Doamna Iordache are 84 de ani. Patruzeci de ani a fost profesoară de geografie la un liceu bun din provincie. Acum patru ani a fost diagnosticată cu Alzheimer. Nu mai recunoaște aproape pe nimeni, deși folosește formule de politețe ori expresii prețioase când încearcă să-ți explice lucruri. La un bolnav de Alzheimer, cuvintele apar cam ca într-o imagine dada, împrăștiate aproape aleatoriu, absurd. E tragi-comic să stai lângă ea. În primul rând, ți-e milă de un om ale cărui repere sunt foarte vagi, pierdute undeva în tinerețe.
Pe 17 decembrie a făcut o criză cardiacă și a început, ca într-o poveste de frații Grimm, să se umfle pe oră ce trece. În medicină treaba asta se cheamă decompensare și fibrilații cardiace. Am dus-o de urgență la Spitalul Municipal. Ca să intrăm în camera de gardă se duc parlamentări cu bodyguardul de la firma de securitate, un fel de Cerber al urgențelor. E nervos și ușor iritat de ce-i în jur. Pentru 15 lei se îmbunează și ne explică rapid procedura de la urgențe; mai mult, ne facilitează intrarea în camera de gardă. Câți ani ziceați că are? 84? Păi și ce vreți, s-o facem fată mare… sunt simptomele vârstei, spune medicul de gardă. Noi nu putem face multe. Îi facem un set de analize generale, vedem ce iese și asta e…
Așteptăm câteva ore pe holul de la urgențe, unde, pe rând, distribuim din buzunarul stâng al unui prieten bancnote după gradul de importanță și dramatism pe care-l joacă personalul spitalului: brancardierii ne explică că o duc fără s-o lovească la cap, infirmiera spune că ea e-n tură noaptea asta, iar doctorul că face tot ce poate el mai bine. Cu toții se luminează pavlovian după ce-și primesc recompensa, fiecare adăugând apoi câteva cuvinte, care-s undeva între loialitate de conjunctură și încurajări de tipul: ”am văzut și cazuri mai grele”. Într-un final vin și analizele generale ale bunicii. E totul în parametri normali, ne zice doctorul, deși femeia stă imobilă, inconștientă pe targă, umflată vizibil la față și la picioare.
Știam miturile că nu vine salvarea prea repede dacă spui vârsta reală a unui bătrân, ideal fiind să mai scazi cel puțin vreo zece ani. Acum era pe bune. Înțelesesem aluzia, n-are nimeni chef să-și bată capul cu o femeie bătrână și pe deasupra bolnavă de Alzheimer.
Am chemat acasă un serviciu privat de ambulanță pentru câteva perfuzii. 250 de lei chemarea ambulanței + 120 perfuzia. Am repetat schema trei zile, până ne-am dat seama că bătrâna nu-și revine, ci dimpotrivă. În tot acest timp SRL-ul care oferea prim-ajutor nu ne-a recomandat internare în spital, medicul care ne-a consultat punând criza pe seama bătrâneții.
Când d-na Iordache nu mai dădea semne de viață am urcat-o într-un taxi și am fugit la camera de gardă de la Sanador. Curat, primitor, uniforme scrobite, pe culori, după rang. National Geographic pe LCD-urile de pe holuri. Să tot stai. Ne-au primit imediat, și ne-au făcut consulturi timp de vreo 3 ore. 1200 de lei, ne spune amabil domnișoara de la recepție, și încă 10 milioane avans pentru internare. Se returnează, zice ea, la ieșirea din spital.
După primele consultații aflăm că a făcut apă la plămîni și o criză cardiacă, care i-a acutizat starea. Inima îi bătea cu 30 bpm, era ca și intrată în comă. Încă o zi de așteptare i-ar fi fost fatală.
Camerele din spital aduc mai degrabă cu cele din telenovelele mexicane din anii 90, când filmau eroul principal după accident. LCD, o iconiță subtilă în colț, instrucțiuni de utilizare, maxim doi pacienți. Select. Așa cum scrie și pe pliantele spitalului, confortul se măsoară în * aici. 5 adică. Noaptea e cam 100 de euro într-o rezervă, iar la terapie intensivă începe de la 11 milioane.
Pe 24 decembrie nu ni s-a oferit prea multă atenție. Din ce am înțeles, erau programate mai multe cezariene, aceasta fiind, se pare, o modă: familiile ”bune” își fac cadou de Crăciun bebeluși aduși de barză via Sanador.
