Intro (din partea redacţiei)
Ar trebui să învăţăm atît din succesele cît şi din greşelile vecinilor noştri. Cu atît mai mult cu cît sîntem ieşiţi din aceeaşi ţară, am fost parte a aceluiaşi sistem construit vreme de decenii. Rămînem şi acum parte integrantă a aceluiaşi areal politic şi cultural (indiferent de aspiraţiile noastre politice şi bovarismele noastre culturale). Mai întîi Ucraina ne-a dat o lecţie – e drept, negativă. O lecţie despre cum îţi poţi scinda o ţară şi cum să schimbi nişte oligarhi pro-ruşi pe nişte oligarhi pro-europeni, rămînînd în cleștele oligarhiei (oligarhia ucraineană în frunte cu președintele Poroșenko, așa cum reiese din recentele dezvăluiri din PanamaPapers, nu s-a sfiit să-și scoată banii în off-shore și paradisuri fiscale în timp ce țara se afla în război și în timp ce ucrainenii simpli mureau pe front, dotați, îmbrăcați și hrăniți insuficient!). Acum, confraţii din Azerbaidjan și Armenia sînt pe cale de a scoate de la frigider un conflict, într-un context de criză economică, dublată de o criză socială şi politică. Pentru nişte elite corupte şi incompetente, reanimarea arhetipului duşmanului şi mobilizarea societăţii într-un război fratricid nu pot fi decît salvatoare în condiţiile în care această societate este gata să izbucnească într-un conflict deschis cu puterea (din motive economice şi politice). În Moldova, avem exact aceeaşi situaţie: un conflict latent, o societate divizată, dar ajunsă la limita răbdării, gata să-i apuce de gît pe cei de la guvernare. Singurul nostru „avantaj” este că nu avem petrodolari (fie şi ieftiniţi, în această conjunctură mondială). Dar noi am avut 1 miliard de dolari. Pe care nu-i mai avem. Nu trebuie să fii Nostradamus ca să-ţi dai seama că nimeni nu va pune miliardul cu pricina înapoi, decît tot cetăţenii RM, cu spinarea proprie. Atunci cînd cei de sus nu-i vor mai putea ţine în frîu pe cei de jos, imaginea duşmanului şi năluca războiului geopolitic – care tot bîntuie de cîţiva ani încoace în discursul partidelor „pro-europene” –, vor fi scoase de la frigider şi ridicate pe post de steag. Iar cînd poporul nu-i va mai crede, profeţia guvernanţilor pro-europeni va dobîndi substanţă. Un război (cu Rusia, cu Transnistria…) ar putea fi singura lor şansă. Iar cînd aceştia vor ajunge la ananghie, nu vor zăbovi să o folosească. Din acest motiv, trebuie să fim foarte atenţi la ceea ce se petrece în regiune şi să luăm învăţăminte. Şi să ne păstrăm vigilenţa, nu atît faţă de vecinii noştri de la răsărit, ci mai ales faţă de felul în care guvernările noastre caută să ne mobilizeze împotriva unui duşman exterior închipuit (care însă poate deveni real!), doar pentru a ne face să ne întoarcem faţa de la adevăratul adversar, din interiorul – mai exact de la vîrful – societăţii noastre. Să citim deci cu atenţie şi cu luare aminte acest interviu, în care cercetătoarea azeră Sevil Huseynova ne-o spune foarte clar, deşi într-o manieră sobră şi echilibrată. Cine are urechi să audă. (P.N.)
Чтобы прочитать интервью на русском языке, перейдите на эту ссылку.
PZF: Ai putea te rog să le spui cititorilor din Moldova din ce motive acest conflict din Nagorno-Karabah, pe care toţi îl ştiam „îngheţat” de 22 de ani, s-a înfierbântat recent şi, iată, a dus la moartea tragică a peste 40 de oameni?
