Moldova la 1990: lupta pentru putere și declanșarea conflictelor secesioniste (I parte)

În ultimul an, situația politică din Moldova, inclusiv în problema conflictului transnistrean, devine din ce în ce mai tensionată, la fel ca și situația internațională, atît la nivel regional cît și la nivel de sistem. În ce direcție se îndreaptă Moldova și ce se poate întîmpla în viitorul apropiat, este greu de spus. Consider că în astfel de situații, uneori este util să aruncăm o privire asupra trecutului, atît pentru a înțelegere în ce direcție pot evolua anumite evenimente, cît și pentru a încerca să tragem lecțiile necesare pentru evitarea anumitor pericole. Propun în acest articol să analizez perioada anului 1990, perioadă care în multe privințe a determinat cursul ulterior al Moldovei și care, după părerea mea, este departe de a fi înțeleasă și conștientizată pe deplin.  

În opinia publică moldovenească, și nu numai, s-a înrădăcinat opinia conform căreia în 1990, forțele promotoare ale renașterii naționale în frunte cu Frontul Popular au venit la putere în urma primelor alegeri libere (februarie-martie), iar Moldova s-a angajat pe calea reformelor democratice, promovării valorilor naționale, punînd astfel baza pentru părăsirea “imperiului totalitar sovietic”. Contrar acestei opinii, ipoteza acestui articol este că, ceea ce s-a întîmplat în prima parte a anului 1990 nu a fost decît o luptă politică pentru acapararea puterii în republică de către o parte a nomenclaturii comuniste în alianță cu o minoritate naționalistă (mulți dintre ei fiind în același timp și membri ai PCM), utilizînd metode îndepărtate de standardele democratice. Drept rezultat direct al acestei lupte pentru putere și al metodelor utilizate, a fost declanșarea conflictelor secesioniste, care au escaladat în toamna acelui an în timpul campaniei găgăuze și a ciocnirilor din Dubăsari din 2 noiembrie, făcînd astfel primele victime în conflictul transnistrean.

 

Lupta pentru putere și avere

Una din mizele luptei pentru putere a fost, nu în ultimul rînd, patrimoniul economic sovietic în RSSM. Înainte de a intra în subiectul evenimentelor politice de la începutul anului 1990, merită să ne oprim puțin asupra acestui aspect.

Mulți specialiști pe problema conflictului transnistrean invocă interesul economic al elitei politice rusofone și al “directorilor roșii” din regiune drept cauză profundă a conflictului. În această optică, elita politico-economică din Transnistria a declanșat conflictul din motiv că vroia să-și păstreze statutul privilegiat care era perceput ca fiind în pericol drept urmare a actelor legislative pe problemele lingvistice din 31 august-1 septembrie 1989.[1] Dar oare dacă transnistrenii se temeau sa fie deposedați (în perspectivă) de anumite privilegii, nu cumva aveau motive întemeiate de a se teme de acest lucru? Și în acest sens, ne putem întreba: oare prevederile noii legislații lingvistice nu erau intenționat formulate ca să poată fi utilizate, inclusiv și ca instrument economic?

Cît romantism de renaștere națională și cît interes pecuniar a fost în spatele adoptării acelor acte lingvistice? Ținînd cont de faptul că la acea vreme moldovenii predominau în elita politică republicană – 80% secretari ai CC al PCM, 70% secretari ai comitetelor de partid orășenești și raionale și 74% președinți ai sovietelor de deputați ai poporului[2] – și faptul că etniile minoritare predominau în domeniul economic, este destul de plauzibilă ipoteza că legile lingvistice au fost concepute anume în așa mod încît să poată fi utilizate pentru preluarea puterii economice a țării.

O opinie remarcabilă la acest subiect este cea a lui Ion Costaș. Deși nu se referă direct la legislația lingvistică, dînsul consideră că interesele pecuniare ale elitei politice au fost principala cauză a problemelor Moldovei în acea perioadă (1991):

Mulți ar fi vrut să rezolve problemele foarte delicate prin tăierea lor cu putere, după metoda atacului cavaleriei. Nimeni nu a vrut să aștepte până când să fermenteze, să crească și să se coacă aluatul unei noi societăți. […] Dar lucrul cel mai important este că nimeni nu s-a gândit la protecția socială a persoanelor și la modalitatea de prevenire a marginalizării lor într-o situație de colaps economic. Pentru politicienii și birocrații de rang înalt se deschideau noi orizonturi : în țară un număr imens de proprietăți, cândva socialiste, ale poporului, erau acum ale nimănui. Multe dintre ele puteau fi procurate în absența unor legi care să reglementeze toate aspectele vieții. Nu este de mirare că elita noastră nu avea timp pentru edificarea statului. Mulți dintre ei au acumulat averi uriașe.[3]

Autorul se referă la perioada imediat următoare independenței, însă dacă argumentul era valabil pentru acea perioadă, atunci era valabil și pentru perioada de dinainte.

