ARTICOLE.
Expert-Grup a publicat un nou buletin despre starea economiei moldovenești: Realitatea Economică din octombrie 2015 (#54) ”Economia moldovenească continuă să se afle în recesiune. Pentru a unsprezecea lună consecutiv, Indicele Compozit Anticipator, calculat lunar de Expert-Grup și care agreghează 6 indicatori macroeconomici de referință, se află sub nivelul de 100, relevând faptul că economia se contractă. Per ansamblu, pentru anul 2015, ne așteptăm la o scădere a PIB-ului de -0,5% (scenariul de bază) și -2,5% (scenariul pesimist). Principalele canale prin care se propagă criza economică sunt sectorul bancar, exporturile și remiterile. Totuși, pe lângă criza economică, criza bugetară și problemele din sectorul bancar, Republica Moldova se confruntă cu o criză mult mai fundamentală: criza profundă de țară. Atenționăm că perpetuarea acesteia riscă nu doar să submineze vectorul pro-european al Moldovei, ci să ducă la falimentarea întregului sistem democratic de guvernare.”
Europa Liberă a realizat un interviu cu Adrian Lupușor, directorul executiv al Expert-Grup: ”Noi am accentuat că principalele canale prin care se propagă criza economică sunt cele pe care le-ați menționat şi Dvs. şi anume sectorul bancar, exporturile şi remiterile. În sectorul bancar avem probleme destul de mari cauzate de criza de încredere în bănci în rezultatul falimentării a trei bănci importante. La moment, crește foarte mult nivelul activelor toxice în sistem. În acelaşi timp scade creditarea, volumul creditelor noi. În septembrie a scăzut cu circa o treime, de exemplu. Exporturile, la fel, sunt în stagnare. În august a fost înregistrată o scădere de circa 28 la sută, în mare parte din cauza exporturilor spre Federația Rusă. Remiterile au înregistrat o scădere record de 47 la sută, în luna august. Nici în anul 2009 nu am văzut o scădere atât de mare. Acești indicatori denotă tendințe extrem de îngrijorătoare privind intrarea Moldovei în recesiune economică.”
Aneta Grosu, pe ZdG, despre riscul ca următoarele ajutoare externe, venite din partea UE şi alţi donatori / creditori, ar putea nimeri în „buzunarele” unor funcţionari corupţi de rang înalt: „Transparency International semnala, după evaluarea numeroaselor instituţii responsabile de prevenirea şi combaterea corupţiei în Armenia, Azerbaidjan, Georgia, R. Moldova şi Ucraina, că aceste ţări urmează să primească asistenţă din partea UE în valoare de cel puţin 16,6 miliarde USD în următorii cinci ani. În acest context, Transparency International constata că riscul ca aceşti bani să ajungă în „buzunare corupte” este inacceptabil de mare. // Şi şeful Delegaţiei UE la Chişinău, Pirkka Tapiola, avertiza autorităţile R. Moldova că, „dacă se va constata orice fel de risc precum că banii plătitorilor de taxe europeni, care nu sunt oameni bogaţi, şi că fondurile europene sfârşesc prin a ajunge indirect în buzunarele celor care au cauzat problemele din sistemul bancar, iar aceste probleme nu sunt rezolvate, atunci, cu siguranţă, înseamnă că avem probleme serioase care pot pune în discuţie capacitatea UE de a oferi noi suporturi financiare”.
Şi un comentariu critic de Valentin Lozovanu, pe Facebook, la acest articol: „Trebuie făcută o distincție clară despre ce fonduri e vorba. // 1. Cele gestionate prin sistemele naționale (management financiar și procurări). (…) 2. Cele gestionate prin intermediul sistemelor donatorilor. Aici se includ asistența externă implementată de către donatori finanțatori și implementatori, societate civilă, companii de consultanță. (…) Există cîteva rapoarte/capitole de țară efectuate de către OECD despre eficiența ajutorului pentru dezvoltare acordat Moldovei, cîteva articole și un studiu pregătit de cîteva ONG-uri din Moldova (la care am lucrat și eu). Invit la lecturarea lor. (…) Ceea ce ne comunică Ziarul de Garda nu face decît să perpetueze anumite bănuieli fără să ofere mai multe informații. Și e cumva naiv să aștepți de la instituțiile de stat anchete cînd vorbești despre capturarea lor de către interese obscure. La fel ca și de la donatori să raporteze neregulile din propriile sisteme. Aceasta e rolul și grija societății civile și jurnalismului de investigație din ambele țări – donator și beneficiar cît și, mai ales acolo unde justiția lucrează și aceste cazuri sunt descoperite/mediatizate, a organelor de drept.”
