ARTICOLE.
Postul de televiziune Pro Tv Chișinău și-a cerut totuși scuze publice pentru materialul umilitor despre o femeie din raionul Ungheni. E o mică victorie a societății civile din Moldova care a luat partea aceastei femei în fața unei organizații media care s-a dovedit a fi destul de greoaie și chiar nesimțită pe alocuri (celor de la Pro Tv le-a luat aproape o săptămînă să recunoască că au greșit și au făcut-o abia după ce mai multe organizații media, de apărare a drepturilor omului, think tank-uri și oameni obișnuiți și-au exprimat intenția de a boicota postul de televizune).
Ovidiu Gherasim-Proca pe Social East despre dilema securitate vs libertate în lumea contemporană: ”Noutatea absolută a acestor politici de anvergură globală, care transcend în prezent diferențele dintre diversele regimuri politice, ducând la estomparea departajărilor între democrații și autocrații, este înlocuirea măsurilor de supraveghere și control ce aveau țintă precisă, motive determinate, clar specificate, cu supravegherea generalizată și suspiciunea universală. Ceea ce înseamnă – nici mai mult, nici mai puțin – că acum nu este necesară vreo argumentație pentru ca viața privată să-ți fie invadată și pentru ca statul să se asigure că ești supravegheat în permanență, asemeni oricărei persoane bănuite de comiterea unor infracțiuni grave. Argumentele în genere devin irelevante din pricina efortului uriaș de public relations investit cu această ocazie de către actorii statali, direct sau indirect. Atunci când deliberarea juridică rațională este înlocuită de PR, argumentele nu au nicio șansă, chiar dacă este nevoie de ele.”
Vintilă Mihăilescu în Dilema Veche, un jurnal din zilele atentatului de la Paris: „Deocamdată însă, cîteva lucruri par să ne fie clare. Mai întîi de toate, că e greu – şi puţin recomandabil – să încerci să-i înţelegi pe francezi, aşa, din avion. Au dezvrăjit credinţa şi au despărţit Biserica de Stat doar pentru a instala în loc o altă religie: Republica. Cu aceasta nu se joacă – chiar dacă şi ea constituie permanent obiectul celor mai teribile jocuri de cuvinte şi al unei autoironii descumpănitoare. Umorul, care are însă ingredientele sale tipic franţuzeşti, este şi el un cult republican; on n’y touche pas! Cum spunea un jurnalist francez la Bucureşti, francezii rîd despre orice (şi în primul rînd de ei înşişi…), dar nu cu oricine; şi cine nu înţelege, e treaba lui: rîsul nu are limită. Autolimitarea umorului este, astfel, precum o femeie doar puţin gravidă; limitările externe, mda, poate, dar sînt un soi de chiuretaj…// Discuţiile despre islam şi creştinism apoi, toate aceste comparaţii violent tendenţioase sau înţelept moderate de care e plin spaţiul public, toată această fantasmă a „ciocnirii civilizaţiilor“: cîtă vorbărie inutilă! Toate religiile Cărţii, ca să ne limităm la ele, sînt bune, dar în numele fiecăreia s-au făcut o groază de rele. În numele, nu din cauza lor! În cazul Charlie, de pildă, în amonte se află societatea, nu religia. Paiul din ochiul religiei ne face să nu mai vedem bîrna din ochiul societăţii. Nu islamul atacă şi creştinismul se apără, ci societăţi şi/sau grupuri sociale se ucid între ele. Nu islamismul a generat terorismul, ci terorismul s-a legitimat prin islamism, transformîndu-l în fundamentalism. Ce-i drept, odată instituţionalizat, acest fundamentalism generează un terorism tot mai neîngrădit, care antrenează, practic inevitabil, un contraterorism tot mai demăsurat. Pînă cînd, pînă unde?…”
Criza economico-politică în Grecia a dat naștere unui nou fenomen: autoorganizarea cetățenilor pentru asigurarea serviciilor publice elementare: spitaluri, centre comunitare: ”The Peristeri health centre is one of 40 that have sprung up around Greece since the end of mass anti-austerity protests in 2011. Using donated drugs – state medicine reimbursements have been slashed by half, so even patients with insurance are now paying 70% more for their drugs – and medical equipment (Peristeri’s ultrasound scanner came from a German aid group, its children’s vaccines from France), the 16 clinics in the Greater Athens area alone treat more than 30,000 patients a month. The clinics in turn are part of a far larger and avowedly political movement of well over 400 citizen-run groups – food solidarity centres, social kitchens, cooperatives, “without middlemen” distribution networks for fresh produce, legal aid hubs, education classes – that has emerged in response to the near-collapse of Greece’s welfare state, and has more than doubled in size in the past three years.”