Conducerea RSSM nu a așteptat pînă ce proprietățile socialiste vor deveni ale nimănui. Deja după primul tur al alegerilor pentru Sovietul Suprem, Segur face prima declarație “descătușată” în problemele economice la plenara CC al PCM din 1 martie 1990: “O republică cu adevărat suverană are gospodarii săi”. Tot atunci acesta vorbește despre “independența financiară, valutară”, despre supremația legilor republicane în economie și afirmă că “o ieșire din starea de criză ar fi dobîndirea suveranității economice, trecerea tuturor unităților economice în subordinea nemijlocită a republicii”.[4] Pentru a-și convinge colegii, Președintele le vorbește despre cît de mult republica va “pierde” fără suveranitate economică dînd exemplu suma de 500-600 milioane de ruble venituri din comerțul cu “țările străine” vărsate în bugetul unional și cum “republica pierde anual” 400 milioane de ruble “Neacumulînd impozitul pe circuitul mărfurilor de la exportul vinurilor.” La acel moment Snegur încă vorbea despre rămînerea Moldovei în “componența federației reînnoite”, însă puțin mai încolo, în ziua în care a fost ales în funcția de Președinte al Sovietului Suprem (27 aprilie 1990), el vorbea deja de o Uniune de “state libere și independente”, reiterînd ideile din 1 martie, inclusiv necesitatea ca “toate întreprinderile să treacă în subordinea directă a republicii.”[5]

Este dificil de înțeles cum “suveranitatea economică”, “independența valutară” ș.a.m.d., puteau contribui la ieșirea din criză în condițiile în care eram strîns legați, dependenți chiar, de economia Uniunii. Însă înțeleg foarte bine cum aceste măsuri puteau ajuta pe cei de la conducere să pună mîna pe fluxul a sute de milioane de ruble și pe întreprinderile unionale.

În acest sens, Frontul Popular era un aliat natural în lupta pentru putere și avere, iar “baronii roșii” din Transnstria – “separatiști” și dușmani de moarte care încurcau preluarea întreprinderilor de către “gospodarii” neamului. Limba de stat constituia un instrument foarte util pentru mobilizarea maselor și, în perspectivă, pentru înlăturarea șefilor de intreprinderi rusofoni, dar și a tuturor ne-moldovenilor din toate domeniile. Judecînd după lozincile care se strigau pe la mitingurile FPM-ului și adunărilor naționale – “Moldova – moldovenilor”, “Noi sîntem acasă”, “Noi sîntem aici stăpîni”, acestea fiind doar cele mai “moderate” – ei într-adevăr aveau motive de îngrijorare. Snegur însuși recunoaște că i-au plăcut tare aceste lozinci încă de la început, mai ales lozinca “Noi suntem aici stăpîni”.[6] Dar se pune întrebarea: dacă “noi” sîntem stăpîni, atunci “ei” cine-s?

Din declarațiile unor aleși ai poporului din acea vreme, cum ar fi bunăoară cea a lui Gh. Ghimpu la una din ședințele Sovietului Suprem din primăvara lui 1990, rusofonii nu puteai fi considerați drept băștinași și deci cetățeni cu drepturi depline: “este greșită ideea cum că republica noastră este una multinațională, fiindcă aici trăiește o singură națiune – cea moldovenească, iar ceilalți conlocuitori nu au dreptul să-și asume rolul de reprezentanți ai altor națiuni, fiindcă atare împuterniciri nu le-a dat nimeni.”[7]

Însă oricare erau intențiile finale ale acelei părți a nomenclaturii moldovenești care au făcut practic alianță cu FPM și ale acelor frontiști care mai erau încă comuniști, obiectivul primordial după alegerile din 25 februarie și 10 martie 1990 era preluarea puterii politice în republică. Anume în această perioadă se poate observa deslușit felul în care sentimentele patriotice, “valorile naționale” și “voința poporului” din stradă au fost instrumentalizate în bătălia pentru vîrful piramidei. Mircea Snegur, pentru a-l învinge pe prim-secretarul CC al PCM, Petru Lucinschi, în lupta pentru postul de Președinte al noului Soviet Suprem, avea nevoie de FPM care, deși a obținut doar 24% din mandate (91 din 380), avea o putere semnificativă. Frontiștii au obținut puterea executivă, însă mai întîi trebuia înlăturat de la conducere Petru Pascari, considerat omul lui Lucinschi.

 

Aprilie-mai 1990: acapararea puterii

Pentru a înțelege procesele ce au avut loc în primăvara lui 1990, ar fi oportun să începem cu alegerea Președintelui Sovietului Suprem din 27 aprilie.