O postare tare faină pe un blog moldovenesc de limbă engleză despre stereotipurile mass-media externă față de situația din Moldova : ”On October 29, 2015, after just 90 days in office, Prime Minister Valeriu Strelet lost a no-confidence vote, becoming the third head of cabinet to be censured by Parliament after Ion Sturza (1999) and Vlad Filat (2013). Following Filat’s arrest, it was only a matter of time until Strelet would be forced to go, since he was too committed to defending his former boss by attempting to retaliate against the Anti-Corruption Center and the Democratic Party. Strelet was perfectly aware that his days as PM were numbered, when he warned that a plot was brewing against Moldova and its European course. For Strelet, it may seem like a conspiracy, when his boss just went to jail, but it is not. It simply is the natural conclusion of Filat’s rivalry with Plahotniuc. More importantly for the much trumpeted up geopolitical implications of the ensuing crisis, it was not Russia that made Filat take those (alleged) bribes. So, using the threat of pro-Russian parties coming to power in order to cover up your own mess is getting old. Enough with geo-politicizing governance failures and outright corruption! This only feeds the culture of political impunity. Truly, Moldova is facing a mess of astronomic proportions, but its roots are inherently local, nonetheless. Moldovan politicians have long learned to imitate reforms and pay lip service to their commitments. Their western ‘development partners’ learned to turn a blind eye largely because of the much hyped anti-Russian hysteria. International media plays a major role in feeding that frenzy, which may or may not be justified in the broader geopolitical landscape, but it is certainly damaging to those trapped in the crossfire. In the case of Moldova, potential risks posed by pro-Russian factions are constantly overestimated, while clearly underestimating the risks generated by the so-called pro-European parties. NewEurope rightly points out the doublespeak when pro-western tycoons are called magnates; meanwhile pro-Russian ones are called oligarchs.”
ANRE a decis totuși să păstreze prețurile majorate la energie electrică.
Săptămîna trecută a decedat antropologul francez René Girard, autorul, între altele, a unor studii fundamentale a fenomenului ”țapului ispășitor” și a rolului acestuia în constituirea și funcționarea societăților umane.
Un reportaj, pe Casa Jurnalistului, de la protestele din București: ”Cam toată lumea vrea demisia lui Ponta-Oprea-Piedone. Mai departe, fiecare cu România lui. Unii vor să se schimbe tot sistemul, alții și-au promis să nu mai arunce țigări pe jos și să respecte regulile de circulație. Poate ar trebui să ne implicăm, îi spune un puștan amicului în timp ce își fac loc prin mulțime. Poate chiar în politică.
Vrem sănătate, nu securitate!
Vrem spitale, nu catedrale!
OK, o direcție există: Statule, ai grijă măcar de viața oamenilor; cu spiritualitatea și viața privată ne descurcăm noi. Un tip explică gesticulând spre jandarmi: Pentru mine nu există primit ordin. Sunt liberul meu arbitru.
Liberul arbitru s-a cam enervat de data asta, astfel că la Palatul Parlamentului s-a strigat Dați-le foc!, apoi Băi, hai să mergem la catedrala neamului, să facem haos acolo.”
Și o analiză generală a situației de sociologul Barbu Mateescu: ”Modificările de mentalitate au loc încet. Dar există și o excepție: schimbările de structură. Acestea „amestecă pachetul de cărți”, impulsionează societatea, descătușează noi energii. Creează începutul modificărilor bruște de mentalitate sau iluzia acestui început. Când aceste schimbări nu au loc natural dar dorința de schimbare e la cote mari, schimbarea trebuie realizată formal. Dacă aș fi un politician mare, m-aș gândi serios să promovez ideea ca Parlamentul să devină cameră constituantă. Fenomenul creării unei noi constituții ar trebui făcut cât mai transparent și larg cu putință. Ar trebui dezbătut seară de seară la televiziuni, promovat intens, ar trebui să devină punctul central de atenție al societății, nu ca în 2003, nu ca în 2013. Și asta timp de un an de zile. Dacă revoluția nu există, ea trebuie emulată. Trebuie să avem dezbaterea constructivă, dinamică, optimistă de după revoluție, dar fără aspectele sângeroase ale revoluției.”
