Prima parte a articolului poate fi citită aici.
Aripa extremistă a FPM-ului: Liga lui Ștefan cel Mare și Viorel Tutunaru
În memoriile sale, Costaș acordă o atenție specială unui grup de facto asociat FPM-ului care se intitula “Liga lui Ștefan cel Mare” (acei oameni care se adunau mereu lîngă statuia domnitorului) și unuia din liderii acesteia, Viorel Tutunaru, o persoană “extrem de activă și impulsivă [care] era prezentă mereu la mitinguri”.[1] Acesta s-a manifestat încă pe 12 martie 1989 cînd a organizat un atac împotriva milițienilor în timpul unui miting neautorizat în fața sediului CC al PCM.[2] Tutunaru stătea atunci la evidență ca “bolnav ce prezintă pericol social, din cauza manifestărilor agresive în cazul agravării afecțiunilor”.[3] În 1977, la Riga, acesta a omorît un om în bătaie, fapt pentru care a fost condamnat la 12 ani de închisoare. Acolo a facut tărăboi, a încercat sa-și dea foc, după care a fost transferat la psihiatria unei închisori din Estonia. Apoi a intrat într-o “remisie stabilă” și a fost transferat în Moldova pentru a “continua tratamentul forțat”. Starea lui psihică se ameliorează și în 1985 el a fost eliberat.[4]
Despre așa-zisă “Liga lui Ștefan cel Mare”, Costaș scrie următoarele:
Membrii Ligii lui Ștefan cel Mare (printre ei erau elemente declasate și oameni bolnavi mintal) intrau liber în instituțiile publice, îi amenințau cu violența fizică pe șefii și angajații acestora, cerând diverse beneficii, mai ales apartamente (dacă nu mă înșel, unii chiar le-au primit). La mitingurile de la monumentul domnitorului, acești activiști care demonstrau zgomotos aveau revendicări aproape iraționale. În spatele lor puteau fi văzuți unii lideri ai Frontului Popular, dar FPM-ul nu recunoștea public legătura cu această organizație informală, iar mare parte dintre locuitorii Chișinăului erau convinși că liga respectivă era manipulată de oficiali de rang înalt din puterile legislativă și executivă. Mie personal, ca ministru de interne, acești provocatori mi-au creat multe momente neplăcute.[5]
Pentru a demonstra despre ce fel de “momente neplăcute” este vorba, Costaș prezintă un document extrem de important care aruncă lumină asupra celora care stăteau în spatele lui Tutunaru. Este vorba despre o notă a agenturii (securității) din 8 mai 1991 care merită citată integral aici:
Sursa raportează că, în ultimele zile, în legătură cu eliberarea lui Viorel Tutunaru, partea activă a Frontului Popular întocmește diverse planuri, cum să comunice pe viitor cu Viorel, se arată într-o notă a agenturii din 8 mai 1991, care mi-a fost înmânată de șeful Direcției “A”, locotenent colonelul S. Gribac. În opinia majorității, Tutunaru este util aici, în contextul începerii sesiunii, când trebuie discutată problema extrem de gravă a cetățeniei, iar Tutunaru ar urma împreună cu poporul să exercite în mod organizat presiuni asupra deputaților. Tot lui îi aparține ideea de a-i constrânge pe deputați (ajungând până la maltratarea agrarienilor), de a organiza un turneu prin satele republicii pentru a-i instiga pe oameni să vină la Chișinău în ziua deschiderii sesiunii parlamentare.