La un moment dat, Petru Lucinschi, prim-secretar al CC al PCM și concurentul lui Snegur la cea mai înaltă funcție în stat, îi propune lui Snegur să se retragă din cursă. Snegur refuză, explicînd astfel: “Eu însă nu puteam, din principiu, refuza să candidez. Trecusem, deja, printr-o perioadă extrem de complicată. Roadele activității în fruntea sovietului suprem erau evidente, perspectivele – bine reliefate. Doream sincer să mă sacrific pe tărîmul restructurării pentru prosperarea republicii și a poporului nostru.”[8] Nu știu ce “roade” și “perspective bine reliefate” vedea dînsul pentru republică și popor în condițiile în care, cum bine zice I. Costaș, “perspectivele economice erau foarte sumbre din cauza intensificării tendințelor centrifuge din spațiul Uniunii destrămate.”[9]

Lucinschi mai face o manevră cu puțin înaintea ședinței din 27 aprilie. Încercînd să asigure relații bune cu Snegur după alegeri, îi promite că, în caz de victorie a sa, Snegur va rămîne, practic, la postul său, cu același salariu, doar că în calitate de prim-vicepreședinte al legislativului. Snegur refuză să-i promită același lucru, explicînd astfel: “Reieșind din faptul […] că în vîrful piramidei nicidecum nu ne puteam situa ambii, i-am spus că așa ceva este inacceptabil…”[10] Acum parcă e mai clar. Fără îndoială, funcția supremă atunci în republică era în sine o “roadă” bună pentru orice politician, iar de acolo, din “vîrful piramidei”, “perspectivele” sînt “bine reliefate”.

Ceea ce nu știa Piotr Kirilovici la acel moment, sau poate doar mima ignoranța, era faptul că posturile cheie erau deja distribuite, iar funcția de prim-vicepreședinte urma să-i fie acordată lui I. Hadîrcă,[11] președintele FPM-ului, care la începutul lui martie renunță în sfîrșit să stea pe două scaune părăsind PCM-ul.[12]

Mai mult decît atît, și postul de șef al executivului, atunci Consiliul de Miniștri, era deja promis lui Mircea Druc, făcînd parte dintr-un pachet de înțelegeri secrete dintre Snegur și FPM. Deci, nu a fost o simplă întîmplare rapiditatea cu care Druc a fost propus și ales șef al executivului pe 25 mai, chiar a doua zi după ce Petru Pascari și-a dat demisia. I. Costaș mărturisește în această privință: “Una dintre cauzele care l-a determinat pe Mircea Ivanovici să spună da [alegerii lui Mircea Druc] a fost faptul că avea obligații față de FPM. Asta a fost un fel de înțelegere secretă din multe altele existente.”[13] Primul ex-Președinte pomenește în memorii doar că a “discutat despre toate” cu Druc în cadrul unei “unei întîlniri private”[14], fără să specifice data, detaliu foarte important.

Aici cred că rezidă intriga principală din acea vreme și cheia la tot ce s-a întîmplat ulterior. De ce? Fiindcă președintele Consiliului de Miniștri în exercițiu atunci, Petru Pascari, avea cele mai mari șanse pentru un nou mandat. La acea vreme existau două proiecte ale Legii despre Guvern. Cel de bază era cel al lui Pascari, cel de alternativă îi aparținea lui Druc.[15] Însă Druc, așa cum afirmă însuși Snegur, era o “candidatură absolut neagreată de P. Lucinschi.”[16] În plus, majoritatea deputaților erau pentru Pascari. După cum susține I. Costaș:  “majoritatea deputaților a sperat că Pascari va fi pus în funcția de șef al noului cabinet de miniștri. Acesta avea șanse mai mari decât Druc, cea mai mare parte a deputaților – agrarieni și directori de pe malul stâng – l-ar fi susținut fără condiții. Dar Pascari era omul lui Lucinschi, el știa că Snegur are ceva împotriva lui…”[17] Snegur nu avea nimic personal împotriva lui.[18]  Problema era că șefia executivului era deja promisă lui Druc, făcînd parte din înțelegerile secrete dintre Snegur și FPM, după cum afirmă însuși Costaș.

Și de aici problema majoră: cum Pascari putea fi dat la o parte? Și cum agrarienii, care nu erau atunci deloc un grup coagulat, puteau fi convinși/constrînși sa-l aleagă pe Druc?

Răspunsul e foarte simplu, chiar banal pentru politică: Pascari trebuia discreditat, adică pus în fața unor situații cărora nu i-ar fi făcut față, iar deputații trebuiau adunați în jurul drapelului (“rally around the flag”), și, dacă mai rămîneau din cei nedisciplinați, trebuiau presați sistematic prin forța străzii, ceea ce atunci se numea “voința poporului” și “democrație”.

