Multe din știrile locale din Chișinău arată cam așa:
”Pe data de 27.02.2016 de pe scuarul din fața fabricii ZORILE din str. Calea Ieșilor 8 au fost tăiați ultimii zece arbori. Muncitorii încărcau rapid lemnele dar au fost opriți de activistul Alexei Dimitrov care a chemat la fața locului poliția, dar și pe ecologistul Dumitru Arion (AO Viitorul verde), pe consilierul municipal Ion Ștefăniță, iar mai tîrziu a apărut și inspectorul pe ecologie Artur Luca. Deși scuarul a fost curățat integral de copaci încă cu 3 luni în urmă, în mod inexplicabil s-a decis să fie tăiați și arborii din aliniamentul stradal care creșteau la marginea terenului reamenajat, fără să încurce planurilor de business. Cel mai probabil pentru tăierea celor 10 arbori nu exista o autorizație, în care erau incluși doar arborii tăiați anterior de pe scuar.(curaj.tv)”
sau așa:
”Disensiunile dintre protestatari și oamenii liberalului Iurie Dîrda continuă pe strada Andrei Doga 32/2 din capitală, unde se continuă în mod ilegal lucrările de construcție a unui bloc multietajat pe terenul de joacă al copiilor din blocurile alăturate, relatează Actualități.md. Și asta deși anterior Consiliul Municipal Chișinău a acordat vot pozitiv proiectului de decizie propus de fracțiunea Partidului Socialiștilor privind suspendarea construcțiilor de pe adresele Ion Creangă 1, Andrei Doga 32/2 şi Nicolae Dimo 1. (actualitati.md)”
ori așa:
”În noaptea de 25 spre 26 martie, în zona verde din preajma Circului a fost instalat un gard cu imagini reprezentative Republicii Moldova. Motivul acțiunii ar fi camuflarea construcției benzinăriei de lângă Circ. Recent, în zona verde din preajma Circului a început construirea unei stații peco ca urmare a refuzului edilului Dorin Chirtoacă de a semna dispoziția de anulare a autorizației de construcție, potrivit consilierului municipal Ilian Cașu, scrie orașulmeu.md. Consilierul municipal Ilian Cașu s-a revoltat pe pagina sa de facebook cu privire la apariția peste noapte a gardului cu fotografii: „Cinismul companiei Bemol nu cunoaște limite: hoțește, noaptea trecută, a fost instalat un gard cu imagini sacre pentru RM, doar pentru a camufla fărădelegile cu benzinăria de lângă circ. În goana maniacală după profit, Bemolul a tăiat arbori, a distrus trotuarul și construiește benzinăria pe o conductă de gaz. Regretabil pentru noi, cetățenii, că regimul tâlhăresc eliberează celor cu bani autorizație, chiar și pentru plimbări turistice în spațiul cosmic”. (diez.md)
sau
”Fabrica de zahăr din Glodeni, una dintre cele mai profitabile întreprinderi din domeniul industriei zahărului, devenită în ultimul deceniu monedă de schimb în mâinile unor grupări de interese, la 15 martie curent, după un lung proces de insolvabilitate, a fost radiată din Registrul întreprinderilor comerciale. În anul 2008, SA Glodeni-Zahăr era în topul celor 50 cele mai mari întreprinderi din ţară, înregistrând un profit de 128,8 milioane de lei. La niciun an, în noiembrie 2009, întreprinderea intră, în mod surprinzător, în faliment. Băncile care au creditat masiv întreprinderea au devenit proprietare ale activelor fabricii. Acestea, rând pe rând, au intrat în posesia mai multor companii, între care Marr Sugar Moldova SRL, Gold Crown SRL, Alimsev SRL și MagtVest SRL. În 2010 și SRL Gold Crown, unul dintre investitori, a intrat în insolvabilitate. Cel de-al doilea investitor, SRL MagtVest, care a procurat o parte din activele fabricii, a continuat să producă zahăr, sezonier, până în 2015, când nu și-a mai deschis porțile pentru producătorii de sfeclă din regiune. În 2016, și acest investitor a intrat în faliment. Instituirea unor noi administratori, așa cum prevede procedura de insolvabilitate, la SA Glodeni-Zahăr și Gold Grown nu a fost în măsură să repună lucrurile într-o albie normală.Păgubiți în acest joc al intereselor au ajuns să fie tocmai cei care au dedicat zeci de ani muncii la producerea zahărului. Chiar dacă fabrica începuse să fie fărămițată, muncitorii conștiincioși au continuat să lucreze mai multe luni, ani, fără să fie remunerați, cu speranța că ajută la redresarea situației. Când au înțeles că fabrica este furată la greu, era târziu.” (Platzforma/Anticorupție.md)
sau așa:
”Societatea pe Acțiuni Orlact din Orhei, renumită altă dată pentru maioneza și halvaua ce se produceau aici, a fost adusă la faliment, după ce conducerea a contractat zeci de credite fără acoperire. Intrată în insolvență, întreprinderea și-a trimis în concediu de muncă forțat angajații, și ”a uitat” să le mai achite salariile restante. Muncitorii, rămași la mila justiției, de trei ani încearcă să-și obțină banii munciți. Deocamdată fără sorți de izbândă. Chiar de la primele semnale că întreprinderea se confruntă cu probleme, muncitorii de la Orlact au făcut uz de toate instrumentele de apărare a drepturilor: au protestat, au sesizat autoritățile responsabile, au bătut la ușa tuturor partidelor, au scris conducătorilor de stat, dar fără izbândă. Până la urmă s-au trezit singuri pe holurile instanțelor de judecată. Unii s-au resemnat, alții au continuat să-și apere drepturile. Odată ce întreprinderea a intrat în proces de insolvabilitate, fosta conducere se spală pe mâni și spune că nu mai e în funcție, iar noul administrator numit de creditori pentru gestionarea procesului de lichidare afirmă că nu mai sunt bani. Cazul SA Orlact nu a ajuns nici în vizorul organelor de drept, deși angajații spun că au semnalat pe la toate structurile. Problemele la întreprindere au început în 2011, când acționarii majoritari decid să vândă pachetul lor de acțiuni unei singure persoane, Veaceslav Grosu. Acesta, la acel moment era fondator al SRL Multievo din Chișinău. Veaceslav Grosu, având pachetul majoritar de acțiuni, dispune schimbarea conducerii întreprinderii, numindu-l în funcția de director executiv pe Alexei Gorbatovschi. Angajaţii, care erau și acționari ai întreprinderii, s-au trezit că nu mai sunt invitați la ședințe, deci ei nu mai puteau participa la administrarea întreprinderii, așa cum au făcut-o ani la rând. Mai mult, la întreprindere a fost instituit un control arbitrar. „Au început să fie încuiate ușile peste tot, uneori eram încuiați în timpul lucrului în secții. Nu puteam ieși afără. Nu se mai întâmplase așa ceva și pentru noi era ceva de neînțeles. Eram tratați de parcă am fi furat ceva, de parcă noi eram hoții”, povestește Olga Șova, fostă angajată a SA Orlact. În 2013 întreprinderea intră în incapacitate de plată a creditelor contractate și este nevoită să trimită angajații în șomaj tehnic. În 2014 SA Orlact a întrat în proces de insolvabilitate, iar foștii salariați nu au încăput în niciun fel de planuri. Peste 80 de persoane au ajuns în pragul disperării, din cauză că nu și-au ridicat salariile de 3 ani. Unii au copii încă mici, credite la bănci, alții mai au câțiva ani până la pensie. În trei procese de judecată pe aceeași cauză au obținut decizii diferite. Chiar dacă unii au fost îndreptățiți parțial, salariile restante rămân neachitate. ” (Anticorupție.md)
Aceste viniete (și nu sunt în nici un caz unicele!) povestesc același scenariu: niște inși (numiți generic agenți economici, businessmani etc.) acționează cinic și agresiv (de cele mai multe ori ignorînd normele legale sau cele morale ori pe toate deodată!) pentru a-și realiza un interes – cel de profit.
Procedînd astfel, defrișează ilegal arbori, angajează oameni fără contract de muncă și fără garanții minime de securitate (cum a fost în cazul cantinei La Soacra, unde ”antreprenorul” a dispus utilizarea ilegală a buteliilor de gaz, care au explodat pînă la urmă lăsînd cîțiva morți și răniți), ridică construcții ilegale între blocuri, bagă fosfați în crenvurști ”fără fosfați” pe care îi mănîncă copiii în grădinițe, vînd și cumpără întreprinderi, gajează bunuri ale întreprinderii, falimentează intenționat întreprinderi de stat (pentru a le cumpăra pe bani puțini) sau private (pentru a-și lichida concurența) – acești ”antreprenori” ignoră de cele mai multe ori valorile altor inși (numiți generic societate) și trec peste majoritatea reglementărilor din domeniu (așa-zisul stat). Pentru că știu că, în majoritatea cazurilor, rămîn nepedepsiți.
În același timp, și în mod paradoxal, discursul politico-economic curent (cel care vine dinspre think-tank-uri, mass-media) nu a ajuns încă să problematizeze în vreun fel aceste tipuri de comportament neetic ale mediului de afaceri. Atunci cînd abordează o situație de genul celor descrise mai sus, mass-media și ”analiștii-experți” o tratează ca fiind un caz separat, singular, izolat. Adică un fel de măr stricat într-un coș cu mere de altfel bune și de soi. (Ceea ce trădează o atitudine cel puțin ipocrită sau un caz de aplicare a unor standarde duble : atunci cînd un funcționar public greșește, discuția e neapărat despre ”stat”, ”funcționari publici” și despre cum aceștia pun limite.)