Costi Rogozanu, pe Vox Publica (RO), despre coabitarea dintre funcţionarii statului şi businessurile private, în contextul accidentului tragic de la Colectiv: „Tabăra business şi tabăra politicieni-funcţionari se înţeleg şi se beştelesc. Se urăsc, dar coabitează cît timp treaba merge. În timp de criză se antagonizează. Ai zice că antreprenorul erou luptă cu vicisitudinile administraţiei zi de zi. Între cele două fronturi însă nu mai există probleme sociale, angajaţi precari, exploatare nemiloasă, privare de drepturi de bază (la acoperiş deasupra capului, hrană zilnică). Nu mai există grijă pentru foc, calitatea apei, aerului etc. (…) Catastrofa a fost produsă de politica ultraprobusiness, totul pentru angajator, cu ceva taxări informale, dar fundamental pro-afacere. Pentru că altfel, nu-i aşa?, nu se poate, altfel am bloca industria entertainmentului, toţi fac aşa, toţi întrerup sistemul antiincendiu pentru că se fumează, toţi înghesuie în subsoluri clienţi pentru că aşa se face. Dispreţul afaceristului pentru carnea de tun (financiar) şi nepăsarea autorităţilor în faţa acestei relaţii ar trebui să ne pună împreună pe gînduri. NU separat. NU eliminînd partea privată a vinovăţiei. // Care a fost marea revoluţie a centrului vechi bucureştean? S-au găsit peste noapte megainvestitori să-şi bage banii în renovări reale? A băgat primăria bani în siguranţa cetăţenilor, a îmbunătăţit infrastructura? Nu. Marea inovaţie politică a fost: intraţi băieţi în cartierul ăsta cu clădiri pe cale să se prăbuşească, amenajaţi ce puteţi, daţi un var, faceţi ce puteţi şi aşteptaţi cutremurul. Şi uite aşa a apărut o oază de sclipici turistic şi fîntînă de profit. Dacă-i întrebi pe cei care au investit cum e, îţi vor spune imediat că e un coşmar, că se chinuie, că primăria nu face şi nu drege. Păi asta a fost şi ideea, să nu facă şi să nu dreagă. Aşa v-aţi dezvoltat.”
Tatiana Beghiu, în ZdG despre provocările cu care se confruntă copiii cu cerinţe speciale pentru a fi integraţi în sistemul de învăţămînt şi ne povesteşte despre eventuale soluţii care ar uşura acest proces: „Copiii cu cerinţe educaţionale speciale (CES), pe lângă faptul că se confruntă cu probleme de sănătate, mai trebuie să ţină piept şi societăţii, care, deseori, nu-i înţelege şi nu-i acceptă aşa cum sunt. Deşi se vorbeşte mult despre beneficiile educaţiei incluzive, mulţi nu cunosc, deocamdată, ce presupune aceasta.// În prezent, doar jumătate dintre copiii cu CES învaţă în şcoli obişnuite, în timp ce alţii îşi trăiesc viaţa între pereţii casei sau în vreun centru specializat. // La Călăraşi, l-am întâlnit pe Ion Mogâldea, tatăl unui băiat cu nevoi speciale. „Gheorghe este student în anul doi la o universitate din Olanda. A absolvit Colegiul Pedagogic de la noi, timp de un an şi-a făcut studiile în SUA, apoi în Anglia. Acum e în Olanda. Fiind foarte activ, le reuşeşte pe toate”, ne spune cu mândrie Ion Mogâldea.