăr să contribui la dezvoltarea societății civile în țară. Acum, în retrospectivă înțeleg că sistemul politic din Cehoslovacia și Europa Centrală s-a schimbat foarte repede. Imediat după Revoluția din Germania și după căderea Zidului din Berlin, și alte țări au avut primele alegeri libere, să zicem democratice. Începând de aici au fost înființate partidele politice și să zicem că am schimbat sistemul economic de la economie planificată la economie de piață. Oricum, societatea, modul în care oamenii gândesc și reacționează rămâneau aproape neschimbate. Chiar și acum în Slovacia, oamenii fie se încred prea mult în politicienii, fie cred prea puțin în forțele proprii. Ei nu sunt activi. Deși pot identifica care este problema și pot înțelege ce nu funcționează, nu sunt întotdeauna siguri ce e de făcut, nu știu cu cine să vorbească, cum să vorbească, cum să convingă alți cetățeni să le susțină inițiativa sau campania și cum să-l identifice pe acel cineva care este responsabil de această problemă. Acesta este background-ul meu. După absolvirea școlii am făcut voluntariat în diverse organizații de tineret, am lucrat pentru puțin timp și cu câteva grupuri din domeniul ecologic, dar începând cu 1996, fac în mare parte organizare comunitară. Contribui la organizarea diferitor comunități și campanii din Slovacia, dar am avut ocazia să colaborez și cu parteneri din alte țări, în mare parte din Europa Centrală și de Est. Din 2012 până în 2015 am lucrat în Moldova ca director al programului civic, perioadă în care am facilitat dezvoltarea programul de organizare comunitară sau de participare civică. Am reușit să-mi fac mulți prieteni în Moldova. Recent am fost invitat să consult și să susțin câteva inițiative din diferite zone rurale ale Moldovei. Iată, pe scurt, cine sunt eu și motivul din care sunt aici.
L.N. Spuneți că sunteți organizator comunitar și faceți organizare comunitară. Ați putea să ne relatați pe scurt, pentru cei care probabil nu sunt inițiați, ce înseamnă pentru dvs. organizarea comunitară și de ce este aceasta importantă?
K.Z. Nici mama, nici sora mea nu știu cu exactitate ce fac: din acest punct de vedere organizarea comunitară e dificilă. Organizarea comunitară e un proces, iar organizatorul comunitar e persoana care încearcă să organizeze comunități. Comunitatea este astfel un grup de oameni care împărtășesc aceleași interese sau care se confruntă cu aceleași dificultăți, dar deasemenea o comunitate poate fi definită de locația geografică: astfel avem comunități de pe o anumită stradă, dintr-un anumit cartier, oraș sau chiar țară. Procesul de organizare comunitară e procesul prin care atunci când organizezi un grup de oameni, pe de o parte identifici problemele care sunt comune, iar pe de altă parte identifici modalități de soluționare.