Și totuși, deputații s-au speriat de faptul că, în ultima vreme, ministrul afacerilor interne nu susține Frontul Popular, spunând, zilele trecute, că Tutunaru este un infractor. Totodată, el nu a contribuit la eliberarea lui Tutunaru din spital, luându-se decizia ca acesta să fie ascuns…
Având în vedere aceste circumstanțe, ieri s-au auzit îndemnuri la răzbunare împotriva ministrului, iar cei mai înverșunați amenință pe față cu violența vizică, cheamă la comiterea unui atentat, la procurarea de arme. Cea mai fanatică dintre ei este Slivnaia Daria, de 50 de ani, din localitatea Strășeni, cunoscută prin participarea sa activă la încercarea de atac împotriva Casei Presei și despre care s-a scris în ziarul Tineretul Moldovei, în articolul “Mătușa în cipici”. Ea spune pe față că, dacă vor fi arme (mai ales, automate), va pune personal în aplicare decizia oamenilor.
Știe toată lumea foarte bine că ministrul nu are gărzi de corp. Aceste discuții au loc strict între oamenii lor, pentru că orice străin este considerat ofițer de poliție sub acoperire. Cu utilizarea armelor este de acord și o oarecare Galina.[6]
Acest document arată destul de clar care erau metodele de lucru ale politicienilor dornici de a parveni la putere și cine stătea în spatele acestor provocatori – FPM: “deputații s-au speriat de faptul că, în ultima vreme, ministrul afacerilor interne nu susține Frontul Popular, spunând, zilele trecute, că Tutunaru este un infractor”. Acum e destul de clar de ce provocatorii apăreau și dispăreau în mod “enigmatic”, vorba lui Snegur. Și încă un detaliu foarte important, documentul în cauză mai demonstrează că pînă în luna mai 1991, ministrul Costaș nu prea lua măsurile necesare pentru neutralizarea acestor extremiști, ceea ce de facto însemna susținerea lor. Și aici un element foarte curios apare: Costaș, dorind să arate felul în care acest grup extremist i-a creat neplăceri, dă totodată în vileag faptul că, pînă în mai 1991, extremiștii aveau mînă liberă de acțiune, fără că acesta să intervină în vreun fel. Acest aspect pentru mine este suficient ca să mă convingă de faptul că documentul este unul autentic: nu e în interesul său să prezinte informații care îi pot aduce deserviciu.
Ministrul de Interne nu a luat măsurile necesare cel mai probabil din motiv că el îndeplinea indicațiile și ordinele lui Mircea Druc, care și stătea nemijlocit în spatele extremiștilor, cu buna știință a conducerii, a lui Snegur în primul rînd. În mai 1991, cînd s-a decis înlăturarea lui Druc de la putere, acesta a încercat să mai dea o lovitură cu ajutorul acestor extremiști și a unor colaboratori din structurile de forță.
La 21 mai Sovietul Suprem a discutat problema încrederii Guvernului, iar pe 22 mai, Druc a fost demis, rămînînd pentru o săptămînă Premier interimar. Pe 22 mai 1991, în timpul dezbaterilor din Sovietul Suprem, “în parcul Ștefan cel Mare s-au adunat aproximativ o mie de tineri, care stăteau pe pămînt și păreau inofensivi”[7], iar apoi s-au năpustit brusc asupra polițiștilor și Sovietului Suprem. Iată ce mărturisește despre evenimentele din acea zi, Anton Gămurari, comandantul brigăzii de poliție cu destinație specială, citat de însuși I. Costaș:
Când deputații au ieșit, mulțimea de tineri, ca și cum ar fi primit o comandă, s-a îndreptat spre polițiști și a spart rândurile acestora, a aruncat cu pietre, iar Poliția a fost dispersată, […] Sunt convins că aceste revolte în masă au fost planificate. Am ordonat să se strângă rândurile, i-am respins pe toți. […] În preajma evenimentelor din 22 mai 1991, după cum am aflat ulterior, Mircea Druc a analizat situația cu doi angajați ai structurilor de forță, dintre care unul activa în cadrul Ministerului Securității Naționale. Druc a solicitat ajutorul. Interlocutorul său i-a promis ajutor, însă în schimb, a cerut o locuință și, în aceeași seară, a primit ordin de repartizare a spațiului locativ de la Nicolae Costin. S-a propus adunarea unei mulțimi, care să se îndrepte spre clădirea Parlamentului, să pătrundă în interiorul acesteia, să provoace dezordine în masă, iar Druc să ia cuvântul și să anunțe unirea Moldovei cu România. Bineînțeles că nu ar fi fost nicio unire și nici nu putea să fie, însă premierul ar fi intrat în istorie, iar această variantă îi convenea. Ciocnirile cu Poliția din acea zi s-au soldat cu zeci de răniți în ambele tabere și cu reținerea unui grup de protestatari.[8]
Curios este faptul că, chiar după ce prezintă această informație, I. Costaș are doar cuvinte de laudă pentru Druc, acuzînd iarăși forțele “promoscovite”:
Sunt convins că Mircea Druc a fost cel mai popular politician din întreaga istorie a Moldovei. Autoritatea primului premier s-a format la mitinguri, unde acesta dirija cu pricepere forțele spontane ale mulțimii. Influența acestuia asupra maselor era imensă, mulțimea fiind cuprinsă de frenezie la apariția sa. Însă Druc a plătit un preț imens pentru popularitate, devenind un obiect de invidie pentru unii colegi (în primul rînd, pentru nu mai puțin ambițiosul Mircea Snegur) și de ură pentru adepții direcției promoscovite.[9]
Fără îndoială, popularitatea lui Druc era imensă asupra maselor… de pe străzile Chișinăului. Acesta știa la sigur să dirijeze “cu pricepere forțele spontane ale mulțimii”, utilizînd grupuri extremiste și persoane sus-puse din structurile de forță pe care îi recompensa generos cu apartamente, presupun din contul minorităților care plecau de frica “popularității” sale.
Escaladarea conflictelor
În raioanele din estul și sudul Moldovei, evenimentele din mai 1990 și venirea lui Druc la putere nu erau deloc percepute ca fiind de bun augur. Temerile lor, în special în privința ieșirii RSSM din URSS și potențiala sa unire cu România, păreau să se confirme. Și nu e vorba doar de propaganda tiraspoleană sau moscovită. E suficient să amintim că încă pe 24 decembrie 1989, în timpul revoluției din România, Mircea Druc declara la București că “noi nu vrem să declarăm Unirea, ci să construim unirea”, iar Iurie Roșca, tot atunci, declara că “unirea a depășit stadiul realizabilului și capătă deja conturul unui program politic de actualitate”.[10]
La inițiativa deputaților care au părăsit sesiunea Sovietului Suprem pe 23 mai, în satul Parcani, pe 2 iunie, s-a organizat așa-zisul “Congres extraordinar al deputaților de toate nivelurile din zona nistreană” care a decis crearea unei “zone economice libere” sub conducerea unui “Consiliu coordonator”, creat tot atunci. Asta încă nu era separarea de RSSM fiindcă această zonă economică se instituia în cadrul RSSM, legile căreia urmau să se aplice după aprobarea Consiliului coordonator, iar mulți deputați din Transnistria au revenit în Parlamentul Moldovei, desigur după ce li s-au dat garanții de securitate. Conflictul transnistrean s-ar fi putut termina aici dacă autoritățile de la Chișinău ar fi acceptat această autonomie economică. Snegur mărturisește: “Mult timp mai tîrziu, în orele de meditație continuă asupra conflictului transnistrean, mă prindeam la gîndul că ar fi fost bine să cădem atunci de acord cu principiul de zonă economică liberă pentru Transnistria și, prin aceasta, poate că se putea evita adîncirea diferendului.”[11]
Atunci însă autoritățile moldovenești au declarat congresul deputaților nistreni drept “anticonstituțional”, accelerînd ieșirea din URSS și delegitimînd însăși existența RSSM, probabil pregătindu-se terenul juridic pentru viitoarea unire cu România, cel puțin așa se crea impresia.
