Alexandr Șubin
E întîmplător oare că revoluția rusă a început în 1917?
Ar trebui să convenim că această întrebare conține, la rîndul ei, altele trei:
– erau oare iminente revoluțiile în Rusia la începutul secolului XX?
– era iminentă sau cel puțin probabilă o nouă revoluție după evenimentele care au avut loc între 1905-1907?
– în ce măsură declanșarea revoluției la începutul anului 1917 este un eveniment întîmplător?
O altă întrebare care merită discutată este următoarea: a existat oare posibilitatea ca Rusia să evite revoluția? E cunoscut faptul că unele țări au reușit să evite transformările revoluționare în procesul de modernizare, adică în procesul de tranziție de la o societate agrară tradițională la una urbană industrială. Dar aceste situații reprezintă mai degrabă excepția, nu regula.
Evitarea revoluțiilor a fost posibilă doar în cazurile în care, în rîndul claselor dominante s-au format grupuri de reformatori care au reușit nu doar să anticipeze și să realizeze reforme, de regulă în contextul unei situații sociale critice, ci să și învingă egoismul straturilor sociale dominante. Iar aceasta se întîmplă rar.
Istoricii discută intens dacă Rusia se putea schimba fără o revoluție. Unii indică spre succesele modernizării, alții la costurile sociale ale acesteia. Totuși, chiar în condițiile unei modernizări de succes, revoluția e posibilă deoarece tranziția de la societatea agrară tradițională la cea industrială și urbană este întotdeauna dureroasă. Mai multe grupuri de oameni își pierd, în aceste cazuri, puținul pe care îl au, are loc acutizarea vechilor probleme și se ivesc altele noi. Dezagregarea vechilor straturi sociale are loc mai repede decît apar posibilitățile lor de adaptare la noile condiții de viață. Noile straturi sociale se constituie și ele în mod inegal – sistemul societății industriale nu se stabilește de pe o zi pe alta. Dacă adăugăm și faptul că vechile grupuri nu sînt pregătite să-și cedeze privilegiile și să-și schimbe modul de viață, situația devine și mai tensionată.
Viteza și eficiența depășirii acestei crize depind, la rîndul lor, de rapiditatea transformării structurilor social-economice și social-politice: e modul în care cresc orașele și industria, capabile să ofere locuri de muncă unor mari populații, dacă crește mobilitatea verticală în cadrul elitei, dacă se intensifică legătura reciprocă între putere și diverse grupuri sociale, atît clasele muncitoare cît și noile clase mijlocii – intelighenția, tehnocrația.
La o primă vedere, viitorul Rusiei părea optimist date fiind ritmurile înalte ale creșterii industriale. Totuși, în alte aspecte ale modernizării, lucrurile stăteau mult mai prost. Succesele modernizării Rusiei în perioada sfîrșitului sec. XIX- începutul sec. XX erau limitate, pe de o parte, de incoerența reformei din 1861, iar pe de altă parte, de locul periferic al economiei rusești în diviziunea internațională a muncii.
Periodic, o parte a țărănimii și populației urbane, se regăseau în situație de penurie și foame – uneori din cauza recoltelor slabe, alteori din cauza pierderii temporare a surselor de venit.
La începutul sec. XX, tranziția spre societatea industrială a contribuit la acumularea ”combustibilului” pentru explozia socială, în timp ce elita conducătoare nu era pregătită de transformări radicale. Așa încît, într-o formă sau alta, revoluția rusească de la începutul sec. XX era iminentă.
Crizele majore cu care se confrunta țara erau numite, în limbajul epocii, ”chestiuni”. Cele mai importante cauze ale revoluțiilor din 1905 și 1917 țineau de chestiunea muncitorească și chestiunea agrară, complicate mult de legătura slabă între putere și societate (problema autocrației). Un alt factor catalizator sînt și conflictele interetnice (”chestiunea națională”).