Les Inrockuptibles face un dosar despre altă mișcare emancipatoare, Podemos, din Spania: ”Podemos (“nous pouvons”) soufflera sa première bougie le 17 janvier. Au bout de quatre mois d’existence, ce mouvement citoyen devenu parti politique a envoyé cinq eurodéputés (sur 54) à Strasbourg, en obtenant 1,2 million de voix. Aujourd’hui, il se place en tête des intentions de vote pour les élections législatives prévues en novembre (27,7 % contre 26,7 au Parti socialiste ouvrier espagnol (PSOE) et 20,7 au Parti populaire). Mené par le charismatique Pablo Iglesias Turrión et ses lieutenants, tous issus de la fac de sciences politiques la Complutense à Madrid, Podemos tient d’abord de “l’hypothèse scientifique”, comme ses fondateurs le disaient au départ. Puisque la corruption touche l’ensemble des partis de droite et de gauche jusqu’à la famille royale, puisque l’extrême gauche, pas plus immune aux scandales financiers, est verrouillée et se complaît dans son rôle de minorité de l’opposition, et puisque la politique d’austérité imposée par Bruxelles est appliquée quel que soit le parti aux commandes, de toute façon inféodé aux banques, le changement social doit venir du dehors de l’échiquier politique traditionnel espagnol, soit le bipartisme socialistes et populaires depuis la fin du franquisme.
Un articol mare, în Der Spiegel (tradus în rusă de Inosmi.ru) despre istoria cinematografiei contemporane din Rusia prin prisma celor doi frați: Andrei Koncialovschi și Nikita Mihalkov: ” Семья Михалковых — аристократический дед и просоветский отец — оказала влияние на сыновей. Андрей (он позднее взял фамилию матери, чтобы таким образом дистанцироваться от отца) появился на свет в 1937 году, «в ужасный год сталинского террора», как он сам говорит, а спустя восемь лет, уже после окончания войны, родился его брат Никита. В то время как Сергей, их отец, управлял советской литературой, оба его сына добились успехов в области кинематографа, и вскоре они стали заметными фигурами в московских киностудиях, и при этом Никита, как и Андрей, становится актером, режиссером и сценаристом. Лишь в политическом отношении они пошли противоположными путями — за этим процессом до сегодняшнего дня с неизменным восторгом наблюдает российская публика. Никита сохраняет верность государству и с восхищением относится к своей родине. Хотя его отец без труда мог бы освободить его от службы в армии, он направляется служить на крейсер Тихоокеанского флота. После развала Советского Союза он снимает фильмы, рассказывающие о предреволюционной России. «Я думаю, что будущее России при оптимальном раскладе будет связано с просвещенным консерватизмом», — говорит он в момент окончания работы над фильмом «Сибирский цирюльник» — патетической мелодрамой о царе Александре III, одном из наиболее реакционных российских правителей. За фильм «Утомленные солнцем», рассказывающем о сталинском времени, он получил премию «Оскар». В 1998 году он стал главой российского Союза кинематографистов, а позднее близким другом Владимира Путина. Его брат Андрей, напротив, в 1980 году уезжает в Соединенные Штаты, снимает там, в том числе, триллер-боевик под названием «Поезд-беглец» с Джоном Войтом и Эриком Робертсом в главных ролях, а также минисериал «Одиссея», получивший Emmy, самую значительную в Соединенных Штатах награду в области телевидения.”