Mișcările din stradă și pichetările sistematice ale clădirii Sovietului Suprem nu aveau un caracter stihiinic, așa cum s-ar părea la prima vedere. Scopul lor principal era de a exersa presiune asupra Sovietului Suprem și de a constrînge deputații să voteze “corect”. Iată de exemplu ce declara Constantin Tănase, cu o oarecare doză de mîndrie, la acest subiect:

Ședințele parlamentului erau transmise în direct la radio și televiziune, alegătorii avînd posibilitatea să aprecieze comportamentul fiecărui deputat, sute de oameni se adunau zilnic în fața sediului parlamentului și urmăreau ședințele din stradă. „Strada” era atunci un puternic element de presiune, multe decizii ale legislativului se adoptau coordonîndu-se cu „strada” din sala de ședință, în timpul examinării chestiunilor. Această situație îi enerva cumplit pe deputații din fracțiunea „Viața satului”, care-i întrunea pe „agrarieni”.[19]

Anatol Șalaru, tot cu mîndrie, s-a pronunțat încă și mai explicit:

“În perioada primului legislativ democrat exista o presiune fantastică a străzii. Mii de oameni se adunau în fața Parlamentului și blocau circulația – lumea nu era indiferentă față de hotărîrile votate în Parlament. Unii deputați votau din frică, mai erau și din cei indeciși, mai erau deputații comuniști de la Tiraspol… Cei care nu votau corect erau huliți, puteau să ia și bătaie, iar celor care votau bine, oamenii le dădeau flori.”[20]

Mircea Snegur a fost cel care a beneficiat în primul rînd de această “democrație stradală”. Anume așa el s-a impus în fața lui Petru Lucinschi pe 27 aprilie 1990.

În condițiile în care ședințele erau transmise în direct iar unii deputați ca L. Istrati afirmau patetic de la tribuna centrală că anume Snegur “este trimisul”, cerînd de la Lucinschi să nu-i lipsească “de un tată care este ales de ceruri”,[21] nu e greu să ne imaginăm care era reacția străzii, reacție care apoi era prezentată drept “argument pro-Snegur” de I. Țurcanu, căruia i s-a rezervat fotoliul de secretar al Sovietului Suprem[22], forțînd astfel deputații să îndeplinească “cerințele mulțimii din fața Parlamentului care scanda «Mircea Snegur – Președinte!»”[23] Nu e de mirare că atunci cînd, în aceiași zi, unii deputați cereau interzicerea pichetărilor din jurul Parlamentului, acuzînd presiunile din exteriorul și interiorul Parlamentului, Snegur le răspundea că “personal” nu simte “nici o presiune”, iar aceștia trebuie să caute cauza problemei în atitudinea lor[24], ceea ce implicit însemna: nu vreți presiuni și toate celelalte, votați cum trebuie.

Tot în acea zi de 27 aprilie, și nu fără presiunea străzii, a fost votat și tricolorul. Arborarea acestuia cu atîta grabă, imediat după votare, fără stemă (adoptată abia în noiembrie 1990), nu a fost întîmplătoare. Pe de o parte, acesta era noul simbol care mobiliza mulțimea (efectul rally round the flag), iar pe de altă parte, tricolorul provoca o reacție bolnăvicioasă în estul și sudul republicii care la rîndul său excita și mai tare mulțimea pe străzile Chișinăului amplificînd efectul rally around the flag.

Trebuie de menționat că în toate acele evenimente, un rol central în mobilizarea mulțimii la mitinguri și pichetări l-a jucat aripa extremistă a Frontului Popular, în frunte cu un oarecare Viorel Tutunaru, pe care conducerea Frontului deseori o “scăpa de sub control”. Despre asta voi elabora un pic mai jos, iar aici trebuie de menționat că toți extremiștii naționaliști activau practic nestingheriți, cu susținere de sus, ceea ce lega mîinile organelor de menținere a ordinii publice (sper că atunci cînd V. Voronin își va scrie memoriile nu va uita să dea detalii cine îl încurca atunci să ia măsurile necesare față de acești indivizi).

În acest context permisiv pentru activiștii frontiști, deseori aveau loc ciocniri pe motive etnice. Cea mai răsunătoare ciocnire a avut loc pe 14 mai lîngă statuia lui Ștefan cel Mare cînd șase indivizi din aripa extremistă a FPM-ului l-au snopit în bătaie pe Dimitri Matiușin, etnic rus de 18 ani din Chișinău. Ca urmare a leziunilor suferite, acesta a decedat în spital pe 19 mai. Cei vinovați nu au fost găsiți și pedepsiți.