// Acum un an, Gheorghe a decis să plece în Olanda, împreună cu mama sa, Maria Mogâldea. „Am stat singur în SUA şi în Anglia. Mi-a fost suficient”, explică Gheorghe. „Am fost la universitatea din Moldova. Am văzut că nu sunt condiţii pentru persoanele cu dizabilităţi. I-am întrebat pe cei de la universitate: cum va reuşi un copil cu dizabilităţi să urce scările, dacă ascensorul nu funcţionează şi nici nu au de gând să-l repare? Decanul facultăţii ne-a spus că studenţii se ajută unii pe alţii, dar că, de obicei, cei cu CES învaţă prin corespondenţă”, îşi aminteşte mama lui Gheorghe. „De ce să deranjez pe cineva, dacă pot să plec acolo unde totul este construit astfel încât să corespundă necesităţilor fiecărui student?”, o completează Gheorghe. (…) Mogâldea e una din cele patru familii care, în 2002, au fondat Asociaţia de Sprijin a Părinţilor cu Copii cu Dizabilităţi „Dorinţa”, din Călăraşi. „Ideea unei asociaţii mi-a venit din dorinţa de a-mi ajuta copilul. Am vrut să-i ofer fiului nostru, dar şi altor copii cu dizabilităţi un viitor mai bun şi şansa de a învăţa ca şi ceilalţi copii. La început ne-a fost greu. Părinţii erau chinuiţi, disperaţi, copiii erau izolaţi, societatea îi ignora, unii întorceau capul sau îşi făceau cruce când vedeau un copil în scaun cu rotile, alţii, din compasiune, aruncau vreun leu … Toate acestea nu aveau decât să-i izoleze şi mai mult pe aceşti copii. Ne-am întrebat: ce putem face? Aşa am decis să fondăm un centru în casa noastră, pe care voiam să o scoatem la vânzare”, ne spune Ion Mogâldea. Au trecut 13 ani de când familia oferă gratis casa unde acum este amenajat un centru pentru copiii cu CES. „În aceşti ani, am trecut prin multe greutăţi, a trebuit să trecem cu vederea indiferenţa şi mentalitatea rigidă a societăţii”, adaugă Maria.”
Un foarte bun reportaj de Liuba Şevciuc, la Europa Liberă / Moldova 1 („Pur şi Simplu”), despre privatizarea frauduloasă, i.e. înstrăinarea patrimoniului arhitectural aflat cîndva în gestiunea statului: „Zeci de conace și alte monumente cu statut protejat au ajuns prin înşelăciune sau diverse scheme de privatizare ilegală în proprietate privată. Vândute ulterior pe bani buni, deseori repetat, acestea au ajuns să fie lăsate de izbelişte sau distruse cu premeditare. Şi asta în timp ce legea interzice privatizarea imobilelor de importanţă naţională. Bineînţeles că multe, dacă nu chiar toate aceste privatizări frauduloase nu aveau cum să fie posibile fără intervenţia interesată a unor reprezentanţi ai autorităţilor locale sau centrale…”.
Un studiu, relatat într-un articol recent în The Guardian şi sintetizat pe Hotnews.ro, despre copiii educaţi în familii religioase (creştini şi musulmani) şi nereligioase. „Studiul s-a concentrat pe efectele vizionarii unor clipuri in care se imbrancesc copii. De asemenea, copiilor li s-au dat mai multe abtibilduri, pe care trebuiau sa le imparta celorlalti. Rezultatele finale ale studiului au aratat ca cei care proveneau din familii crestine si musulmane au dat dovada de mai putin altruism, fata de cei crescuti intr-un mediu non-religios.” Rezultatul studiului arată că „(…) religia afecteaza tendintele punitive ale copiilor, astfel, copiii religiosi tind sa judece mai aspru actiunile celor din jur. In acelasi timp, copiii musulmani ii judeca mai aspru pe ceilalti in relatiile interpersonale, decat cei crestini sau non-religiosi. Iar, copiii musulmani au tendinta de a cere pedepse mai grele decat ceilalti copii. // Studiul a aratat si ca parintii credinciosi isi vad copiii ca fiind mult mai empatici si sensibili decat ceilalti, tocmai pentru ca cei mici au fost crescuti in spiritul moralitatii religioase.”