Richard Seymour despre modul în care societatea franceză produce jihadiști: ”A flexible, working theoretical account of racism would start from what has almost become a truism. Race does not produce racism; racism produces race. Races are made: the only existence race has is as a social construct, and it not necessarily constructed out of skin colour. There are sites of essentialism other than the body, markers of difference other than melanin. This is a thumbnail sketch of what an account of Islamophobia as racism looks like: i) Islamophobia, at the representational level, involves a set of stereotypes linked to an essentialism (albeit of culture, rather than the body); ii) these stereotypes are linked to an ascriptive hierarchy (in this case, a hierarchy of cultures in which Muslims are deemed culturally inferior to ‘the West’); iii) this ascriptive hierarchy is linked to a set of special repressive measures, exclusions, and systems of discrimination in employment and education, as well as imperialist violence; iv) these race-making practices are a crucial means of organising class hegemony, structuring the combinations of consent and coercion. In this sense, Muslims are undergoing a process of racialisation. They are becoming ‘a race’. And this race-making has, as suggested above, clearly informed the political response to the massacre. The narrative was already embedded before the massacre happened, so that as soon as it hit the headlines, people just knew that the murders happened because Islam contains within itself an evil seed, waiting to sprout in the minds of the devout. Only assimilation can help, by as much force as is both plausible and necessary. For example, consider this CNN report, in which Amedy Coulibaly’s problems are traced back to his being an ‘unruly’ child at school, and a constant ‘discipline problem’. The fact that he is the child of an immigrant family is mentioned, the implied inference left unspoken. The French ambassador to the US outlined the unspoken implication: the problem is that French Muslims aren’t integrated. More explicitly, the French correspondent of Newsweek suggested that the ideology of French youth is that of ISIS. Were this true, it seems, the only question would be why there were not more massacres. This is the racist response to the massacre, and it is not Fox News: it is mainstream.”
Un discurs considerat pierdut de Martin Luther King despre drepturi civice, segregare şi apartheid, în Democracy Now. Iată un scurt fragment din acest discurs: „I mentioned that racial segregation is about dead in the United States, but it’s still with us. We are about past the day of legal segregation. We have about ended de jure segregation, where the laws of the nation or of a particular state can uphold it, because of the civil rights bill and the Supreme Court’s decision and other things. We have passed the day when the Negro can’t eat at a lunch counter, with the exception of a few isolated situations, or where the Negro can’t check in a motel or hotel. We are fastly passing that day. But there is another form of segregation coming up. It is coming up through housing discrimination, joblessness and the de facto segregation in the public schools. And so the ghettoized conditions that exist make for many problems, and it makes for a hardcore, de facto segregation that we must grapple with on a day-to-day basis. And so, this is the problem that we face, and this is a problem that we are forced to deal with. And we are going to deal with it in a determined way. I am absolutely convinced that segregation is on its deathbed, and those who represent it, whether they be in the United States or whether they be in London, England, the system is on its deathbed.”
Un dosar în revista Sociologie despre islamofobie, cu o introducere din partea editorului acestui număr special, Houda Asal, care cuprinde o trecere în revistă a cercetărilor la acest subiect: „[L]es réflexions sur l’histoire revêtent un double intérêt. D’une part, elles permettent d’interroger les différentes échelles d’analyse de l’islamophobie, le global, le national et le local, qui s’imbriquent différemment selon l’histoire de chaque pays. Les ouvrages collectifs proposant des études de cas sur l’islamophobie dans plusieurs pays montrent l’importance de la contextualisation historique (Sayyid & Vakil, 2010 ; Morgan & Poynting, 2012). Les relations internationales et leur influence sur les politiques des États participent à la construction du racisme et des mécanismes d’altérisation (le national/l’étranger, l’adversaire/l’allié). On voit ainsi se dessiner des continuités entre les logiques de politique étrangère et la politique intérieure vis‑à‑vis de certains groupes, en matière d’immigration, de surveillance ou dans la pratique administrative. Les logiques de guerre contre le terrorisme se conjuguent aux lois sécuritaires au niveau national (Bigo et al., 2008). En France, les constructions de l’islam comme menace extérieure et intérieure font coïncider les débats sur l’immigration avec la question sécuritaire qui mêle terrorisme et criminalité. Ainsi, les discours sur les émeutes urbaines, la délinquance et le radicalisme islamique dans les mosquées françaises visent tout particulièrement les « jeunes issus de l’immigration » dans les « banlieues », par ailleurs « musulmans » (Deltombe, 2005 ; Le Goaziou & Mucchielli, 2007). (…)L’hostilité à l’égard des musulmans s’exprime davantage comme une forme de racisme culturel que comme une intolérance religieuse (Modood, 1997, p. 4). Le processus de racialisation se retrouve au cœur de plusieurs articles analytiques sur la définition de l’islamophobie (Rana, 2007 ; Frost, 2008 ; Meer & Modood, 2009 ; Sayyid & Vakil, 2010), ce qui explique que certains préfèrent utiliser le concept de « racisme anti‑musulman » (Werbner, 2005 ; Salaita, 2006), car les attaques ne visent pas l’islam en tant que foi, mais le fait d’être musulman (la muslimness).”