La două dintre etajele superioare sunt inscripții cu Fumatul Interzis, în română și arabă. Încerc să mă luminez și întreb câteva asistente despre ce-i vorba. Nu vor să vorbească despre asta, dar aflu într-un final că Statul Român are un acord cu Libia pentru a trata răniții din războiul civil de acolo. Am sentimente amestecate, cât de mult din teoria haosului e în imaginea asta. Un rănit la Tripoli înseamnă bani pentru un privat la București.
Bunica a stat 11 zile, dintre care 7 la terapie intensivă. Decont final întins pe vreo 10 pagini: 170 de milioane (cam 3.800 de euro, fără medicamentele luate de noi). Nu ai toată suma? Nicio problemă! Firma noastră s-a gândit și la asta și, doar cu buletinul, poți completa un formular cum că returnezi o parte din bani în maxim 10 zile. Camătă pentru sănătate.
Ne-am conformat, evident, și am scos-o pe bunica mult mai bine decât a intrat. De lângă ușă ne zâmbea ștrengar, de pe un panou roz, soția lui Mircea Badea, care se declara ”mamă fericită”, cu copil născut aici. Am ieșit amețit din spitalul unde domnea primăvara eternă și unde speranța de viață se măsoară așa: ai axa x (bani) și ai axa y (servicii de sănătate). Acestea fluctuează proporțional, tu cumpărându-ți practic sănătate la m3. N-ai bani de mască de oxigen? Nicio problemă, stăm și fără, da’ e pe răspunderea ta.
Inevitabil te gândești: și dacă nu puteam împrumuta și strânge banii ăștia? Ce faceam cu o bunică bolnavă și fără sprijin din Huși? Cine o internează, și mai important – unde? Răspunsul mi-a venit repede, amintindu-mi de una dintre cunoștințele mele dintr-un sat de lângă București, care îmi povestea că ”tratamentul” pentru bunica lor bolnavă de Alzheimer era s-o țină închisă într-o cameră, să nu facă rău nimănui.
Apoi am căutat case și aziluri pentru bătrâni, care i-ar putea oferi îngrijire post-spitalizare. Toate private – statul român nu are niciun spațiu de îngrijire a bătrânilor cu Alzheimer.
Am pornit la drum și ne-am oprit la cel mai select azil, unde prețurile variau între 750-1500 euro/lună. Chiar la marginea lacului Săftica ne-a întâmpinat falic steagul Americii, semn că proprietarii au văzut și știu cum e cu civilizația . La intrare un fanion cu Rotary Club Tennessee și dramaturgia prestigiului intră în scenă.
Doamna manager ne-a chestionat despre ocupațiile noastre și despre bunică. Când a auzit că are demență s-a schimbat la față și a zis răspicat că nu internează așa ceva, deși conceptul de ”1 to 1 nursing” despre care vorbea în prezentare tocmai asta își propunea. Ne-a explicat subtil că ei sunt un club seniorial de elită, un bolnav de Alzheimer ar strica atmosfera la mesele în comun ale locatarilor. Însă procedeul lor de selecție este prin evaluarea pacientului, așa că vor veni negreșit să ne viziteze la spital.
Aici am asistat mai degrabă la un soi de umilință publică, unde bunica prietenei, abia ieșită de la ATI, pe jumătate sedată, era chestionată de d-na manager pentru a i se măsura gradul de înaintare a demenței: ”Și cum te cheamă, mamaie?”, ”Și cine sunt ei?” – Vedeți, nu o putem lua la noi, a fost concluzia doamnei.
Am mers mai departe frustrați și am dat de o tanti care semăna cu un personaj rău din Disney, dar care ne-a ținut mai mult cu forța, prinși de monologul ei care s-a sfârșit cu câteva lacrimi despre cum motivația de director de azil vine de la bunica ei care a crescut-o și i-a murit în brațe.
Mândria centrului erau două mame de politicieni importanți: un fesenist din fosta gardă și-un lup-tânăr abia expulzat din partid. Un agent de vânzări perfect – numai că, ajunși acasă, descoperim pe net că doamna cu capacități senzo-persuasive are câteva procese deschise de familii care au acuzat-o de rele-practici. Atunci am înțeles de ce, ca la un veritabil bipolar, această Ursula ne povestea cu un soi de stoicism și empatie că la ea în azil au murit mulți bătrâni, că nu-i o problemă, făcând aluzie probabil, că dacă bunica e o povară pentru noi, se ocupă ea de toate.