În acest context incendiar, “cuiva”, vorba lui Snegur, “i-a venit ideea să încerce arborarea forțată a Tricolorului pe clădirile sediilor oficiale din Bender.”[25] Pentru asta, s-a decis organizarea unui miting numeros (în jur de 3 mii de participanți) la Varnița, pe 20 mai, după care urma operațiunea de arborare a drapeluilui. Conducerea legislativului moldav a decis că “anularea mitingului era, practic, imposibilă” și decide ca la el să participe I. Hadârcă, chipurile pentru a “tempera spiritele.”[26] Pentru oricine era clar că, în acele circumstanțe, acțiunea dată putea duce la orice numai nu la temperarea spiritelor. Evident, a avut loc o încăierare la Bender, iar arborarea tricolorului a eșuat. Drept urmare, la Chișinău spiritele se încing. Pe 21 mai, deputații acuză “pîngărirea drapelului”, iar “asupra deputaților transnistreni care ieșeau în stradă după ședința plenară s-a năpustit o mulțime de oameni nemulțumiți”.[27] Din această cauză, la Bender și Tiraspol “a început organizarea unor detașamente de autoapărare”[28], iar pe 22 mai, ca reacție,  “în centrul Chișinăului, s-a inițiat înscrierea în așa-zisă gardă națională”.[29]

Tot în acea zi de 22 mai, este înmormîntat D. Matiușin, după care participanții la înmormîntare organizează un protest în fața Teatrului de Operă și Balet – sub lozincile «Защитите наших детей», «Убит за то, что говорил по-русски»[30] – cerînd identificarea și pedepsirea vinovaților. Protestatarii au fost atacați de mulțimea înfierbîntată – mulți membri ai “garzii naționale” care se adunau la Monumentul lui Ștefan cel Mare –, iar “șase persoane au fost snopite în bătaie”.[31] Concomitent cu cele ce se întîmplau la Teatrul de Operă și Balet, deputații V. Solonari și A. Safonov (lideri ai Interdvijenie) solicită în de la Sovietul Suprem păstrarea unui minut de reculegere pentru Matiușin, solicitare refuzată de prim-vicepreședintele I. Hadârcă. Nemulțumiți de acest refuz și ținînd cont de cele întîmplate lîngă Teatrul de Operă și Balet, la ședința de seară a Parlamentului, deputatul din Bender Ghimn Pologov prezintă o notă de protest din partea Opoziției. După aceasta, cînd un grup de deputați de la Chișinău și din stînga Nistrului, printre care și I. Smirnov, au ieșit din clădirea Parlamentului, “membrii agresivi ai Frontului Popular”, cum îi califica I. Costaș,[32] au rupt cordonul de miliție și i-au bătut. Snegur spune că atacatorii erau membrii așa-zisei “gărzi naționale”.[33] Literatura și Arta a caracterizat mulțimea care a participat la aceste răfuieli fizice drept “o comisie de validare a poporului”.[34]

În aceste circumstanțe, aflarea deputaților din Transnistria în capitală devenea periculoasă pentru ei, respectiv, în seara aceleiași zile, 18 deputați se întorc la Tiraspol. A doua zi au părăsit sesiunea Parlamentului încă 74 de deputați din grupul Moldova Sovietică (Sovetskaia Moldavia) declarînd că nu vor participa la lucrările sesiunii pînă nu li se va asigura securitatea.[35]

În ziua următoare, pe 23 mai, P. Pascari ține un discurs în fața aleșilor poporului în care atrage atenția asupra faptului că economia se prăbușește, situația social-politică se înrăutățește iar Miliția nu asigură ordinea publică, Procuratura închide dosarele penale, iar vinovații erau lăsați în libertate[36] (V. Voronin – Ministru de Interne, D. Postovan – Procuror[37]). Foarte mulți deputați însă s-au năpustit asupra lui și au dat toată vina pe el și pe Consiliul de Miniștri care “nu era în stare să asigure ordinea cuvenită”. În dimineața de 24 mai, Pascari îi înmînează lui Snegur o petiție-declarație prin care își depune împuternicirile de Președinte al Consiliului de Miniștri în legătură cu “atitudinea negativă care s-a creat la sesiune față de activitatea Guvernului.”[38] În seara aceleiași zile, Snegur a anunțat aleșii poporului despre demisia lui Pascari. Iar aceștia “parcă numai aceasta și așteptau”.[39]

În opinia lui Snegur, decizia lui Pascari de a se retrage a luat-o “probabil” din cauză că “nu era pregătit moral pentru condițiile noi, democratice (în sensul cum se percepea, pe atunci, democrația), la care așa și nu se acomodase.”[40] Ar fi straniu dacă cineva s-ar fi acomodat la ceea ce Snegur numește democrație… Decizia a fost în principal cauzată de șocul produs de agresarea deputaților, dar și de faptul că el însuși a fost amenințat cu “represiuni fizice”.[41]