Daniel J. Levitin argumentează că supradoza de informație pe care o primim prin internet e dăunătoare creierului nostru: ”Our brains are busier than ever before. We’re assaulted with facts, pseudo facts, jibber-jabber, and rumour, all posing as information. Trying to figure out what you need to know and what you can ignore is exhausting. At the same time, we are all doing more. Thirty years ago, travel agents made our airline and rail reservations, salespeople helped us find what we were looking for in shops, and professional typists or secretaries helped busy people with their correspondence. Now we do most of those things ourselves. We are doing the jobs of 10 different people while still trying to keep up with our lives, our children and parents, our friends, our careers, our hobbies, and our favourite TV shows. (…) But there’s a fly in the ointment. Although we think we’re doing several things at once, multitasking, this is a powerful and diabolical illusion. Earl Miller, a neuroscientist at MIT and one of the world experts on divided attention, says that our brains are “not wired to multitask well… When people think they’re multitasking, they’re actually just switching from one task to another very rapidly. And every time they do, there’s a cognitive cost in doing so.” So we’re not actually keeping a lot of balls in the air like an expert juggler; we’re more like a bad amateur plate spinner, frantically switching from one task to another, ignoring the one that is not right in front of us but worried it will come crashing down any minute. Even though we think we’re getting a lot done, ironically, multitasking makes us demonstrably less efficient.”
Un caz de omor şi abuz al unei fetiţe de 7 ani într-un sat din Moldova, relatat de Valentina Basiul la Europa Liberă, trezeşte îngrijorarea sătenilor, a autorităţilor, atrage jurnaliştii şi primeşte explicaţiile experţilor: „„Pur şi simplu ţăranul e atât de împovărat de problemele vieţii, că poate la unele lucruri nu dă atenţie. Şi cazurile ieşite din comun l-a scos din somnolenţa asta a satelor, l-au şocat, i-au deschis ochii. Frica i-au făcut pe oameni să se activeze şi echipe întregi de băietani tineri, părinţi, profesori, toţi am căutat-o” (…) În timp ce profesoara a spus că şcoala are mult mai multe poveri pe umeri, efect a fenomenului migraţiei, secretarul Primăriei, Leonid Cucovei, crede că, în urma celor petrecute în satul lor, trebuie întărită disciplina şi de trezit societatea, iar de aceste măsuri trebuie să ocupe şcoala. „Parţial se fac însă nu se simt aşa până când nu se întâmplă ceva”.
CĂRȚI:
Cornel Ban, Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc (Tact, 2014). ”Cartea lui Cornel Ban, prezintă o istorie a evoluției economice și sociale a societății românești de la începuturile modernizării sale în secolul XIX, trecând prin interbelic, perioada comunistă post-belică și, în cele din urmă, capitalismul post-comunist de după 1989.