Organizațiile societății civile sau organizațiile non-guvernamentale de regulă realizează diverse proiecte, dar există și grupuri de activiști care organizează diferite campanii atunci când vor să salveze un parc, să protejeze pe cineva sau să facă advocacy pentru o cauză sau alta. Organizarea comunitară e procesul prin care oamenii afectați sunt aduși împreună și ei devin parte atât a procesului cât și a soluției. Pentru a fi mai explicit, atunci când am început prima campanie de organizare comunitară în 1996 în Slovacia am realizat vreo 200 de interviuri într-un cartier de vreo 12000 de locuitori. Aplicam metoda door-to-door, discutam cu oamenii despre problemele cu care se confruntau. Desigur, ziceau despre problema transportului local, despre infrastructura străzilor, despre insuficiența locurilor de joacă pentru copii și așa mai departe. Câteva mame mi-au zis că după ploaie, din cauza faptului că trotuarul din fața școlii lipsea, copii ajungeau uzi la școală. Am zis bine, hai să facem ceva. Ele se așteptau că odată ce mi-au povestit despre problema lor, eu voi povesti mai departe altor oameni, și apoi ca prin minune problema va fi rezolvată. Le-am zis că lucrurile nu funcționează chiar așa, le-am zis că trebuie să ne așezăm împreună și să discutăm despre ce vrem de fapt. Mi-au zis că vor trotuar. Le zic că spațiul din fața școlii e mare. Și atunci cât de mare vreți să fie trotuarul? Din care direcție trebuie să fie construit trotuarul? Abia apoi, au realizat că într-adevăr trebuie să gândească articulat ce anume vor. Să zici pur și simplu că vrei un trotuar nu e suficient pentru că un trotuar poate avea 50 de metri pătrați dar la fel de bine poate avea și 2000 de metri pătrați, iar asta înseamnă că și costurile bănești sunt diferite. Așa am început să organizez grupul acelor mame. După ce mi-au zis că știu exact ce vor, le-am sugerat să inițieze dialogul cu autoritățile locale, să vorbească cu primarul. La care mi-au zis că nu prea știu cum să vorbească cu primarul, știu că vor un trotuar, dar banii necesari pentru construcția acestuia sunt prea mulți, și apoi nici măcar nu știau care e costul exact al lucrărilor, deci nici nu puteau argumenta că prin comparație costul lucrărilor ar fi doar un procent din bugetul local sau mă rog. Au fost nevoite să găsească un arhitect care să fac un calcul aproximativ al costurilor. Au fost necesare multe pregătiri pentru ca aceste mame să înțeleagă ce anume vor și cât asta costă, ca apoi să compare bugetul orașului, să înțeleagă cum orașul administrează banii și să realizeze în final că banii pe care îi solicită nu sunt atât de mulți, deci că e posibil. Primarul și consilierii locali au fost luați prin surprindere când au văzut că aceste persoane au venit atât de bine pregătite, având atât un plan cât și un buget. Într-un final, când au obținut ceea ce și-au dorit, au celebrat realizările lor organizând o mare petrecere pe trotuar. Și-au dorit un trotuar, dar au ajuns să construiască un întreg scuar. Oamenii erau fericiți.
Acesta e procesul de organizare comunitară: identifici problema, identifici ce exact doresc acei oameni, identifici cât ar costa acest lucru, identifici cine e responsabil, cine ne poate da ceea de ce avem nevoie. Mă voi întoarce la modul în care de regulă lucrează organizațiile societății civile. Oamenii activi sunt lideri, ei doresc să conducă pe cineva, să fie în frunte, să vorbească cu media, să faciliteze întâlniri, ei aspiră să devină persoane publice. Organizatorul comunitar e cineva care stă în culise. E persoana care îi ajută pe alții să vorbească în public, să scrie comunicate de presă, să comunice cu media și așa mai departe. Rolul meu este să fiu un fel de director din culise. Spre exemplu, cineva e bun să scrie comunicate de presă, să promoveze evenimente pe facebook, să administreze pagini web, să mobilizeze oameni. Eu sunt tipul care oferă oportunități pentru alții. Asta mai înseamnă că de regulă nu lucrez în comunitățile din care fac parte, lucrez pentru alte comunități, pentru alți oameni, pentru că atunci mă pot într-adevăr focusa să dezvolt oameni activi în acele comunități. Pentru că nu fac parte din acele comunități problema în sine nu mă prea deranjează.
Deci e important de reținut că organizatorul comunitar nu e persoana care rezolvă problemele comunității, dar mai degrabă e cineva care din culise facilitează dialogul dintre membrii comunității și alți actori relevanți.