Profitînd de oportunitatea prezentată de întețirea luptei dintre Elțîn și Gorbaciov și adoptarea de către RSFSR a Declarației de suveranitate (12 iunie), Parlamentul Moldovei a adoptat Declarația sa de suveranitate pe 23 iunie 1990. Pentru Tiraspol și Comrat asta semnifica ieșirea din URSS și probabil primul pas spre unirea cu Romania. Unii ar spune că Moldova nu a făcut decît să urmeze exemplul Rusiei, ceea ce este fals. Aici trebuie să amintim că în declarația Rusiei era explicit formulată apartenența sa la URSS (“RSFSR … un stat de dept democratic în componența Uniunii RSS reînnoite”[12]), iar declarația RSSM nu făcea nicio referire la rămînerea în componența URSS. Deputații din opoziție, în special cei din sud și din est, au insistat mult asupra acestei idei, însă fără succes, ceea ce probabil explică de ce procesul s-a întins pînă pe 23 iunie.
Dar cel mai grav a fost adoptarea, tot în aceeași zi, a Hotărîrii Sovietului Suprem “Cu privire la Avizul Comisiei Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova pentru aprecierea politico-juridică a Tratatului Sovieto-German de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, precum şi a consecinţelor lor pentru Basarabia şi Bucovina de Nord”.[13] Prin aceasta se “anulau” efectele pactului Ribbentrop-Moldotov, iar RSSM era declarată “nelegitimă”.
După o astfel de hotărîre, Declarația de suveranitate părea, cel puțin, neserioasă: pe ce bază RSSM se declara suverană dacă crearea sa era nelegitimă? Și pe ce bază legală Transnistria aparținea RSSM? Și cum se acordau aceste două documente cu legislația URSS, Constituția și Legea URSS privind secesiunea din 3 aprilie 1990[14], asta dacă tot vorbim de anticonstituționalitatea actelor adoptate de deputații transnistreni și găgăuzi?
Dar prin aceste acte s-a deschis ușa pentru a intra în acțiune “mîna Moscovei”, o mînă slăbită dar încă capabilă să riposteze și să manevreze acolo unde apăreau oportunități. Anume din vara lui 1990 începe separarea politică a Transnistriei, dar și a Găgăuziei. I. Costaș, care în pofida datelor prezentate în cartea sa și care consideră fenomenele separatiste din Moldova drept creaturi ale Moscovei, scrie: “O activitate practică s-a desfășurat începînd cu vara anului 1990, când Iuri Blohin, deputat în Sovietul Suprem al URSS din partea Moldovei […] și copreședinte al grupului Soiuz, a stabilit contacte permanente cu președintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS (A. Lukianov).”
Rezultatele contactelor lor permanente apar în august-septembrie. La 19 august, “Primul Congres al deputaților poporului” din Găgăuzia proclamă independența față de RSSM și apartenența sa la URSS. După două săptămâni, exemplul a fost urmat de Tiraspol. La 2 septembrie, “al doilea Congres extraordinar al deputaților”, din Transnistria, format din 600 de deputați de toate nivelurile, proclamă “Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Transnistreană”, independentă de Moldova, dar în cadrul URSS. Igor Smirnov a fost ales “președinte” al “Sovietului Suprem Transnistrean”.
Conducerea Moldovei a declarat neconstituțională proclamația găgăuză și, înainte de votul de la Tiraspol, a amenințat că va restabili prin forță ordinea constituțională. Cu toate acestea, amenințările nu s-au realizat din cauză că Ministerul de Interne al URSS și-a trimis trupele la Tiraspol pentru a proteja votul transnistrean. Acesta a fost primul sprijin sovietic efectiv pentru Transnistria.[15] În acele zile, Gorbaciov a dat vina public pe autoritățile moldovenești, declarînd că mișcările secesioniste din Moldova au fost un răspuns la “acțiunile nechibzuite ale conducerii de la Chișinău”.[16]
În pofida poziției destul de transparente a Centrului, Chișinăul a continuat cursul politicii de confruntare. Din 12 septembrie, când a fost înființat Departamentul de Stat pentru probleme militare (condus de Nicolae Chirtoacă), era evident că autoritățile de la Chișinău intenționau să rezolve conflictele secesioniste cu forța.