Thomas Fazi pe opendemocracy despre cum putem depăși neoliberalismul: ”Personally, I think one of the Left’s greatest theoretical and strategic blunders was/is that of believing that there is a causal, mechanical relationship between economic crises and progressive change. If anything, history shows that the opposite is true, with crises usually leading to regressive, right-wing and authoritarian backlashes, especially if the balance of forces is heavily tilted towards capital vis-à-vis labour (as it clearly is today). Progressive change, on the other hand, is usually the outcome of either systemic destruction – i.e., war, which usually leads to a huge destruction of capital/wealth as well – or struggle. In other words, there is no self-correcting mechanism embedded into capitalism. (…) It is more likely that a new crisis will lead to one of the following two scenarios: a major downturn that creates some significant disruption but doesn’t threaten the overall stability of the system, in which case, in the absence of mass mobilisation, we will see a similar response to the one witnessed post-2008 (short-lived Keynesianism followed by a return to business as usual); or a full-blow implosion of the system, in which case we will have much more to worry about than austerity, and we will probably have to face a fair amount of destruction before returning to a ‘new normal’ – if ever. Comrades, let’s not make the same mistake twice. Let’s not fool ourselves that change will come from above, if only we state our case in a sufficiently convincing manner. That the system will reform itself for the better in order to survive. Progressive change will only come about as the result of concrete political struggle. The alternative, as always, is barbarism. ”
Arhitectul cilian Alejandro Aravena, curatorul Bienalei de Arhitectură de la Veneția de anul viitor vorbește, ntr-un interviu pentru the-village.ru, despre implicațiile sociale și politice ale arhitecturii: ”Социальная ответственность присуща работе архитектора. Архитектурный проект — это всегда ответ на некий вопрос. И если вы хотите сделать его полным, то, скорее всего, у вас не получится исключить социальное измерение. Качественный продукт по определению предполагает, что нельзя сделать вид, будто главный вопрос менее сложный, чем он есть на самом деле. Он состоит из экономического, правового, экологического, эстетического и общественного измерений. То же касается и политического измерения. Нет ни одного архитектурного проекта, который не был бы политическим высказыванием. Даже такие менее очевидные вещи вроде музея, монумента или частной резиденции. Например, архитекторы, которые строят для богатых, пытаются подорвать отношения с более бедными классами в своих проектах. Невозможно не включить политическое измерение, если вы своим проектом хотите осветить все аспекты поставленной задачи. Даже источники финансирования связаны с политикой. Даже если вы не хотите делать никакого политического заявления, это уже политическое заявление. Можно сказать и наоборот: нет способа не произвести политического высказывания, занимаясь архитектурой. Когда недавно Заха Хадид демонстративно покинула интервью с журналисткой BBC, которая задала ей вопрос о смертях рабочих во время строительства стадиона в Катаре, она посоветовала СМИ тщательнее проверять факты. Дизайн здания (то есть изначальная зона ответственности архитектора) не имел никакого отношения к трагедии. Я вообще не думаю, что есть какие-то архитектурные особенности проектов, которые опаснее для рабочих, чем другие. На стройках есть процедуры техники безопасности, которым необходимо следовать вне зависимости от устройства здания. И ответственность архитектора — проверять, насколько это возможно, как строительные компании соблюдают технику безопасности. Это бинарная оппозиция: она либо соблюдается, либо нет, так что вопрос о слабости или силе архитектора здесь не стоит. И архитектор должен убеждаться в том, что всё идёт по правилам. Если вы этого не делаете, то вам не стоит быть архитектором такого здания, но ответственность всё равно распространяется на всю систему строительства, на правовую систему, на внутренние процедуры безопасности строительной компании. Ответственен и клиент, который обязан требовать от последней следовать технике безопасности. Защищать человеческие жизни — всеобщая задача.”
O înregistrare video cu sociologa Monique Pinçon-Charlot despre natura oligarhică a orînduirii democratice şi liberale din Franţa actuală: « La séparation des pouvoirs, au moins au sein de cette oligarchie, fait donc partie de la mythologie démocratique, puisque dans la réalité de leur vie quotidienne les grands bourgeois, les nobles fortunés sont dans le conflit d’intérêt fait classe sociale, en échangeant sans cesse entre eux préférences, services et informations. Donc notre approche de la corruption est de conclure qu’elle est consubstantielle de la classe dominante. La corruption est en résultat la collusion de faits entre les différentes composantes du pouvoir. »
Frank Furedi, în Aeon, ne povesteşte o scurtă istorie culturală a credinţelor privind pericolul moral pe care cărţile l-ar prezenta mai ales asupra celor slab educaţi şi a femeilor. Mai citim, printre rînduri, că aceste convingeri au pus bazele cenzurii moderne, aplicate sistematic în toate regimurile moderne, mai cu seamă de cele autoritare: „Moralisers who feared the malevolent influence of texts drew the conclusion that censorship served the functional equivalent of quarantine. (…) For the first time in their career, my academic colleagues report that some of their students are asking for the right to opt out of reading texts that they find personally offensive or traumatising. This self-diagnosis of vulnerability is unlike the traditional call for a moral quarantine from above. Once upon a time, paternalistic censors infantilised the reading public by insisting that reading literature constitutes a serious risk to its health. Now young readers infantilise themselves by insisting that they and their peers should be shielded from the harm caused by distressing texts. (…) Yet any reports of psychological damage from reading disturbing texts appears to be based on anecdotal rather than rigorous empirical evidence. As the psychologist Richard McNally at Harvard University reported in his review of recent research for Pacific Standard last year: ‘The use of trigger warnings doesn’t just underestimate the resilience of most trauma survivors, it may send the wrong message to those who have developed PTSD [post-traumatic stress disorder].’// The key problem raised in the debate on trigger warnings is not psychological but cultural. It highlights the sensibility of vulnerability and minimises the capacity for resilience. (…) It is indeed a risky activity: reading possesses the power to capture the imagination, create emotional upheaval and force people towards an existential crisis.”