Pentru mine, organizarea comunitară nu e despre problema în sine. Revenind la introducerea mea despre Revoluția de Catifea și evoluția ulterioară a societății, pentru mine organizarea comunitară e exact un plan de evoluție, eu creez, eu contribui la dezvoltarea capacităților celorlați, astfel încât ei să fie cei cărora le pasă, astfel încât ei să fie capabili să-și îmbunătățească condițiile de viață. Astfel, ei nu doar se plâng pe situație undeva în vreo cafenea, dar sunt capabili să iasă afară și să întreprindă niște măsuri. Ei învață cine sunt cei responsabili de situație și cine nu, învață să construiască punți de dialog între politicieni, politicieni locali, autorități locale și cetățeni. Iar dialogul nu se limitează doar la alegerile electorale, care se întâmplă odată la patru ani, dar e un proces continuu prin care câștigăm alegerile când ne învățăm să comunicăm despre necesitățile noastre ca cetățeni. La rândul lor politicienii, pot demonstra nu doar înainte de alegeri ce pot să facă, dar pot efectiv să facă aceste lucruri pe tot parcursul aflării lor la putere.
L.N. Menționați anterior că o comunitate poate fi construită inclusiv în baza criteriului geografic, ați reușit să identificați niște diferențe de care ar trebui să ținem cont atunci când aplicăm o metodologie sau alta în dependență de comunitățile cu care lucrăm, în spațiul urban sau cel rural?
K.Z. O să ajung și la întrebarea ta. Uneori lucrez cu comunități de oameni care sunt împreună datorită unui motiv specific cum ar fi comunitatea persoanelor cu dizabilități. Sau, recent am avut posibilitatea să conduc un training pentru persoanele din comunitatea LGBT. Deci ăsta e motivul care îi aduce împreună și îi unește. Diferențele la care te referi, le-am observat încă în Slovacia, mulți-mulți ani în urmă, pe când lucram la un proiect care se desfășura atât în mediul rural cât și în cel urban. Și aici nu e vorba doar despre diferențele dintre sat și oraș, dar și dintre orășele și orașe mai mari. Pe de o parte în zonele rurale datorită faptului că avem o comunitate mai mică, oamenii se cunosc și discută între ei, astfel prima etapă, cea de identificare a problemei e poate mai ușoară. Și referindu-mă la Slovacia, comunitățile rurale, satele nu prea au un buget mare, și asta de regulă e o dificultate. Chiar dacă oamenii pot identifica problema, nu sunt suficiente resurse locale pentru soluționarea acesteia. Misiunea noastră în aceste comunități este ca în primul rând să le zicem acestor oameni că inițial ar putea începe de la problemele mai mici. Iar odată ce ei înțeleg că aceste lucruri sunt posibile, învață să atragă resurse, demonstrează autorităților locale că cooperarea între cetățeni și autorități e posibilă, ei pot învăța să facă ulterior lucruri mai mari. Și atunci când vorbesc despre resurse mă refer nu doar la bani, de regulă pentru a explica ce înțeleg prin resurse fac apel la exemplul acelui grup de mame care au găsit un arhitect care le-a ajutat să elaboreze bugetul proiectului, iar în sate acest tip de resurse e de asemenea deficitar: experți, oameni cu studii. E destul de dificil să găsești un jurist sau un arhitect în sate, și ești nevoit să mergi în altă parte pentru a-l găsi. Pe când în orașe acest lucru e mult mai ușor pentru că dacă vecinul tău nu e arhitect sau jurist, el la sigur va ști un jurist sau un arhitect. Deci astfel de resurse, resursele umane, de regulă sunt deja în comunitate. Sau în orașe, în special persoanele tinere au mai multă experiență în utilizarea resurselor media, folosirea rețelelor sociale etc. Câteodată diferența e că zonele rurale comunitățile au nevoie de mai mult ajutor, sau acolo de regulă sunt probleme legate de infrastructură, cum ar fi calitatea clădirii unei școli. În orașe, aceste probleme sunt deja formulate în politicile instituționale, cum ar fi modul în care funcționează școlile, câți bani sunt alocați pentru școli sau care e politica orașului referitor la acest subiect. Dacă orașul dorește să aloce mai mulți bani pentru transportul local sau pentru susținerea antreprenorilor locali sau să construiască mai multe hotele, sau orice altceva… Dacă în orașe ne referim mai mult la viitor, la modul în care viitorul poate arăta, în orășele sau sate ne referim la situația curentă, actuală, pentru că problemele sunt mult mai urgente.