Pe 25 octombrie, în ajunul alegerilor pentru Sovietul Suprem găgăuz, planificat pentru 28 octombrie, Mircea Druc trimite autobuze cu voluntari însoțite de detașamente de miliție în raioanele de sud ale republicii în scopul deturnării alegerilor și restabilirii ordinii constituționale. Campania găgăuză a fost pregătită din timp. Ideea voluntariadei a fost lansată încă pe 22 septembrie, în Piața Marii Adunări Naționale, de către Frontul Popular la inițiativa lui Druc și cu acordul lui Snegur, dacă nu chiar la inițiativa lui.[17] Aici iarăși s-a acționat ca și în luna mai, adică prin intermediul mitingurilor și presiunii străzii care cereau restabilirea ordinii în țară, după care Snegur putea să spună: “Din moment ce poporul este împotriva deciziei găgăuzilor de creare a republicii autoproclamate, din moment ce poporul s-a răsculat, trebuie să-l sprijinim.”[18] Pe 26 octombrie, Parlamentul acceptă propunerea lui Snegur de a introduce stare excepțională în raioanele de sud pentru 2 luni și conducerea directă a localităților vizate de către Comitetul provizoriu al Sovietului Suprem în frunte cu prim-adjunctul premierului, Andrei Sangheli.[19]
La sfîrșitul lui octombrie a devenit clar că ofensiva găgăuză a fost o pură aventură. Eșecul operațiunii, dar și faptul că nu au fost victime, s-a datorat în mare parte trimiterii de trupe speciale de asalt ale MAI al URSS și a două batalioane de desant din Divizia Bolgrad (Ucraina)[20]. Însă consecințele acestei aventuri s-au răsfrînt în mod dramatic în estul republicii și au dus la escaladarea conflictului în Dubăsari.
După Găgăuzia, populația din stînga Nistrului se temea de o “invazie” a voluntarilor si miliției moldovenești în Dubăsari. Această frică a fost în mod special amplificată de ridicarea voluntarilor din satele de lîngă Nistru de către Departamentul militar condus de N. Chirtoacă. Snegur însuși recunoaște că această acțiune “producea impresia pregătirii unui atac masiv.”[21] În rezultat, pe 1 noiembrie, voluntarii transnistreni care au participat la evenimentele din ajun din Găgăuzia, au organizat un miting în Dubăsari la care au cerut blocarea instituțiilor locale ale puterii de stat de la Chișinău și luarea sub control a podului de peste Nistu. Pe 2 noiembrie, localnicii au blocat podul și o parte a clădirilor autorităților moldovenești din Dubăsari. În această situație, Druc a dat ordin MAI de deblocare cu forța a podului, de instaurare a ordinii în Dubăsari și redislocarea cîtorva detașamente de miliție din sud în Cocieri. Tot în aceeași zi, podul a fost deblocat cu forța, însă a avut loc o ciocnire cu localnicii în Dubăsari, în regiunea Fîntîna Mare. Forțele moldovenești au tras focuri de automate în aer și spre asfalt, la picioare, gloanțele ricoșînd și omorînd 3 oameni, rănind încă 8. Din partea moldovenească au fost răniți 3 milițieni.[22] Acestea au fost primele victime în conflictul de la Nistru și punctul culminant al politicii de forță aplicată de către noua conducere a RSSM, la început pentru preluarea puterii politice și apoi pentru rezolvarea conflictelor cu acei care se împotriveau noii politici promovate de Snegur și FPM.
Pentru a înțelege mai bine de ce s-a continuat calea confruntării și a măsurilor de forță, următoarele considerente trebuie subliniate.