CĂRŢI.
Wasted Lives. Modernity and its Outcasts [Vieţi irosite. Modernitatea şi proscişii săi – traducere proprie]. Cambridge: Polity Press, 2004 este una din cărţile lui Z. Bauman care ne pot ajuta – poate cel mai mult – la înţelegerea sistematică a „crizei refugiaţilor” şi „imigranţilor” în Occident, dar şi, la nivele locale, a creşterii populaţiei sărăcite şi neadaptate la condiţiile tot mai schimbătoare şi nesigure ale economiei de piaţă în această modernitate „lichidă” în care trăim, deopotrivă în societăţile dezvoltate şi în cele în curs de dezvoltare. // Bauman avansează şi argumentează ideea potrivit căreia modernizarea, industrializarea, „progresul economic” prin care trec ţările dezvoltate produc în mod inevitabil, la nivel local şi global, o cantitate crescîndă de „deşeuri umane” – oameni şi grupuri de oameni care sînt aruncaţi în afara „sistemului”. Aceste „deşeuri umane” sînt consecinţa directă a efortului de edificare a unei ordini sociale (order-building) şi a progresului economic; sînt surplusul inutil al unui sistem funcţional bazat pe aceşti doi piloni ai statului modern prosper (ordine şi dezvoltare economică). // În interiorul societăţilor moderne, „deşeurile umane” (human waste / wasted humans) provin din „armata de rezervă a muncii” cu şanse variabile de recuperare şi reabilitare: şomeri cronici, persoane fără adăpost, dependenţi de droguri şi alcool, persoane „deviante” şi criminali de tot soiul. La nivel global, „deşeurile umane” sînt grupurile tot mai greu de controlat de refugiaţi şi imigranţi. // Dezvoltînd metafora gunoiului, Bauman identifică trei ipostaze ale apariţiei şi tratatamentului „resturilor umane”: producerea (ca efect secundar al dezvoltării capitaliste), reciclarea (prin programe de asistenţă, reabilitare, re-profesionalizare etc.) şi înlăturarea (expulzarea, întemniţarea şi plasarea în diverse instituţii mai mult sau mai puţin închise). Potrivit lui Bauman, încercarea de „reciclare” a resturilor umane, prin programe de asistenţă şi protecţie socială, face loc tot mai mult, într-o fază de modernitate tîrzie („lichidă”), strategiei de înlăturare, mai clar spus de aruncare a „deşeurilor umane” la coşurile de gunoi instituţionale (lagăre de refugiaţi, „ghetouri” suburbane, închisori, diverse institutuţii de plasament), prin stigmatizarea şi criminalizarea persoanelor şi comportamentelor considerate ne-productive şi, deci, inutile. (vezi continuarea pe blogul lui Petru Negură)
Sursă imagine: The Guardian.
Terorism anti-imperialist în Franţa sau terorism de război psihologic ?
Acest al doilea atac, după acela din ianuarie, contra redacţiei săptămânalului satiric Charlie Hebdo şi a unui magazin evreiesc, nu are nici măcar obiective determinate. Nu avem de a face cu centre culturale, economice sau militare şi represive ci cu locuri de destindere : discoteci, baruri, un stadion unde se juca un match de futbol. Dupa anumite informaţii, au existat declaraţii ale teroriştilor contra acţiunii Franţei în Siria. Cea ce pare a fi o explicatie banală însă sigură.