Revoluția din 1905-1907 și reformele ulterioare nu au reușit să rezolve aceste contradicții într-un mod satisfăcător pentru a preveni o nouă revoluție, a cărei misiune ar fi fost rezolvarea acestor ”chestiuni”. În sate, țăranii nu aveau pămînt și erau nevoiți să își caute locuri de muncă în orașe, coborînd astfel prețul forței de muncă. Nemulțumirea claselor urbane sărace era complementată, în orașe, de protestul straturilor mijlocii – intelighenția în primul rînd – față de ordinea birocratică și aristocratică. Reformele efectuate de Stolîpin ca urmare a revoluției din 1905-1907 urmăreau să păstreze puterea marilor latifundiari, a țarului și a clasei sale de birocrați. Aceste reforme nu puteau în nici un fel să rezolve problema acută a lipsei de pămînt a țărănimii, ce-și avea cauza atît în regimul de proprietate moșieresc cît și în productivitatea scăzută a muncii în sate, nici să atenueze efectele sociale ale crizei agrare în orașe.
În rezultatul evenimentelor revoluționare din 1905 a fost creată Duma de Stat, însă chiar și competențele acestui organ ales pe principii de reprezentativitate neproporțională erau prea mici pentru a schimba situația. Lipsa unor pîrghii oricît de de slabe pentru a influența politica birocrației imperiale irita o parte a elitei politice precum și forțele sociale care stăteau în spatele acesteia, mai ales clasa mijlocie urbană. Anturajul țarului era criticat intens în presă. Autoritatea și prestigiul autocrației au fost subminate și de tragedia ”Duminicii sîngeroase” din 9 ianuarie 1905, dar și de procesele structurale de desacralizare a monarhiei în procesul de modernizare a culturii și Iluminismului.
În 1909, după o lungă criză, economia Rusiei a început să crească din nou. Dar această creștere era legată de o creștere ciclică a economiei mondiale. Asemenea creșteri ciclice durează de obicei cîțiva ani și sînt urmate de noi crize. În acest fel, consecințele revoluției din 1905-1907 nu garantau dezvoltarea pe calea evoluției pașnice în Rusia, iar o nouă revoluție părea foarte posibilă și, probabil, mai degrabă iminentă.
Însă ”alegerea” momentului începerii revoluției avea o importanță mare. Revoluția se putea întîmpla în condiții de pace, dacă în 1914 nu s-ar fi declanșat Primul Război Mondial. În mod evident, revoluția care s-ar fi produs în acest caz ar fi fost alta. Rusia ar fi avut mai multe șanse să evite un război civil devastator.
Războiul extenuant de tranșee a devenit un factor de creștere a energiei revoluționare. Deloc întîmplator, războiul s-a încheiat cu revoluții în Germania, Austro-Ungaria și Rusia. Putem specula oricît de mult pe asemenea ”cauze” ale revoluției precum intrigile opoziției sau acțiunile spionilor dușmanului, aceste lucruri s-au întîmplat și în Franța și Marea Britanie, dar acolo nu au izbucnit revoluții.
Totuși Rusia se deosebește de Germania prin faptul că se găsea în coaliția potențialilor învingători precum Italia. După război, și în Italia are loc o destabilizare a sistemului social, dar nu într-un mod atît de intens precum în Rusia, Germania sau în țarile ce s-au născut din destrămarea Imperiului austro-ungar. În acest fel, posibilitatea unei revoluții mai moderate depindea de faptul dacă Imperiul Rus va fi în stare să ”reziste” pînă la sfîrșitul războiului.
Primul Război Mondial (1914-1918) a destabilizat sistemul financiar rus, au apărut probleme și blocaje în circulația transporturilor. Din cauza plecării pe front a milioane de țărani, în sectorul agricol a scăzut producția, în condițiile în care acesta trebuia să hrănească nu doar orașul ci și frontul. Bugetul militar a ajuns în 1916 la cifra de 25 miliarde de ruble și era acoperit din contul veniturilor statului, împrumuturi interne și externe. Chiar și așa, acesta înregistra un deficit de 8 miliarde. O nouă lovitură asupra bugetului a fost Legea Prohibiției. Autoritățile au recurs la tipărirea banilor fără acoperire, iar aceasta a cauzat creșterea prețurilor. Către 1917 acestea au crescut de 2 ori. Aceasta, la rîndul ei, destabiliza sistemul economic și intensifica tensiunile sociale în orașe. A avut loc o scădere a nivelului de trai al muncitorilor. Birocrația imperială nu putea rezolva aceste probleme complicate.