În primul rînd, în pofida susținerii evidente a Centrului pentru autoproclamatele republica găgăuză și cea nistreană, contextul de la Moscova și slăbirea autorității lui Gorbaciov erau favorabile existenței unei oarecare doze de optimism de a rezolva conflictele cu forța. Contextul (geo)politic permisiv, ambiguu, deseori poate crea percepția de oportunitate, pe de o parte, și nedorința de a găsi o cale de compromis, pe de altă parte. Orice guvern va încerca sa-și ducă la bun sfirșit o oarecare politică atîta timp cît există un context favorabil care crează percepția de reușită.
În al doilea rînd, FPM-ul exercita o puternică influență asupra Parlamentului, inclusiv cu ajutorul maselor din stradă, manipulate din culise. Druc și alți unioniști convinși din FPM nu vedeau nicio cale de compromis ce ar fi acordat putere de decizie Transnistriei și Găgăuziei, deoarece aceasta ar fi putut împiedica unirea cu România.
În al treilea rînd, conflictele cu “separatiștii” ofereau o scuză ideală pentru degradarea situației economice. Iată ce scrie Snegur despre situația din 1990: “Fiind preocupați, în permanență, de rezolvarea chestiunilor legate de ameliorarea situației încordate, nu ne prea rămînea timp pentru coordonarea problemelor dezvoltării social-economice. Iată de ce, situația în economia națională devenea tot mai alarmantă. În mai multe ramuri indicatorii economici erau inferiori celor din perioada similară a anului precedent, volumul venitului național se micșorase de tocmai patru ori.”[23] În aprilie, cînd Snegur își motiva candidatura pentru fotoliul de președinte al Sovietului Suprem în fața lui Lucinschi, zicea că nu putea renunța căci Roadele activității în fruntea sovietului suprem erau evidente, perspectivele – bine reliefate, și doar peste 4 luni venitul național s-a micșorat de patru ori? “Noroc” de “situația încordată” care scuza orice…
În al patrulea rînd, dar nu mai puțin important, Mircea Snegur a găsit în conflictele secesioniste o justificare perfectă pentru consolidarea puterii sale în “vîrful piramidei” prin crearea funcției de Președinte. Pe 2 septembrie 1990, în ziua proclamării republicii transnistrene, acesta declara: “Reieșind din principiile suveranității, din situația creată în republică, Prezidiul Sovietului Suprem consideră necesar a introduce instituția administrării prezidențiale a Republicii Moldova. Conducătorul țării trebuie să dirijeze și să coordoneze rezolvarea tuturor problemelor, să nu fie legat permanent numai de cele de ordin legislativ. O astfel de întărire a împuternicirilor o cere și situația critică din care, cu regret, nu mai ieșim.”[24] În felul acesta pe 3 septembrie 1990, Snegur a fost ales Președinte al RSSM de către Sovietul Suprem, evitînd astfel procesul chinuitor al alegerilor directe. Nu este lipsit de interes să amintim în acest context abilitatea cu care Snegur a știut să-și protejeze propria persoană prin adoptarea la 5 iunie a Legii “Cu privire la apărarea demnității și onoarei Președintelui Sovietului Suprem al R.S.S.M.” Aceasta, cum zice Snegur, din cauza a “prea multă “democrație” falsă și lipsă de cultură politică, de moralitate în publicațiile de presă […] inclusiv în presa din stînga Nistrului.”[25]
În anii următori, cam aceiași factori au dus la aprofundarea conflictelor secesioniste. Cu diferența că, în locul lui Druc a venit Muravschi, Elțîn a preluat ștafeta de la Gorbaciov în susținerea Transnistriei, iar percepția strategilor de la Chișinău era favorizată de conflictul dintre Moscova și Kiev aparută imediat după puciul ratat din august 1991.