Sintagma „economie politică”, prezentă și în subtitlu – sintagmă evitată sistematic din cauza devalorizării sale în perioada comunistă, când economia politică era echivalentă cu orele de marxism-leninism – are din partea autorului o justificare bine-venită: deși este o știință puternic matematizată, economia nu este totuși o știință „exactă”, ci o știință „politică”, în sensul că orice doctrină sau decizie economică se bazează pe anumite presupoziții epistemice, anumite sensibilități ideologice și experiențe ale autorilor, sau ține cont de anumite contexte geopolitice ori sociale. La fel este prezentată și evoluția societății românești în cartea de față, ținând cont întotdeauna de contextul mai larg de desfășurare al evenimentelor, de anumite paradigme influente în gândirea economică și, nu în cele din urmă, de preferințele intelectuale proprii autorului. Căci acesta ne anunță încă de la început poziționarea sa în tradiția de gândire polanyiană și preferința pentru social-democrație. Rezultatul: un exercițiu lucid, lipsit de clișee ideologice, bazat pe date concrete și atent la mutațiile economice și sociale produse de dislocările modernității.” (sursa)
Stephen Kotkin. Stalin: Paradoxes of Power, 1878-1928 (Penguin Press, 2014).”Стивен Коткин, чья первая книга «Магнитная гора» (1995) вышла с дерзким подзаголовком «Сталинизм как цивилизация», не из тех, кто отступает перед вызовами. Его обширное исследование — лишь первый том из запланированных трех. Заглавие книги ни о чем не проговаривается — в нем нет подсказок: трудно придумать более скучный подзаголовок, чем «Парадоксы власти», в то время как краткое предисловие действует почти как успокоительное. Автор сообщает нам, впрочем, что «история изобилует случайностями», намекая, что рассказ никак не пойдет об исторической неизбежности или психологическом детерминизме. «Рассказ ведется из кабинета Сталина, — пишет он, несколько сбивая с толку, — но не от его лица». Кто, если не Сталин, выглядывает из этого кабинета? Сам Коткин, незримый наблюдатель, приставивший свой стул к стулу вождя за его письменным столом? В любом случае, послание это, по-видимому, о том, что в интимных отношениях между биографом и его объектом биограф сохраняет превосходство.” (sursa)
Islamophobie ou comment les élites françaises fabriquent le problème « musulman », de Abdellali HAJJAT, Marwan MOHAMMED, La Découverte, Paris, 2013.”Contrairement à la légende colportée dans les grands médias, le terme ” islamophobie ” n’a pas été inventé par les mollahs iraniens : il est apparu en France au début du XXe siècle, en pleine période coloniale, à une époque où s’exprimaient déjà de violents discours antimusulmans… Alors que l’hostilité à l’encontre des musulmans se traduit presque quotidiennement par des discours stigmatisants, des pratiques discriminatoires ou des agressions physiques, Abdellali Hajjat et Marwan Mohammed font ici oeuvre salutaire : ils expliquent comment l’islam a peu à peu été construit comme un ” problème ” et comment l’islamophobie est devenue l’arme favorite d’un racisme qui ne dit pas son nom. Ce livre présente ainsi au grand public, pour la première fois, un bilan critique des recherches menées, en France et à l’étranger, sur ce phénomène. Faisant le point sur les débats autour du concept d’islamophobie, il offre une description rigoureuse des discours et actes islamophobes, en les inscrivant dans l’histoire longue du racisme colonial et dans leur articulation avec l’antisémitisme. En insistant sur l’importance des stratégies des acteurs, les auteurs décortiquent le processus d’altérisation des ” musulmans ” qui, expliquant la réalité sociale par le facteur religieux, se diffuse dans les médias et ailleurs. Ils analysent enfin la réception du discours islamophobe par les musulmans et les formes de contestation de l’islamophobie par l’action collective et la mobilisation du droit antidiscrimination.”
Michel Houellebecq despre noul său roman, Supunere. ”Discutăm de așa-numita ficțiune politică, o ficțiune plauzibilă; dar eu accelerez puțin evenimentele. Anul 2022 este prea apropiat, totuși. Nu știu exact de ce se teme extrema dreaptă, dar mai mult ca sigur nu de ceea ce descriu în romanul meu, mai precis: constituirea unei mari puteri islamice occidentale și mediteraneene, moderată, după modelul Imperiului Roman, când Franța și francofonia jucau un rol-cheie. O astfel de politică de alianță cu țările arabe nu i-ar fi displăcut lui de Gaulle. (…) Deloc. Punctul de plecare al romanului a fost personajul principal care trebuia să se convertească la catolicism; dar să ne întoarcem. Bruxelles m-a uimit, da, dar am făcut și câteva vizite în Saint-Denis și Argenteuil. Iar în ceea ce privește legăturile organizațiilor musulmane din Franța cu țările străine, eseurile lui Gilles Kepel mi-au fost de un ajutor de neînlocuit. (…) Nu. Eu descriu o situație, atât. Sunt neutru. Scriu ca și când corectitudinea politică nu a existat niciodată. Nu sunt un intelectual de centru-stânga (râsete). Nu fac decât să propun o viziune asupra lumii; și am ținut neapărat să o fac.”