Așadar, pe 25 mai dimineața, Snegur adresează o “declarație Parlamentului și poporului” prin care cere “trecerea puterii executive în mîinile Președintelui Republicii” și emite “o hotărîre despre asigurarea securității [sale] personale”.[42] În lipsa opoziției, Sovietul Suprem, adunat în jurul FPM-ului, adoptă ambele hotărîri. Puterea executivă este imediat folosită de Snegur pentru înaintarea lui Druc în funcția de Prim-ministru, propunere care a fost aprobată în aceiași zi.

 

“Mîna Moscovei”?

Este important de remarcat trei momente din adresarea lui Snegur din 25 mai 1990:

• Acesta susține că “toate tulburările” erau “bine gîndite din timp și dirijate de anumite forțe distrugătoare care acționează în interesul cuiva.” Fără să identifice aceste “forțe distrugătoare” și pe acest “cuiva”, Snegur aruncă subtil săgețile asupra Centrului și Tiraspolului, insinuînd că “intențiile urmărite” de crearea “așa-ziselor detașamente de autoapărare în unele orașe” le “demonstrează asaltul parlamentelor din Estonia și Lituania.”[43] Aici probabil se confundă Letonia cu Lituania fiindcă anume în Letonia și Estonia parlamentele au fost asaltate de manifestanții pro-sovietici pe 15 mai 1990.[44]
• Afirmă că “n-a fost întîmplătoare nici părăsirea, la 23 mai, a sesiunii de către deputații grupului Sovietskaia Moldavia, acuzîndu-i de “joacă de copii” și că aceștia nicidecum nu se pot “împăca cu realitatea, adică cu vrerea poporului.”[45]
• Acuză organele responsabile de menținerea ordinii publice, declarînd: “Nici pînă azi, nu se știe cine îi organizează pe acești tineri ce se poartă brutal în stradă.”

1) În ceea ce privește primul element, în privința detașamentelor, însuși Snegur afirmă (în memorii) că anume “mitingul de la Varnița a avut drept consecință și faptul că la Tiraspol, Bender și chiar la Chișinău… s-a început organizarea unor detașamente de autoapărare.” A cui a fost ideea mitingului? Nu cumva a lui I. Hadârcă, care a și condus acest miting? Dar cînd? La doar o zi după decesul lui Matiușin care a “zguduit republica”, cum se exprimă însuși Snegur.[46] În plus, era evidentă atitudinea oamenilor din stînga Nistrului față de tricolor, fără stemă, practic identic cu cel al României, și era foarte clar cu ce se putea termina totul. Asta semăna a operație bine gîndită pentru a aprinde spiritele în jurul tricolorului, iar mai apoi, deputații frontiști să poată acuza “pîngărirea drapelului” și, pe de o parte, de a provoca mulțimea din stradă la acțiuni violente față de opoziție, în special împotriva celor din Transnistria, iar pe de altă parte, pentru a coaliza deputații în jurul drapelului.

În privința insinuării că tulburările erau dirijate de la Centru, aici trebuie să ne punem o întrebare simplă, dar fundamentală: ce interes avea Moscova la acel moment în destabilizarea Guvernului Pascari? Pentru ce i-ar folosi Centrului să destabilizeze situația exact în momentul cînd omul lor, Petru Pascari, fiind în același timp din Transnistria (raionul Rîbnița), avea cele mai mari șanse să formeze noul Consiliu de Miniștri? Cu Pascari la conducere, și cu ajutorul lui Lucinschi și a comuniștilor-agrarienilor care nu agreau FPM-ul, șansele ca RSSM să semneze noul Tratat Unional, în pregătire atunci, erau destul de înalte.

Mai mult decît atît, ținînd cont de avalanșa de probleme în relațiile cu republicile unionale, în special cu țările baltice, de ce i-ar trebui Centrului o problemă suplimentară în acea vreme? Era evident că autoritățile sovietice erau depășite de situație, iar escaladarea conflictelor și măsurile de forță dădeau efect invers, cum l-a demonstrat poate cel mai bine intervenția din Tbilisi din 9 aprilie 1989. Dar cea mai mare problemă a lui Gorbaciov era conflictul său cu Elțîn care punea serios în pericol autoritatea sovietică și a sistemului. Echipa lui Gorbaciov nu prea avea nici timp nici voință pentru a gestiona tulburarea situației la periferie.