Imagine 1. Țarul Nicolai al II-lea pe front.
Presiunea militară asupra economiei era considerabilă. Deja în 1916, înainte de declanșarea revoluției, se înregistra o scădere a producției într-un șir de ramuri industriale. Astfel, productivitatea minerilor din Donbas a scăzut de la 960 puduri pe lună în 1914 la 474 puduri la începutul anului 1917. Producția de fontă în sudul Rusiei a scăzut de la 16.4 milioane de puduri în octombrie 1916 la 9.6 milioane de puduri în februarie 1917. (Ulterior, după declanșarea revoluției, în mai 1917, aceasta a crescut din nou la 13 milioane de puduri.) A scăzut și producția de bunuri de consum întrucît capacitățile industriale erau încărcate de comanda militară. Producția de produse de primă necesitate a scăzut cu 11.2 % în comparație cu anul 1913.
Sistemul de transport nu reușea să facă față situației. Între 1913-1917 încărcarea sistemului de cale ferată a crescut de la 58 mii la 91.1 mii de vagoane pe zi. Creșterea producției de vagoane rămînea în urmă (deși creștea totuși mai încet – între 1913-1915 de la 13801 la 23486). Insuficiența de vagoane atrăgea după sine probleme cu transportului materiei prime pentru industrie și produse alimentare în orașe și spre front.
Frontul consuma 250-300 milioane de puduri de pîine din cele 1.3-2 miliarde de puduri pe care le producea Imperiul. Acest fapt a destabilizat piața alimentară. Totuși, spre sfîrșitul anului 1916 transportul de provizii spre front era de 61 % din normă, iar în februarie 1916 – 42 % din normă. După pierderile masive de oameni din 1915-1916, armata a început să mobilizeze recruți lipsiți de pregătire pentru viața militară. ”Călirea caracterelor” în cazarme era un proces dureros, iar aceasta a contribuit la scăderea popularității războiului – carnagiul interminabil apărea maselor populare ca fiind lipsit de sens. Soldații care luptau din 1914 erau deja obosiți de tranșee. Către 1917 peste un milion de soldați au dezertat din armată. La începutul anului 1916 cenzorii au constatat o creștere a atitudinilor anti-militare printre soldați. Pierderile gigantice în război – peste un milion de morți – demoralizau populația Imperiului Rus.
Birocrația imperială încerca să se lupte cu criza proviziilor dar nu făcea decît să agraveze situație. Pe 9 septembrie 1916 au fost introduse prețurile fixe la produsele alimentare. La pregătirea acestei măsuri s-au constatat conflicte între consumatorii și producătorii de provizii. După spusele ministrului agriculturii Rittikh a apărut, absolut ”surprinzător” o contradicție de ”interese între producători și consumatori”. Aceste conflicte vor constitui de acum încolo o trăsătură importantă a dezvoltării țării. Prețurile au fost stabilite sub limita pieței, fapt care a crescut deficitul. Rechiziționarea proviziilor pentru necesitățile armatei au trezit animozități printre proprietarii de surplus. Ministerul a reușit cu greu să adune o rezervă relativ mică de 85 milioane de puduri.
Pe 29 noiembrie 1916 guvernul a introdus sistemul de rechiziții, adică cote obligatorii de contribuții de provizii la prețuri fixe pentru regiuni. Însă aparatul de stat nu a reușit să implementeze această politică în mod eficient. Guvernul nu dispunea de suficiente resurse pentru a rechiziționa pîinea, iar vînzătorii nu se grăbeau să o vîndă la prețuri fixe. Nu exista nici un mecanism de distribuție a pîinii coapte. Birocrații se luptau cu administrația publică locală a satelor și orașelor în loc să o cîștige pe aceasta ca aliat. Militarizarea administrației în guberniile aflate în apropierea frontului aducea și mai multă dezorganizare în sistem.
Imagine 2. Femei care vînd lapte și alimente la o stație de cale ferată.
În 1916 prețurile la produsele alimentare au crescut cu 16 %, în 1915 – cu 53 %, iar către sfîrșitul anului 1916 constituiau 200 % față de prețurile dinaintea începerii războiului. Costul locuințelor creștea în orașe într-un ritm și mai rapid. Aceasta înrăutățea mult situația claselor de jos urbane, al căror salariu real a scăzut cu 9-25 %.