Iulia Popovici, neiertătoare, în Observator Cultural, despre Soumission, romanul lui M. Houellebecq: “Dacă ne străduim puţin să depăşim aspectul provocator al romanului, devine totuşi destul de evident că Soumission e departe de a fi o mostră de literatură bună. Pe Houellebecq îl interesează mai curînd dimensiunea exorcizatoare a acestei proiecţii în viitor şi nu coerenţa interioară a lumii pe care o inventează sau verosimilitatea caracterială a personajelor. Ultragiul ţine loc de construcţie literară – asta, ca să nu spunem că, în general, lui Houellebecq nu i-ar reuşi un personaj feminin cu viaţă interioară autonomă nici dacă s-ar scrie singur. Marie-Françoise Tanneur, colega lui de catedră a lui François şi specialistă în subiecte academice la fel de obscure ca ale lui, e desenată dintr-un crochiu al banalităţii erotice şi o „cronică gastronomică“ a prestaţiei ei culinare de la seara petrecută cu soţul Alain. Myriam, ultima iubită studentă, care emigrează cu familia în Israel în faţa „ascensiunii islamiste“, e construită din picioare lungi, desuuri negre şi iubirea pentru Franţa, rezumată în expresiva izbucnire „J’aime la France! J’aime… le fromage!“. Invizibilitatea fizică în care noul stil de vestimentaţie a regimului Ben Abbes aruncă femeile e doar un detaliu de frustrare erotică: pentru François (şi pentru Michel Houellebecq), femeile sînt oricum invizibile. Trupurile lor fără chip revin obsedant de la un roman la altul, ca o răzbunare mereu neterminată pentru nefericirea fundamentală a naratorului-autor, aici, în liberă competiţie cu fascinaţia pentru gastronomia casnică şi descrierea minuţioasă, plină de ură, a semipreparatelor de hipermarket. Soumission e, paradoxal, un roman unde prezenţa fizică a obiectelor şi peisajelor (mai ales a „obiectivelor religioase“ pe care naratorul le vizitează, pe urmele lui Huysmans) e mult mai pregnantă decît cea a fiinţelor vii…”
Şi Bogdan Ghiu, în acelaşi Observator Cultural, cu o cronică mai favorabilă a romanului lui Houellebecq: „Afirm însă şi susţin că nu de religie e vorba în Supunere, ci de demisie pentru plăcere (nu din pricina suferinţei, aşa cum s-a putut întîmpla în comunismul istoric al Europei de Est: supunere, nu cedare). (Non-)eroului contemporan, înscenat provocator, cu infinită ironie de Houellebecq, nu îi este pusă nici o clipă viaţa sau măcar sănătatea, integritatea în pericol. Din nihilism trece el la un islam al plăcerii. Şi iată de ce nu e vorba de Supunerea aceasta, anume, ci de Supunere în general, faţă de orice se propune şi se impune ca „religie“ unică. Faţă de capitalism, faţă de neoliberalism ca religie „seculară“ de care Occidentul este, plăcut febril, erotic, deja bolnav. (…)Să nu ne supunem, tocmai, cedînd fără luptă, stereotipurilor politico-mediatice de lectură facilă a acestei cărţi: nu de „islamizarea“ Europei e vorba în cartea lui Houellebecq, adevărat piège à cons, ci de re-fundamentalizarea ei neoliberală (neoconservatorism în mers). Iar a sfătui „înţelept“, aşa cum propunea recent, după tragicele evenimente „Charlie“, un autentic personaj dîmboviţean al Supunerii, cunoscut intelectual public, reprezentativ pînă la anonimat, pînă la grundul genericului, la restrîngerea libertăţii de expresie nu înseamnă, de fapt, decît a „islamiza“, a „guénoniza“, a re-monoteiza (de-pluraliza) post-secular, a re-absolutiza, a dez-europeniza, a dez-occidentaliza Occidentul, cel puţin de la Kant încoace (datoria de a spune public tot adevărul).”
10 cărți academice care trebuie citite în 2015.