Și încă un aspect important, care trebuie menționat, este faptul că toate problemele interne afectau grav politica externă a lui Gorbaciov și propaganda umanistă a Noii Gîndiri (Novoe Mîșlenie). La acea vreme Gorbaciov căuta cu disperare asistență financiară externă, iar Statele Unite exploatau iscusit vulnerabilitatea internă a URSS, servindu-se de orice prilej pentru a refuza și a-i impune pe aliații săi să nu acorde ajutor URSS, condiționînd ajutorul economic cu neintervenția în alte republici, în special în țările baltice. Asta de fapt și explică dîrzenia balticilor,[47] pe de o parte, și șovăiala lui Gorbaciov, pe de altă parte. Tot din cauza acestor constrîngeri interne, Gorbaciov a fost nevoit în primăvara acelui an să accepte unificarea Germaniei fără garanția în scris că NATO nu se va extinde spre est, o decizie care nici pînă astăzi rușii nu i-o pot ierta (deși oricine în situația lui ar fi făcut la fel).

Pe scurt, Centrul nu avea nici interes, nici mijloace, nici timp și deci  nici voință să escaladeze conflictul în Moldova. Pe de altă parte, ceea ce era vulnerabilitate în cazul Centrului, reprezenta oportunitate pentru acțiunile “curajoase” pentru autoritățile de la Chișinău. Exista și motivația/interesul: Snegur și aliații săi trebuiau să se răsplătească pentru susținerea FPM-ului la șefia Sovietului Suprem, trebuia onorată înțelegerea secretă cu Druc. Și chiar dacă Snegur încă nu trăgea sforile în mod direct, acesta închidea ochii la ce se întîmplă, fiind astfel complice în fapte de uzurpare a puterii. Prin intermediul tulburărilor sociale și al violenței, puterea executivă a fost capturată cu succes, chiar dacă pe termen scurt. În plus, și puterea legislativă a fost preluată cu succes, de fapt asta fiind precondiția pentru preluarea puterii executive. Odată cu plecarea grupului „Moldova Sovietică”, Pascari nu mai avea nicio șansă să fie ales în funcție de Prim-ministru. Cei care au rămas, în special agrarienii din grupul Viața Satului, s-au adunat “în jurul drapelului”, din convingere, oportunism, sau pur și simplu de frică: ei au înțeles lecția pe exemplul deputaților transnistreni.

2) Ceea ce ține de afirmația lui Snegur precum că “n-a fost întîmplătoare” părăsirea sesiunii de către deputații din Sovetskaia Moldavia, se poate de spus că da, într-adevăr, nu a fost întîmplătoare. Dar nu din cauza insinuată de Snegur; deputații aveau motive serioase să-și facă griji pentru securitatea lor după cele întîmplate pe 21 și 22 mai! Ce le rămînea de facut în așa situație? Acuzarea lor de “joacă de copii” și de neîmpăcarea “cu vrerea poporului” venind din partea celui care s-a preocupat doar să ceară adoptarea unei hotărîri speciale privind asigurarea securității sale personale, este de-a dreptul stranie…

3) În privința misterioșilor organizatori ai tinerilor care au agresat deputații, este interesant de observat cum Snegur, în acea declarație din 25 mai, aruncă parțial vina pe FPM, dar într-o formă voalată, nu care cumva să-și obijduiască aliații și, în același timp, să se absolve de responsabilitate: “Nu s-a întreprins nici o încercare de ameliorare a situației la Chișinău, în ziua de 22 mai, cînd tensiunea a atins apogeul, din partea celor care au putut să iasă în stradă și să potolească spiritele. Vă amintesc că, în acea zi, eu eram plecat la Moscova…”[48] Reamintim aici că în memorii, Snegur afirmă că deputații au fost agresați de membrii gărzii naționale despre care scrie următoarele: “Așa și rămîne o enigmă cine i-a organizat. Cum au apărut, așa au și dispărut. Se zvonea că animatorul creării unei asemenea forțe a fost dl A. Țurcanu. Dar, în virtutea evenimentelor schimbătoare și a dispariției “gardiștilor”, așa și nu s-a revenit la investigarea cazului dat.”[49]