Concluzii
Evenimentele din 1990 mi se par destul de revelatoare asupra situației Moldovei în ziua de azi și în viitorul apropiat. Concluzii se pot trage multe, dar cel mai importat e să conștientizăm potențialul pericol al ambițiilor unor lideri care, vrînd să rămînă în “vîrful piramidei”, pot recurge la măsuri capabile să ducă la război civil. Iar apoi, tot ei să dea vina pe “forțe distructive”, cerînd cît mai multe împuterniciri ca să lupte contra acestora.
La fel de important mi se pare să observăm cu cîtă ușurință pot fi manipulate mulțimile din stradă prin sloganuri patriotice și pe chestiuni identitare. Problema limbii, a simbolicii și altele, se puteau rezolva foarte ușor dacă se recurgea la o simplă metodă a democrației – referendumul. Curios, anume “separatiștii” cereau mereu referendumuri; la tot, limbă, drapel, noul tratat unional, iar autoritățile moldovenești rezistau cu înverșunare, preferînd în schimb să se “supună” mulțimii adunate din jurul Parlamentului și organizînd Adunări Naționale pentru a demonstra că politica lor e bazată pe “voința poporului”.
Nu în ultimul rînd, anumite circumstanțe (geo)politice din exterior pot crea percepția de oportunitate și încuraja săvîrșirea anumitor acțiuni “îndrăznețe”, dar care ulterior se pot adeveri doar aventuri. Acest ultim aspect va fi cred de o foarte mare actualitate în viitorul apropiat, ținînd cont în special de evenimentele care au loc în țările vecine.
Note:
[1] Costaș, ibidem, p. 51.
[2] Ibidem, p. 47.
[3] Ibidem, p. 50-51
[4] Ibidem.
[5] Ibidem, p. 71-72.
[6] Ibidem, p. 72-73.
[7] Ibidem, p. 208.
[8] Ibidem, p. 208-209.
[9] Ibidem, Costaș, p. 210.
[10] I. Bistreanu, Chişinău ’92 – file de jurnal, Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2012, p.18.
[11] M. Snegur, op. cit, p. 788.
[12] https://upload.wikimedia.org/wikipedia/ru/e/e8/RSFSR_deklaraciya_suverenitet.jpg
[13] http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=309978
[14] https://ru.wikisource.org/wiki/%D0%97%D0%B0%D0%BA%D0%BE%D0%BD_%D0%A1%D0%A1%D0%A1%D0%A0_%D0%BE%D1%82_03.04.1990_%E2%84%96_1409-I
[15] S. J. Kaufman, “Spiralling to Ethnic War: Elites, Masses, and Moscow in Moldova’s Civil War, International Security, Vol. 21, No. 2, 1996, p. 130.
[16] M. Snegur, Labirintul destinului. Memorii, Vol. 2: Independența: între euforie și zbucium, Chișinău, 2008, p. 9.
[17] I. Costaş, op. cit., p. 152, 155.
[18] Ibidem, p. 155.
[19] Vezi dispoziția Sovietului Suprem al RSS Moldova din 26 octombrie 1990 cu privire la declararea stării excepționale și introducerea formei speciale de conducere pe teritoriul localităților din raioanele de sud ale republicii, in I. Costaş, op. cit., p. 153.
[20] I. Costaş, op. cit., p. 166-167.
[21] M. Snegur, op. cit. Vol 2, p. 429.
[22] I. Costaş, op. cit., p. 190-191.
[23] M. Snegur, op. cit., Vol. 1, p. 826.
[24] Ibidem, p. 842.
[25] Ibidem, p. 791.
Fotografie de Gheorghii Pinhasov.
Acest articol face parte dintr-un proiect de dosare tematice, realizat în baza unui parteneriat dintre PLATZFORMA și Fundația Friedrich Ebert – Moldova. Articolele publicate în cadrul acestui proiect nu exprimă neapărat punctul de vedere al partenerilor.