Алексей Юрчак. Это было навсегда, пока не кончилось. Последнее советское поколение ( М.: Новое литературное обозрение, 2014). ”Во-первых, предлагается при описании советской действительности отказаться от бинарных оппозиций, «таких, как подавление — сопротивление, свобода — несвобода, правда — ложь, официальная культура — контркультура, официальная экономика — вторая экономика, тоталитарный язык — контр-язык, публичная субъектность — частная субъектность, конформизм — нонконформизм, реальное поведение — притворство, истинное лицо — маска». Как отмечает Юрчак, использование базирующейся на таких оппозициях описательной модели лишает голоса советский субъект — он в любом случае «во внимание не принимается, поскольку из-за притеснений и страха этот голос якобы не может считаться истинным». На самом же деле «смысл многих культурных явлений советской жизни, включая те, которые были официально разрешены и которые власть могла даже сама пропагандировать, подчас сильно отличался от буквального смысла партийных выступлений и программ, а порой им противоречил. Советская реальность была намного амбивалентнее и парадоксальнее, чем она предстает в сегодняшних бинарных описаниях». Во-вторых, в связи с вышесказанным предлагается обратить внимание на тот факт, что «значительное число советских граждан в доперестроечные годы воспринимало многие реалии повседневной социалистической жизни <…> как важные и реальные ценности советской жизни, несмотря на то что в повседневной жизни они подчас нарушали, видоизменяли или попросту игнорировали многие нормы и правила, установленные социалистическим государством и коммунистической партией». По мнению исследователя, для анализа этой амбивалентности необходим новый язык, выходящий за рамки бинарных оппозиций и примитивного морализма — в отличие от господствующего языка «либеральной историографии и историографии холодной войны». Юрчак сравнивает здесь постсоциалистические исследования с постколониальными: последние также встали в определенный момент перед необходимостью выработки нового языка, свободного от «европейской перспективы» взгляда на исторический процесс.”
O cronică de Bianca Burţa-Cernat, în Observator Cultural, a ultimului roman al lui Dan Lungu, Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu, Editura Polirom, Colecţia „Fiction Ltd“, Iaşi, 2014, 358 p. „În Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu, autorul imaginează o istorie posibilă, revelatoare pentru un fenomen de actualitate, acela al migraţiei economice spre Occident a unei părţi a României sărace; cu dramele de familie aferente. Prozator cu acte în regulă, Dan Lungu nu-şi strecoară în text, formulate ca atare, observaţiile de sociolog, ci lasă naraţiunea să se desfăşoare după legile-i specifice, intuind bine punctele de joncţiune dintre destinele particulare ale personajelor şi cadrul mai general pe care traseul acestora îl ilustrează. Două fire narative urmărite alternativ, de la un capitol la altul, împletesc drama unei familii modeste dintr-un oraş de provincie – o dramă între multe altele, integrată firesc, de un prozator ce stabileşte cu abilitate corelaţii epice, într-un complex de drame colective mute: părinţi plecaţi în Italia sau Spania, la munca de jos, şi copii lăsaţi în grija unor bunici la rîndul lor vulnerabili, inutile case pus – tii construite cu banii trimişi, după multe umilinţe, din iluzoriul Eldorado occidental şi alte astfel de amănunte vehiculate de presa zilelor noastre. Dan Lungu le pune însă într-o poveste, în aşa fel încît dincolo de faptul brut bine cunoscut să se vadă partea mai puţin banală a unor întîmplări, altfel, banalizate.// Pe unul dintre cele două niveluri ale naraţiunii – care este şi cel mai coerent şi mai subtil articulat – avansează, dinspre o inocenţă contrariată spre o inocenţă ultragiată, o fetiţă (Rădiţa: numele e bine găsit) aflată la vîrsta la care exersează caligrafia şi descifrează primele semne de destrămare a unei lumi pe care o crezuse unitară şi solidă: trecerea graniţei ce desparte gîndirea magică a copilului (care „se juca de-a Dumnezeu“) de înţelegerea lucid-dezvrăjită a realităţii se produce într-un singur sens, acela al disoluţiei unui spaţiu protector, şi este un proces ireversibil. Subtilitatea acestui plan al naraţiunii construit în jurul Rădiţei vine tocmai din sesizarea imponderabilelor unui asemenea proces, a cărui atentă examinare dă, de altfel, adîncime psihologică unei proze de observaţie socială.”