Sevil Huseynova: În primul rând, trebuie spus că conflictul din Karabahul de Munte (Nagorno-Karabah), spre deosebire de alte conflicte din spațiul post-sovietic, inclusiv conflictul transnistrean, nu este unul înghețat. Acest conflict a fost calificat drept un „butoi cu pulbere” sau unul „mocnind” (simmering) – aceste denumiri reflectă mai bine realitatea. Schimbul reciproc de focuri nu s-a oprit în 1994, când a fost semnat protocolul de la Bishkek de încetare a focului. Dar intensitatea lor a fost în creștere de la un an la altul. Astfel, numai în 2015, de ambele părți au fost ucişi mai mulţi militari și civili decât în toți anii după încetarea focului. În ambele țări, rapoartele de pe linia frontului potrivit cărora o parte sau cealaltă a încălcat încă o dată acordul de încetare a focului au devenit destul de comune. Din păcate, linia frontului în unele locuri este strâns mărginită de localități. În această privință, victimele acestor focuri sunt atât civili, cât și militari. Mai mult decât atât, de ambele părți sunt implicaţi lunetiști, ceea ce face dificil traiul de zi cu zi în aceste așezări. Astfel, şi armenii din Karabah și azerii care trăiesc de-a lungul liniilor frontului s-au obişnuit cu conflictul permanent și cu ostilitățile de ambele părți.
Ce s-a întâmplat la începutul lunii aprilie a acestui an, și anume escaladarea violenței, care a dobândit deja numele de „război de patru zile”, a fost o consecință logică a politicii urmate de cele două țări timp de peste 20 de ani. De exemplu, în Azerbaidjan, stările de spirit vindicative din societate au fost alimentate de o ideologie a statului. Sursele acestei ideologii sunt, în primul rând, mass-media și învăţământul. Anume, în toți acești ani, tânăra generație a fost educată în spiritul revanșismului militarist și al refuzului de a găsi căi de compromis necesare pentru o soluționare pașnică. S-a cultivat imaginea duşmanului. În toți acești ani, Azerbaidjanul și-a sporit puterea militară. Bugetul militar al Azerbaidjanului în 2015 a fost de 1,7 miliarde de dolari, ceea ce constituie o sumă de patru ori mai mare decât bugetul militar al Armeniei. A existat un moment în care bugetul militar al Azerbaidjanului depășea întregul buget al Armeniei. Trebuie să spun că imaginea inamicului este susținută şi în Armenia, în ciuda faptului că ea este partea „câștigatoare”. Deşi, dacă se poate numi aceasta o „victorie” rămâne o mare întrebare.
Desigur, există o întrebare și mai importantă: de ce acum a escaladat conflictul pînă la aşa un nivel? Cu sprijinul Grupului de la Minsk al OSCE, de-a lungul anilor au fost făcute eforturi pentru o soluționare pașnică a conflictului. În ciuda acestui fapt, președintele Azerbaidjanului, Ilham Aliyev, în timpul domniei sale din 2003, în repetate rânduri a făcut declarații cu privire la necesitatea de a restabili integritatea teritorială a țării prin utilizarea forței militare, în cazul în care Armenia nu renunță la politica de ocupare. La rândul său, Armenia nu a mers nici ea la compromisuri în ceea ce privește soluționarea problemelor refugiaților din Azerbaidjan pentru a se întoarce la baştină sau pentru a elibera zonele de ocupaţie nelegate de Karabah.
Unii experți independenți nu exclud reluarea ostilităților în cazul unei eventuale tulburări sociale din țară. În 2015, prețurile petrolului au scăzut brusc, economia Azerbaidjanului pentru prima dată se confruntă cu o criză gravă, are loc o devalorizare a monedei naționale, crește ratei șomajului. Ţara trece printr-o serie de proteste spontane, creşte numărul nemulțumiților. Mie mi se pare că toate aceste evenimente, împreună cu situația geopolitică actuală, au jucat un rol în exacerbarea tensiunii din Karabah. Având în vedere aceste probleme sociale și economice, guvernul a decis să „recupereze” în acest domeniu. Mai degrabă, a fost un fel de repetiție pentru a-şi testa propriile puteri și pe cele ale adversarului.
PZF: Poate că ar fi utilă o întoarcere înapoi: ai putea să ne aduci aminte ce anume a susţinut viabilitatea relativă a acestei enclave din punct de vedere administrativ, economic, cultural, vreme de mai bine de 22 de ani? Întreb aceasta pentru că în cazul Republicii Moldova se ştie că Transnistria este şi a fost susţinută politic şi financiar de Federaţia Rusă, care, potrivit unor estimări, „investeşte” în această regiune separatistă circa 1 mlrd USD anual. Aşadar, cine şi ce susţine Karabahul de Munte?