Din punct de vedere militar, aceste acţiuni în Franţa sunt pur şi simplu sinucigaşe, fără baze sociale, etnice sau de clasă. Un bluf sinistru, un caraghioslâc armat, o vărsare se sânge inutilă care justifică din nou ori nebunia atentatelor fără motiv ori voinţa partizanilor unei ideologii fanatice.
Chiar si invocarea repetată a unei acţiuni contra intervenţiei militare imperialiste este inutilă. Pe de o parte, aceasta demonstrează faptul că teroriştii sunt incapabili să realizeze un atac contra Franţei care să ajute câtuşi de puţin pe coreligionarii lor care lupta pentru drepturile lor ; pe de altă parte, este evident ca duşmanii teroriştilor vor fi principalii beneficiari al acestui val de teroare.
Presedintele poupulaţiei victime (F. Hollande) a chemat deja la uniune în jurul lui, influenţa dreaptei extreme creşte, critica formulată de ea privind insuficienţa politicii represive guvernamentale este confortată. In mare, forţele obscurantiste precum imperialismul nord-american (ajutat de Rusia, Iran şi indirect de Arabia Saudită, adică musulmanii « buni ») câştigă cu această ocazie contra obscurantismului celor de la ISIS-DAESH (adică musulmanii « răi »).
Dintr-un punct de vedere de clasă şi socialist libertar, mă simt solidar cu victimile de această noapte de la Paris, dar şi cu cei care mor în urma cartuşelor, bombelor , etc, care ies toate din fabricile de armament care, ele, sunt toate capitaliste.
14.11.2015
Franck Mintz (CNT, Franta)
Nicolas, eu sunt perfect de acord cu tot ce ati spus…Sau a spus Mintz…
daca decideti sa scrieti ceva la subiect, va publicam
OK Vitalie, va tin la curent,deocamdata însa te rog înlocuiestie versiunea trmisa initial de mine cu aceasta nour-a versiune corectata :
Terorism anti-imperialist în Franţa sau terorism de război psihologic ?
Acest al doilea atac, după acela din ianuarie, contra redacţiei săptămânalului satiric Charlie Hebdo şi a unui magazin evreiesc, nu are nici măcar obiective determinate. Nu avem de a face cu centre culturale, economice sau militare şi represive ci cu locuri de destindere : săli de concert, baruri, un stadion unde se juca un match de futbol. Dupa anumite informaţii, au existat declaraţii ale teroriştilor contra acţiunii Franţei în Siria. Cea ce pare a fi o explicatie banală însă sigură.
Din punct de vedere militar, aceste acţiuni în Franţa sunt pur şi simplu sinucigaşe, fără baze sociale, etnice sau de clasă. Un bluf sinistru, un caraghioslâc armat, o vărsare se sânge inutilă care justifică din nou ori nebunia atentatelor fără motiv ori voinţa partizanilor unei ideologii fanatice.
Chiar si invocarea repetată a unei acţiuni contra intervenţiei militare imperialiste este inutilă. Pe de o parte, aceasta demonstrează faptul că teroriştii sunt incapabili să realizeze un atac contra Franţei care să ajute câtuşi de puţin pe coreligionarii lor care luptă pentru drepturile lor ; pe de altă parte, este evident ca duşmanii teroriştilor vor fi principalii beneficiari al acestui val de teroare.
Presedintele populaţiei victime (F. Hollande) a chemat deja la uniune în jurul lui, influenţa dreaptei extreme creşte, critica formulată de ea privind insuficienţa politicii represive guvernamentale devenind tot mai populară. In mare, forţele obscurantiste precum imperialismul nord-american (ajutat de Rusia, Iran şi indirect de Arabia Saudită, adică musulmanii « buni ») câştigă cu această ocazie contra obscurantismului celor de la ISIS-DAESH (adică musulmanii « răi »).
Dintr-un punct de vedere de clasă şi socialist libertar, mă simt solidar cu victimile de această noapte de la Paris, dar şi cu toti aceia, emigranti politici sau economici, doborâţi de cartuşele si bombele, pe cât de precise pe atât de eficace produse de fabricile de armament care, ele, sunt capitaliste.
14.11.2015
Frank Mintz (CNT, Franta)
s-a făcut… daca decideti sa scrieti ceva – despre atentate, solidaritate la Paris, cum ati trait momentele – va publicam cu placere