Doru Pop, în Observator Cultural, cu o cronică despre cartea O idee care ne suceşte minţile
(Humanitas, 2014), de Andrei PLEŞU, Horia-Roman PATAPIEVICI, Gabriel LIICEANU. „Pleşu, Liiceanu şi Patapievici fac o promisiune aproape mistică în cel mai recent bestseller al lor (O idee care ne suceşte minţile, Editura Humanitas, 2014). Ei ne promit, nici mai mult, nici mai puţin, că ne pot elibera de „sucirea minţilor“, cauzată de tarele comunismului, şi ne propun o „răsucire“ care să ne aducă pe calea cea dreaptă. Cartea însă nu e decît o formă de îndoctrinare ideologică răsturnată, condusă cu aceeaşi inflexibilitate ca şi îndoctrinarea pe care o acuză în premisă. Pentru a ne scăpa de strîmbătatea ideologiei lui Marx, cei trei nu fac decît să recapituleze, adică să dea la întors, idei fixe despre marxism. De fapt, acest volum colectiv, o compilaţie eclectică din mai multe conferinţe şi articole de presă, coagulate în jurul unor truisme nedigerate despre o filozofie mai complexă decît suita de epitete negative acumulate, e o învîrteală, un „spin“ de relaţii publice procapitalist. Ca unul care le predau studenţilor teoriile critice contemporane, mă izbesc mereu de astfel de perspective inexacte despre marxism, întemeiate pe truisme care au devenit locuri comune în cultura noastră în ultimul sfert de secol – în mare parte şi datorită eforturilor concertate ale autorilor de faţă. (…) Aceia dintre voi care recunoaşteţi personajele de pe scena publică grotescă a capitalismului la care mă refer puteţi vedea cum Marx avea, pentru a nu ştiu cîta oară, dreptate. Cei care ştiţi că produsul intern brut al unor întregi naţiuni este mai mic decît vînzările totale ale unei singure corporaţii globale vă daţi seama de ce e importantă critica marxistă. În condiţiile în care mai puţin de 150 de firme cu afaceri mondiale deţin controlul a 40% din avuţia planetei, lucrurile nu sînt atît de roze ca în discursul PLP. Conform datelor din 2010, aceste discrepanţe la nivel global au ajuns la contraste şocante. De exemplu, veniturile grupului Yahoo (care nu produce altceva decît „căutări“ virtuale) au fost mai mari decît PIB-ul Mongoliei; Amazon este mai „valoros“ decît Kenya, iar eBay face mai mulţi bani decît Madagascarul. Contradicţiile sînt uriaşe atunci cînd vorbim despre companii care au venituri de peste 60 de miliarde de dolari anual, ceea ce face ca o singură companie, cum ar fi Apple, Microsoft sau Coca-Cola, să înregistreze profituri mai mari decît ţări întregi precum Croaţia sau Ecuador. În vîrful piramidei globale stau companii precum General Motors ori General Electric, cu venituri între 100 şi 150 de miliarde de dolari; astfel, General Electric întrece primele 50 de ţări din lume raportat la produsul intern brut. Iar dacă ne gîndim că Walmart avea venituri mai mari decît Norvegia (peste 421 miliarde dolari), situaţia este imposibil de ignorat.”
FILME.
Natalia Sergheev la Europa Liberă despre filmul Leviatanul de Andrei Zveaghințev: „Un tehnician alcoolic dintr-un orășel îndepărtat din nordul Rusiei se confruntă cu primarul localității, un om lacom și bețiv, care are de gând să-i exproprieze pământul pentru a-și contrui un conac. Acesta e, în mare, sinopsisul filmului „Leviatanul” de regizorul rus Andrei Zveaghințev care duminică seara a primit Globul de Aur pentru film străin.(…) Noțiunea lui Zveaghințev de „patriotism” o are ca reper pe cea a lui Lev Tolstoi. Regizorul spune că „patriotismul care mușamalizează adevărul urât și problemele societății, și care spune că totul este bine, că noi suntem extraordinari este poziția unui adolescent ignorant și întunecat la minte, care nu vrea să privească adevărul în ochi.” (…) Zveaghințev spune că el continuă tradiția criticii și a satirei sociale, abordată de clasicii literaturii ruse precum Mihail Saltîkov-Șcendrin, Feodor Dostoievski și Anton Cehov. // Dar, în același timp, spune Zveaghințev, „Leviatanul e mult mai complex”. Criticii au calificat filmul drept „a la Kafka”, evocând spiritul literaturii scriitorului.”
Fotografie de Pablo Chignard.