L.N. Din experiența dvs. de a lucra cu diverse comunități din diferite țări ale Europei Centrale și de Est, ați identificat niște trăsături comune pentru ceea ce înseamnă să organizezi comunități în această zonă?
K. Z. Iarăși, asta nu e ideea mea, dar unul din principiile organizării comunitare e cel al propriului-interes. Deci, tu o să ne susții și o să accepți ideea noastră și inițiativa noastră dacă aceasta e și interesul tău. Adică dacă problema e similară și pentru tine. Iar acest lucru e constant oriunde. Dacă ești capabil să identifici care e problema comună care e în interesul propriu al fiecăruia și al comunității, acest lucru va fi de mare ajutor. Desigur, în fiecare comunitate există și oameni pasivi care nu doresc să se implice, pentru că nu le pasă, dar la fel există și oameni activi. Deci când vorbesc cu oameni din alte țări nu prea contează dacă am lucrat în Slovacia, România, Moldova sau Ucraina. Întotdeauna există oameni cu entuziasm, care vor să facă diverse lucruri. Iar acele principii simple despre care vorbeam – vorbește cu oamenii, adună-i împreună, identificați problema – funcționează oriunde. Îmi amintesc că în 1996, pe când abia începeam organizarea comunitară în Slovacia, mi s-a spus să merg afară și să vorbesc cu oamenii pe stradă sau din ușă în ușă. Le-am zis că lucrurile nu stau așa în Slovacia, dacă o să bat la ușă neștiind cine e după ea, nimeni n-o să-mi deschidă, nimeni n-o să vorbească cu mine. Apoi am realizat că n-am avut dreptate, ba din contra, oamenii chiar vroiau să vorbească. Oamenii sunt totuși uimiți, dar într-un sens bun. Ei sunt fericiți pentru că pentru cineva părerea lor contează. La un training în Polonia când le-am zis participanților să meargă să vorbească cu oamenii, ei mi-au spus că chiar dacă am reușit să fac asta în Slovacia, în Polonia lucrurile sunt diferite și n-o să le reușească. Mai târziu ei au realizat că era posibil. Aceeași istorie a fost și în Slovacia. Inițial am organizat un training pentru un grup de persoane din zona centrală a Slovaciei, ulterior am organizat încă un training pentru cei din zona de est. În timpul trainingului am folosit un exemplu care a funcționat în centrul Slovaciei, la care oamenii de acolo mi-au zis că ceea ce funcționează în centru nu va funcționa la ei, în est. Chiar și în cadrul unei națiuni…, probabil ăsta e un lucru pe care oamenii nu l-au încercat înainte, și pentru că e ceva nou ei ezită, dar odată ce încearcă, realizează că de fapt funcționează. Acestea sunt principiile care sunt similare pentru orice țară. Un alt aspect comun e faptul că oamenii de regulă identifică aceleași probleme. Spre exemplu, la întâlnirea unei mici comunități urbane din SUA, la care am fost invitat, oamenii vorbeau despre aceleași probleme ca și în Slovacia, despre ce pot face și cu cine pot vorbi. Spre exemplu, au identificat problema accelerărilor de viteză a mașinilor, șoferii conduceau cu viteze mari prin cartierul lor. Iar situația e aceeași în orice alt cartier, când vorbești cu oamenii, ei îți vorbesc despre mașini. Când au ajuns să vorbească despre faptul că ar trebui să se adreseze cu problema lor Consilierilor Municipali, acei americani au zis că n-are rost, pentru că un consilier e mult prea interesat de propria afacere, altuia nu-i pasă de cartierul lor, că mai degrabă se îngrijește de alt cartier. Aceasta ar fi discuția și în Slovacia. Oamenii ar fi zis că consilierilor municipali nu le pasă, aceștia au alte priorități și așa mai departe. Dar iarăși, acei oameni, în Slovacia sau Moldova, pot dezvolta o strategie de comunicare, pot elabora un plan prin care să atragă atenția asupra problemei și pot rezolva problema. Întotdeauna vor exista diferențe, dar și o mulțime de similarități între diferite comunități, între diferite țări.