S.H.: Înainte de conflict, regiunea Nagorno-Karabah a fost pe teritoriul RSS Azerbaidjan și nu a avut o graniță comună cu Armenia. În timpul războiului din 1991-1994, teritoriul Karabahului a intrat sub controlul forțelor armene și în plus au fost capturate și ocupate alte șapte raioane ale Azerbaidjanului, adiacente faţă de această regiune. Astfel, Armenia şi-a asigurat o graniță comună cu Karabah-ul. În ciuda declarației de independență, din punct de vedere economic și cultural, Karabahul este, de fapt, o parte a Armeniei. Pe teritoriul autoproclamatei Republici Karabah se află forțele armate ale Armeniei, se fac investiții, inclusiv şi cu ajutorul diasporei armene.
PZF: Am aflat cu uşurare că a fost încheiat un acord de pace dintre Armenia şi Azerbaidjan. Câte şanse are acest acord să dureze?
S.H.: În a cincea zi după declanşarea ostilităților, a fost semnat un acord de pace. Chiar dacă, acesta este perodic încălcat de ambele părţi, dar cu acest lucru, așa cum am mai spus, toată lumea s-a obişnuit. Cel mai important, ca urmare a acestui „război de patru zile”, forțele armate azere au reluat controlul asupra unei mici părţi din teritoriile ocupate (aici mă refer la cele șapte raioane din Azerbaidjan), provocând moartea, potrivit unor diverse estimări, între 30 şi 60 de persoane numai de partea Azerbaidjanului, şi sute de case distruse. Totuşi, în ciuda acestor pierderi, majoritatea populației a îmbrățișat cu entuziasm izbucnirea ostilităților, în țară se înregistrează un spirit înalt de mobilizare și creșterea unui patriotism exacerbat. În paralel, putem vorbi de o creștere accentuată a sentimentelor revanşarde în Armenia. Din păcate, acest lucru arată că șansele unui acord de pace sunt minime, chiar și pe termen lung.
PZF: Există totuşi vreun plan şi vreo posibilitate reală de pacificare în regiune? Cine este, de fapt, interesat de menţinerea acestui conflict potenţial?
S.H.: Mai mulți văd recenta escaladare a evenimentelor drept o urmare a acțiunilor unor actori externi, în special Rusia. Dar Rusia, mi se pare, nu ar fi interesată să schimbe status quo-ul stabilit. Conflictul din Karabah a constituit un fel de pârghie de presiune politică din partea Rusiei asupra Azerbaidjanului. În plus, în toți acești ani ea a furnizat armament ambelor părți, în diferite regimuri. Singura parte interesată de schimbarea status quo-ului este Azerbaidjan, ceea ce a şi încercat să facă.
Dacă vorbim despre planurile de pace, după cum vedem toate eforturile de menținere a păcii la nivelul organizațiilor internaționale au eșuat. Mi se pare că acest lucru este în primul rând o problemă a caracterului autoritar al regimurilor din țările aflate în conflict. În toți acești ani inițiativele de pace provenite din societatea civilă au fost strâmtorate din procesul de pacificare, iar activitatea organizațiilor de pacificare a fost marginalizată. Astfel, autoritățile ambelor părți au monopolizat în totalitate procesul de pace. Din acest motiv, escaladarea conflictului depinde de decizia a unia sau a doi oameni și nu a societății în ansamblu. În ciuda acestui fapt, există mai multe inițiative de pace la nivelul societății civile, într-una din care sunt implicată.
Colegii mei și eu credem că conflictele teritoriale nu pot fi rezolvate, în principiu. Noi credem că, deoarece, în principiu, nici un conflict nu poate fi soluționat, acestea trebuie transformate. De exemplu, prin schimbarea discursului dominant despre conflict în mass-media, manuale etc. Putem vedea cât de important este rolul jucat de limbaj în contextul conflictului. Există, de asemenea, ideea de propagare a perspectivelor de integrare regională, ca una dintre alternative la situaţia actuală, în care granițele naționale nu vor juca un rol important. Dar, din păcate, acestea și multe alte inițiative, importante pentru formarea condițiilor necesare pentru coexistența pașnică, se bucură de o cerere redusă în condiţiile popularităţii retoricii beligerante și militarizării generalizate.
Tradus din rusă de Petru Negură.
Sevil Huseynova este doctorandă la Institutul de Etnologie Europeană, Universitatea Humboldt, Berlin. Activează în cadrul Imagine Center for Conflict Transformation. Actualmente este bursieră a Colegiului Nouă Europă, programul „Pontica Magna”.
Imagine de fundal: sursă.