Cum adică “enigmă”? Cam prea multă mistică aici. Și cine este acest dn A. Țurcanu? Nu cumva Andrei Țurcanu, cel care i-a devenit ulterior consilier?… Apoi, ce înseamnă “în virtutea evenimentelor schimbătoare”? Cum “virtutea evenimentelor” poate schimba răspunderea penală?… Și cum să înțelegem că “așa și nu s-a revenit la investigarea cazului dat”? Adică ancheta a fost pornită și apoi, în mod enigmatic, încetată, după care nu s-a mai revenit asupra sa? I. Costaș afirmă la acest subiect următoarele: “În legătură cu atacarea deputaților, s-a declanșat urmărirea penală, dar a fost oprită, deși în cursul anchetei, cei care avuseseră de suferit îi recunoscuseră pe cîțiva organizatori ai acțiunii.”[50] Ex-ministrul de interne nu spune cînd s-a pornit și cînd s-a oprit ancheta și la comanda cui a fost oprită. Costaș încearcă doar să lege acest caz de V. Voronin, însă, ținînd cont că în scurt timp dlui l-a succedat la șefia Ministerului de Interne, ar fi fost interesant dacă ar fi spus mai multe despre ce a întreprins personal în chestiunea dată pînă în mai 1991 (cînd Druc a căzut în dizgrația conducerii), dar și în general despre acțiunile întreprinse împotriva tinerilor care se purtau “brutal în stradă” și a celor care stăteau în spatele lor.  

 

(Citește și a doua parte a articolului aici).

 

Note:

[1] Д. Мынзэрарь, С. Никулин, В. Соловьев, “Роль Российской Федерации в урегулировании приднестровского конфликта”, 21.04.2007, https://refdb.ru/look/2553962.html

[2] “Молдавская независимость: 24 года политической неопределённости, 31.08.2015, https://topwar.ru/81301-moldavskaya-nezavisimost-24-goda-politicheskoy-neopredelennosti.html

[3] I. Costaș, Transnistria 1989-1992. Cronica unui război “nedeclarat”, RAO, Bucureşti, 2012, p. 74-75.

[4] M. Snegur, Labirintul destinului. Memorii, Vol. 1: Calea spre Olimp, Chișinău, 2007, p. 696

[5] Ibidem, p. 727-728

[6] Ibidem, p. 438.

[7] Ibidem, p. 718

[8] Ibidem, p. 721.

[9] I. Costaș, op. cit, p. 57

[10] M. Snegur, op. cit, p. 721.

[11] Ibidem, p. 706.

[12] Ibidem, p. 700.

[13] I. Costaș, op. cit, p. 58.

[14] M. Snegur, op. cit, p. 781.

[15] Ibidem, p. 781.

[16] Ibidem.

[17] I. Costaș, op. cit, p. 56-57.

[18] M. Snegur, op. cit, p. 778.

[19] “Opinie: Uzurpatorii” Moldova.org, 15 august 2006, http://www.moldova.org/opinie-uzurpatorii-16186-rom/

[20] https://ro.wikipedia.org/wiki/Anatol_Șalaru

[21] M. Snegur, op. cit, p. 734-35.

[22] Ibidem, p. 706.

[23] Ibidem, p. 734.

[24] Ibidem, p. 738.

[25] Ibidem, p. 772.

[26] Ibidem, p. 772.

[27] I. Costaș, op. cit, p. 55.

[28] M. Snegur, op. cit, p. 773.

[29] Ibidem, p. 774.

[30] Геннадий Кодряну, ДНЕСТРОВСКИЙ РАЗЛОМ. ПРИДНЕСТРОВСКИЙ КРИЗИС И РОЖДЕНИЕ ПМР: РОЛЬ И МЕСТО СПЕЦСЛУЖБ, http://mioritix.tripod.com/virtualia/o6 

[31] I. Costaș, op. cit, p. 55.

[32] I. Costaș, op. cit, p. 55.

[33] M. Snegur, op. cit, p. 774.

[34] I. Costaș, op. cit, p. 55.

[35] Ibidem, p. 56.

[36] Ibidem.

[37] Snegur scrie că D. Postovan era atunci Procurorul General, M. Snegur, op. cit, p. 773

[38] Ibidem, p. 777-778.

[39] Ibidem, p. 778.

[40] Ibidem, p. 778

[41] I. Costaș, op. cit, p. 57.

[42] M. Snegur, op. cit, p. 781.

[43] Ibidem, p. 779.

[44] Michael Collins, “Crowds attack Estonian, Latvian Parliaments,” 15 mai, 1990, https://www.upi.com/Archives/1990/05/15/Crowds-attack-Estonian-Latvian-Parliaments/9446642744000/

[45] Ibidem, p. 780.

[46] Ibidem, p. 692.

[47] Robert M. Gates, From the Shadows: The Ultimate Insider’s Story of Five Presidents and How They Won the Cold War, New York, Simon & Schuster, 1997, p. 492.

[48] M. Snegur, op. cit, p. 779.

[49] Ibidem, p. 774.

[50] I. Costaș, op. cit, p. 56.

 

Fotografie de fundal de Gheorghii Pinhasov.

 

Acest articol face parte dintr-un proiect de dosare tematice, realizat în baza unui parteneriat dintre PLATZFORMA și Fundația Friedrich Ebert – Moldova. Articolele publicate în cadrul acestui proiect nu exprimă neapărat punctul de vedere al partenerilor.