Zile-n șir am văzut alte aziluri care miroseau a moarte și-a sedative și a viață de plastic. Mai toate încearcă să compenseze cu mobilă ieftină, colorată, Ikea. În realitate, același iz peste tot – miros de medicamente amestecate cu aburi de bucătărie. Fiind făcute în general după chipul și asemănarea patronului, îți spuneau de unde vin banii investiți: în Rahova, de exemplu, am dat de un centru construit într-un simpatic stil specific sudului Italiei. Faianța tot italiană, se laudă directorul. Ca și la restul caselor de bătrâni, esteticul (așa cum l-a înțeles patronul) prima în fața funcționalității. În locul podelei cauciucate sau a barelor de susținere pe holuri am găsit scări abrupte, dar frumos finisate, baobabi, reproduceri după Klimt pe pereți sau chiar o piscină de toată frumusețea, la subsol. Nicăieri o rampă pentru căruciore, iar un lift funcțional la foarte puține.
Unul dintre simptomele Alzheimerului este cel de „hoinăreală”; adesea pacienții vor să plece din locul în care sunt internați/cazați. În Germania, pentru treaba asta există stații de autobuz false, lângă aziluri. Pacienții așteaptă cu valiza în stațiile în care evident nu trece niciodată nimic, dar între timp uită de ce sunt acolo și se întorc înapoi. În loc de sedare, care se practică la noi, acesta-i un exemplu de a gândi psihoterapeutic, de a desena o logistică realistă pentru a oferi un mediu securizat pentru bătrâni. Altfel spus, nu ai nevoie de milioane de la buget ori de Posdru pentru asta, ci de un bun manual pentru a înțelege boala.
Și atunci mă gândesc cât de săraci cu duhul suntem: avem 200 de maternități și centre after, post și neo pentru copii și nicio casă de bătrâni rezonabilă. E despre felul în care negociem relația cu trecutul nostru: stângaci și infirm.
Formele de demență sunt foarte întâlnite la bătrâni, peste tot în lume. Dar în România nu avem asistență geriatrică serioasă de nici un fel. La început, am pus asta pe seama faptului că simpaticii noștri nouveau-riche vor investi mai degrabă într-un soi de prestigiu public al copilului, decât al părintelui muribund, de care-l leagă un trecut mai puțin strălucitor. Cred că majoritatea își spală conștiința că dau 1000 de euro pentru bătrânețea liniștită a tatălui care are faianță italiană la azil, dar nu se poate ridica din pat s-o vadă prea des.
Asta nu cred că ține de cultura sărăciei sau a bogăției. E despre cum trăim într-o epocă în care corpul este un obiect în care se investește, iar sănătatea este fetișizată. Totul e bio, eco, botox, latex, tinerețe fără bătrânețe și foarte puțin e despre a accepta să îmbătrînești normal și demn. Un fel de complex Dorian Gray, la o națiune de post-țărani.
Extrapolînd, (upper) middle-class-ul nostru va merge la coaching și terapie cognitiv-comportamentală (cum să am succes în 10 pași) și foarte rar spre deloc la psihanaliză. Restructurarea eului rămâne în continuare tabu, inconfortabilă când vine vorba de a-ți confrunta și destructura trecutul.
Vintilă Mihăilescu (2010), reinterpretându-l pe Bloom, spune că ne-am afla ca societate mai degrabă într-o identificare maternă: ”simpatetică, emulativă și gratificatoare”. Păstrând proporțiile metaforei, suntem într-un conflict oedipian nerezolvat, fie că învingem sau pierdem, ne vom întoarce adolescentin în poala mamei. Neconfruntându-ne tatăl și nematurizându-ne, cum vom avea grijă de mama neputincioasă când ea ne-o va cere? Îndrăgim imaginea bunicului, dar îl vedem mai degrabă atemporal și în afara concretului.
Între timp ei, bătrânii, sunt o realitate. Aseară am întrebat-o pe mamaie cum se mai simte. Mi-a răspuns concluzionând cam tot ce-i mai sus: ”Mai trăim…”
PS: Generația mea luptă pentru tot soiul de cauze nobile: internet liber, salvat marmota din Antarctica, aurul spiridușilor, fațade frumoase în centrul vechi, mai puțină corupție, căci nu vin investitorii etc… Știu, suntem tineri, doamna Iordache. Ce facem însă cu sănătatea și dreptul de a muri demn? Tragem tare să punem la ciorap 3800 € pentru o urgență, ori ne luăm Statul înapoi?
Preluat de pe musafiri.casajurnalistului.ro cu acordul autorului.
Imagine de fundal: sursă.