Pentru straturile de jos, prost plătite, ale muncitorilor, scumpirea a constituit o adevărată catastrofă. În condițiile inflației muncitorii nu mai puteau acumula economii ”pentru zile negre”, ceea ce confrunta familia cu situații extrem de dificile în caz de concediere. Mai mult, conform dispoziției Comitetului Central Militar-Industrial, ziua de muncă a fost prelungită cu 12 ore și mai mult (adițional la munca în zilele de odihnă care a devenit obligatorie). În acest fel durata unei săptămîni de muncă a crescut cu 50 %. Suprasolicitarea a cauzat o creștere a îmbolnăvirilor. Aceasta a agravat mai ales situația în orașe. Deja în octombrie 1916 au loc primele demonstrații ale muncitorilor din capitală.
Imagine 3: Piață ambulantă la marginea orașului Nijni-Novgorod
Erorile de conducere și dezorganizarea transportului contribuia la întreruperea aprovizionării cu alimente a marilor orașe. În capitală a apărut deficitul de pîine ieftină, au apărut cozile imense la brutării și magazine. Totuși, pîine scumpă și articolele de patiserie se găseau din belșug, dar muncitorii nu aveau bani suficienți pentru a și le permite. La 22 februarie are loc prima grevă la Fabrica Putilov din Petrograd. Un rol important în declanșarea grevelor l-a avut și agitația socialiștilor, ocazionată de ziua internațională a femeilor muncitoare pe 23 februarie (aici și mai jos în text, pînă pe 14 februarie 1918, este utilizat calendarul iulian). În această zi în capitală au început grevele și protestele muncitorilor, care au fost însoțite de asaltul brutăriilor și bătălii de stradă cu poliția. Faptul că aceste mișcări s-au aprins pe 23 februarie este o întîmplare, dar cauzele lor sînt profunde și, fără îndoială, s-ar fi aprins mai devreme sau mai tîrziu.
Astfel, revoluția era inevitabilă – cauzele sistemice și circumstanțele războiului mondial o făceau imposibil de evitat. Chiar dacă o asemenea șansă minimă de evitare a revoluției ar fi existat, puterea nu s-a folosit de ea.
Literatură suplimentară:
Булдаков В. П. Красная смута: Природа и последствия революционного насилия. М., 2010;
Государственная дума. 1906—1917. Стенографические отчеты. М., 1995; Лейберов И. П., Рудаченко С. Д. Революция и хлеб. М., 1990;
Кюнг П. А. Мобилизация экономики и частный бизнес в России в годы Первой мировой войны. М., 2012;
Миронов Б. Н. Благосостояние населения и революции в имперской России: XVIII — начало ХХ века. М., 2010;
О причинах Русской революции. М., 2010;
Шубин А. В. Великая российская революция: от Февраля к Октябрю 1917 года. М., 2014.
Surse imagini:
Imagine 1 – http://spartacus-educational.com/00fwwRUS1.jpg.
Imagine 2 – Orrin Sage Wightman, The Diary of an American Physician in the Russian Revolution, 1917 [Brooklyn: Brooklyn Daily Eagle, 1928].)
imagine 3 – Idem
Sursă imagine de fundal: arhiva revistei Ogoniok (gefter.ru).
Acest articol a apărut în broșura «Великая Российская Революция. 10 вопросов» (rom. Marea Revoluție Rusă. 10 întrebări), scrisă de Alexandr Șubin, director al Centrului de Istorie al Rusiei, Ucrainei și Belarus din cadrul Institutului pentru Istorie Universală a Academiei de Științe a Federației Ruse. Broșura a fost editată de Societatea Istorică Rusă.
Materialul apare ca parte a unui dosar – 1917 – dedicat reflecției asupra aniversării revoluțiilor de la începutul secolului XX din Imperiul Rus. Dosarul este rezultatul unei colaborări între PLATZFORMA.MD și CRITICATAC.RO.
TRADUCERE DIN LIMBA RUSĂ: VITALIE SPRÎNCEANĂ