L. N. O ultimă întrebare: care ar fi trei lucruri pe care nu le-ai recomanda Niciodată în timp ce încerci să fii un organizator comunitar ori faci organizare comunitară?
K.Z. Niciodată?
L.N. Niciodată.
K. Z. Iarăși, voi vorbi din ceea ce am învățat eu. Inițial am învățat de la traininguri, apoi am învățat din propria experiență că în calitate de organizator comunitar nu trebuie să faci niciodată pentru ceilalți ceea ce ei pot face singuri. Asta e modalitatea prin care încercăm să le dezvoltăm capacitățile celorlalți și nu să facem lucrurile pentru ei. Iarăși, povestea mea e că pe când lucram la o campanie în Slovacia am primit un telefon de la o gazetă națională care mă întreba dacă le pot acorda un interviu în legătura cu o problemă. Prin urmare am sunat câțiva lideri comunitari și le-am zis despre oportunitatea de a vorbi despre problema lor în media națională. Fie erau ocupați, fie nu doreau să meargă, dar nimeni nu și-a exprimat disponibilitatea. Întrucât eram tânăr, îmi făcea bine ego-ului să apar într-un ziar național, astfel am acceptat să vorbesc cu jurnaliștii. Nu pot zice că a fost o greșeală mare, pentru că am vorbit mult despre acele comunități. Și am fost explicit că nu vorbesc despre mine, dar despre acele comunități. Câțiva ani mai târziu se întâmplă aceeași situație: am primit un telefon de la niște jurnaliști care vroiau să discute cu cineva în legătură cu o problemă. Le-am zis că deși sunt implicat în această istorie, există oameni care cunosc mai bine cazul și ar putea povesti mai detaliat despre ce e problema. Iarăși, am sunat 4 sau 5 persoane din comunitate. Aceeași istorie, cineva era ocupat, altcineva nu era disponibil etc. I-am sunat din nou și le-am zis că nici ăsta, nici celălalt nu e disponibil, iar eu nu voi vorbi cu jurnaliștii, prin urmare fie ratați această oportunitate fie decideți cine va merge să discute cu jurnaliștii. I-am lăsat să se sune unul pe altul și poate în 20 de minute am fost sunat de patru dintre ei care-mi spuneau că 2 sau 3 persoane ar putea să se întâlnească cu jurnaliștii.
Încă un lucru de evitat este tendința de a-i face pe toți să fie ocupați. Eu zic că e ușor să fii mereu ocupat, mai dificil e să fii focusat. Deci, atunci când tu ești ocupat, când îi faci pe ceilalți să fie ocupați nu înseamnă neapărat că faci un lucru bun. Întotdeauna trebuie să existe o modalitate de a distribui responsabilitățile către ceilalți. Mai mult volum de muncă înseamnă mai multe oportunități de implicare pentru alți voluntari, pentru noi lideri comunitari. Deci, încearcă să folosești mai mulți oameni.
Nu te opri niciodată, niciodată să nu crezi că un lucru e imposibil. Întotdeauna există posibilitatea de câștig. Pur și simplu nu ceda.
Kajo Zboril este organizator comunitar în Slovacia. În toamna anului trecut acesta s-a aflat la Chișinău, la o conferință a Institutului pentru Inițiative Rurale. Lilia Nenescu a vorbit cu el.
Interviul a fost preluat de pe site-ul proiectului ”Comunități Active pentru Democrație Participativă”.
Imagine de fundal: Foaia de Tei, gazeta Grupului de Inițiativă Civică Lacul Tei (București).