Standardele duble nu sunt, desigur, unica problemă a discuției despre comportamentul mediului de afaceri. Confuzia dintre ”birocrație” și ”funcționarii politici” constituite un alt aspect dubios.
Atît știrile cît și analizele ”experte” tratează la grămadă ”aparatul de stat” fără a face vreo diferență între corpul de birocrați – profesioniștii tehnici care asigură respectarea normelor, elaborarea standardelor, implementarea politicilor – și ”funcționarii politici” – persoanele care fie au mandat politic cîștigat în alegeri (pentru funcțiile elective) sau sunt numite pe criterii politice (ceea ce a făcut Alianța de Integrare Europeană de la 2009 încoace).
Astfel, pentru orice pacoste făcută de primarul general Dorin Chirtoacă în Chișinău (ori de vreunul dintre oamenii numiți de el în funcție fără concurs – colegul de clasă Igor Gamrețchi-Stoicev de la Direcția Transport, vice-primarul Nistor Grozavu, șeful Direcției Relații cu Publicul Vadim Brînzaniuc) – de vină sunt, în discursul public, funcționarii de la primărie.
Ceea ce e fals. Și nedrept. Fals pentru că, o situație în care toate lucrurile sunt decise de 2-3 inși legați între ei de apartenența la acelați partid/grup de interese (așa e cu situația gheretelor din oraș, așa e cu ”marile” șantiere ale orașului, așa e în domeniul transportului public unde inși apropiați politic de un partid privatizează rutele rentabile), nu e nicidecum o situație de captivitate ”birocratică” (ci mai degrabă una de utopie a statului minimal realizată – mai minimal decît birocrația minimală din Chișinău este doar ”birocrația” statului Republica Moldova, condus, după toate aparențele, de o singură persoană). Nedrept pentru că, în numele luptei cu birocrația au de suferit funcționarii simpli, cei care își fac munca zi de zi onest, fără pîrghii reale de influență asupra situației și care trebuie să îndure, pe lîngă capriciile șefului numit politic și oprobriul (și suspiciunea) opiniei publice.
Graficele și tabelele despre aparatul de funcționari publici (compilate de Biroul Național de Statistică sau alte surse) de asemenea nu fac aceste deosebiri, după cum nu fac și altele – precum algoritmii de distribuție a organelor administrației publice unor partide în cadrul AIE, procedură prin care instituțiile de stat au devenit simple filiale de partid – sau procesul de înmulțire a vicepreședinților/viceminiștrilor/vicedirectorilor întreprinderilor de stat pentru a face loc unor persoane de la toate cele trei partidele de guvernare).
O aluzie la aceste fenomene se conține în trendul de creștere a numărului de funcționari publici în organele administrației publice centrale:
”Pe fundalul majorării numărului funcţionarilor cu funcţii de demnitate publică, începînd cu 2014, se majorează şi numărul total al funcţionarilor publici – de la 28,6 de mii în 2013 pînă la 31,7 de mii în 2014 (+11%) şi 34 de mii de la începutul anului 2015. (cu încă +7,3%). Această creştere este determinată de majorarea numărului funcţionarilor publici în organele administraţiei centrale. Dacă pînă în 2013, acest număr era de 20,7 de mii, atunci în 2014 erau deja 23,9 mii, iar la începutul anului 2015, numărul funcţionarilor era de 26,2 mii. În organele administraţiei locale, deocamdată, nu sunt schimbări.” (sursa: noi.md)
Ceva teorie… și practică.
În mod evident, statul e unicul care deține pîrghiile legitime de intervenție, cel care stabilește regulile de joc prin legi, regulamente și norme, dar și cel care veghează implementarea lor. Businessul, pe de altă parte, ar fi formele explicite sub care se manifestă energiile creative încadrate de aceste reguli. Cel puțin așa zice teoria. Tot în teorie, statul își are un domeniu specific de competență și businessul alt domeniu. Și aceste domenii sînt, teoretic, separate.
Dar practica e alta. Practica e că separarea ”stat” și ”business” nu doar că sunt greu de atins (Moldova nefiind o excepție!), ci chiar imposibilă. Practica e că, în Moldova, businessul și statul sunt una. La mai multe nivele. La nivelul stabilirii regulilor de joc, organul legislativ, Parlamentul, e compus din milionari care nu doar că au bani mulți, ci controlează fluxurile de producere a acestor bani. Milionarii (sau businessmanii, cum le place lor să-și zică) fac legi care, deloc surpriză, îi avantajează. Sau întîrzie în mod evident adoptarea altor legi ce le-ar dăuna interesele.
Exemplu: competiția în domeniul mass-media e inegală și atitudinea organelor de reglementare (CCA ) e părtinitoare… Asta nu se întîmplă din motivul că piața mediatică din Moldova nu e competitivă, ci pentru că în Parlament stau oameni concreți care au interesul ca unele legi (numărul de licențe deținute de cineva, sursa banilor – off-shore, companie înregistrată în țară) să arate așa cum arată acum pentru că asta le convine lor. Iar concurenții, la naiba cu ei. La fel e și în majoritatea domeniilor: construcții, import de îngrășăminte etc.
La modul ideal, adepții separărilor sferelor ”stat” și ”business” au în minte un stat robust, puternic și o sferă a afacerilor corectă și etică. Asta e în teorie. În practică, ”statul robust” e de fapt inspectorul din teren/funcționarul de la primăria de sector cu salariu abia puțin peste minimul de existență, care funcționar e pus să monitorizeze activitatea unor inși care, nu doar că calcă peste toate regulile de joc din domeniu, ci mai au și legături diverse cu structuri politico-economice: judecători, politicieni, deputați. Statul ideal e compus din politicieni care urmăresc interesul public și fac legi bune ce asigură realizarea optimă a acestui interes public. Tot în ideal, după ce aceste legi de realizare a interesului public au fost adoptate, funcționari de rang mai mic (aparatul) urmăresc, nestingherit, implementarea acestor legi și norme.
În practică, aparatul de stat (funcționarii de rînd) se confruntă fie cu legi proaste, fie cu norme diverse ce se contrazic reciproc (pentru că așa au fost votate de politicieni-businessmani – să fie ineficiente și fără dinți) și, pe deasupra mai suferă și presiuni politico-administrative. Așa un fost prim-ministru (acum la pușcărie pentru trafic de interes) suna șeful Fiscului, organ abilitat, iarăşi în teorie, cu colectarea unei părți legitime a bunului privat pentru interesul public, pentru a-i dicta la telefon cui să-i dea regim preferențial și scutiri și pe cine să-l plesnească după lege.
Concluzie (ipo)critică.
Există zeci de ONG-uri, think-tank-uri și alți ”cîini de pază” care ”disciplinează” statul, scriu strategii despre ”reformarea” (înțelege minimizarea acestuia), îi pîndesc cea mai mică abatere de la nebuloasa ideologică niciodată definită pînă la capăt a ”economiei de piață” și îl pocnesc patetic în numele ”concurenței libere” și ”spiritului antreprenorial”.
Rareori însă (un eufemism pentru niciodată!) vajnicii apărători ai concurenței libere nu se apucă să țină predici despre responsabilitatea mediului de afaceri, să-l învețe pe acesta că are niște obligații față de societatea din a cărei nevoi își extrage banii.
Dar şi mai rareori aceşti cîini de pază propun soluţii concrete pentru diminuarea, dacă nu încetarea reală, a interferenţelor dintre business şi stat.
suna cunoscut 🙂
da, e un fenomen comun la scara regionala si chiar globala…
@ Vitalie
Mi se pare ca distinctia intre teorie si practica pe care o faci este simplista, nepermis de simplista. Cand spui: „Cel puțin așa zice teoria. Tot în teorie, statul își are un domeniu specific de competență și businessul alt domeniu. Și aceste domenii sînt, teoretic, separate.” „Asta e în teorie.” Care teorie? Exista o multime de teorii si fiecare pleaca de la premise diferite in ceea ce priveste relatia stat-business.
In textul pe care ti l-am trimis, pe care probabil l-ai citit, discutam si eu separarea celor doua sfere fara a intra in amanunte teoretice. Statul despre care vb este statul weberian. Ia ca exemplu statul german. Problema in postcomunism, in mod special in Moldova acum, este lipsa autonomiei statului vizavi de mediul de afaceri. Statul capturat nu este nimic altceva decat un stat lipsit de autonomie. Aceasta autonomie este posibila, chiar si in conditiile in care legaturile dintre politicieni si afaceristi sunt stranse, dupa cum mentionezi. Anume politicile sporirii autonomiei statului vizavi de mediul de afaceri constituie dezlegarea problemei statului capturat.
Exepmplele de mai sus sunt abuzuri de drept sau incalcari directe ale legislatiei in vigoare. Pacat ca cei care au studii de sociologie nu au studii de drept. Desi abuzul de orice fel poate fi inteles si sociologic…
PS: Mi se pare neserioasa ideea de shaming ca metoda de disciplinare a comportamentului agentului comercial. Iarasi lipsa studiilor de drept isi spun cuvantul.