Republica Moldova urmează să semneze azi, 27 iunie, Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană și Acordul de Liber Schimb (DCFTA). Igor Corman, președintele legislativului de la Chișinău declara zilele acestea că Acordul cu UE va fi remis Parlamentului spre ratificare chiar săptămîna viitoare.
Ce știm despre prevederile acestor Acorduri și implicațiile lor pentru Moldova? Cam nimic.
Dacă ar fi să caracterizez starea discuției despre Acordul de Asociere în particular și procesul de integrare europeană în general, m-aș opri la formula: dezbatere economică lipsă, dialog politic incoerent și război total pe scena cultural-identitară…
Departe de a fi exactă și fină la detalii, formula sugerează o stare de lucruri evidentă: cele mai fierbinți și aprinse conversații publice moldovenești despre relațiile cu Uniunea Europeană se duc pe terenul nebulos al culturii şi al apartenenţelor.
1. Despre dezbaterea economico-politică lipsă.
Acordul privind crearea Zonei de Liber Schimb Aprofundat şi Cuprinzător (ZLSAC. eng. DCFTA), negociat ca parte componentă a Acordului de Asociere, are meritul îndoielnic de a fi deopotrivă documentul crucial ce re-așează epocal fundamentele regimului economic între cele două părți, pe de o parte, și documentul cel mai puțin citit dar cel mai mult comentat, pe de altă parte.
Fără îndoială, relațiile asimetrice (eufemism pentru inegalitate) ce se conțin în acest acord trebuie citite astfel: Moldova a negociat un regim de ”liber schimb” ce convine UE.
Nu e, așa cum spun puținele analize economice venite din partea opoziției (a se citi probabil unica), că e un acord ce îngroapă economia națională. Însă la fel nu e, așa cum pretind unele grupuri de experți apropiate guvernării, un cadru binefăcător pentru economia națională, mai ales pe termen scurt și mediu…
E remarcabilă această absență a unor analize rezonabile ale prevederilor acordului – aici nu poate fi inclusă deraierea deliberată a discuției spre număratul tonelor de roșii pe care Moldova le poate exporta în UE!
Au existat, e adevărat, unele investigații critice sectoriale pertinente – de exemplu șirul de critici venite din partea unor ONG-uri din zona politicilor de sănătate care argumentau că anumite prevederi ale Acordului, în special cele ce țin de brevetarea produselor medicinale, vor cauza dispariția medicamentelor generice ieftine și înlocuirea lor cu medicamente specifice mult mai scumpe.
Dar a lipsit (și încă lipsește) o analiză integrată a Acordului ce ar măsura nu doar parametrii specifici – indexul creșterii prețurilor, evoluția ipotetică a PIB, ci și ar oferi o privire de ansamblu asupra economiei moldovenești și locului acesteia în economia regională și cea globală.
Pentru că la acest nivel general al economiei globale, isteria geopolitică și civilizațională își pierde nu doar intensitatea, ci și întreg sensul. Altfel spus, pe teren economic, ”marea alegere” între Uniunea Europeană și Uniunea Vamală se dovedește a fi de fapt o falsă alegere între două varietăți ale aceluiași sistem – capitalismul – sisteme ce adună mult mai multe trăsături ce le unesc decît trăsături ce le despart.
Pe de o parte, în UE, ”negociem” pentru aderarea la un capitalism aranjat în favoarea marilor corporații, cu protecție socială destul de fragilă dar totuși considerabilă în raport cu alte tipuri de capitalism, cu o birocrație politică supranațională care nu răspunde decît foarte indirect în fața alegătorului european, cu o politică protecționistă bine pusă la punct (de unde și ironia unor noțiuni precum ”liber schimb”!) și care politică protecționistă va lovi mai ales în zonele cele mai sensibile ale economiei moldovenești – agricultura și industria alimentară.
Pe de altă parte, în raport cu Uniunea Vamală, ”fugim” de un altfel de capitalism organizat în favoarea unui grup restrîns ce utilizează pîrghiile aparatului de stat, un control politic strict al economiei , o structură economică ineficientă bazată pe preponderența industriilor extractive și exportului de resurse naturale, protecție socială minimă sau absentă și populism cultural (despre aceasta ceva mai tîrziu).
Dincolo de aceste deosebiri, însă, ambele varietăți de capitalism sînt construite la fel: interesul privat al investitorului pus deasupra interesului public, regim ”liber” de schimb ce stimulează flexibilitatea și mobilitatea capitalurilor și bunurilor, care pot alege să se mute oriunde găsesc condiții mai favorabile (de obicei costuri și cheltuieli mai mici, reglementare slabă a muncii – a se vedea regimul de exploatare impus în Moldova de companiile europene occidentale din industria textilă), exploatarea extensivă a forței de muncă ieftine a emigranților etc.
Mai crede încă cineva că e vorba de o alegere veritabilă? Mai degrabă nu, aceasta însă e o cu totul altă discuție pe care Republica Moldova încă nu a purtat-o – una despre modelul economic al țării, despre proastele alegeri din trecut, despre oportunitățile ratate și despre cum împreună acestea condiționează proasta alegere pe care țara e nevoită să o facă acum. .
Această discuție ar trebui să pornească şi de la faptul că Moldova e expusă efectelor negative ale ”liberului schimb” cu diferite țări și grupuri de țări deja de vreo 20 ani, fără însă să beneficieze și de efectele presupus benefice ale acestuia.
Pentru că anume tratatele ce prevedeau un regim de ”liber schimb” cu spațiul CSI (semnate cu începere din 1994) se fac în mare parte vinovate de faptul că industriile strategice ale Moldovei, în primul rînd cea alimentară, au fost asfixiate de industriile similare mult mai mari ale Rusiei și Ucrainei (în mod absolut ironic, dar absolut explixabil, dată fiind lipsa de popularitate în context local a ideii de coerenţă și continuitate a mesajului, acordurile de liber schimb cu țările CSI au fost semnate în temei de politicienii care semnează acum Acordul de Liber Schimb cu UE – partidele ieșite din alianțele politice din jurul lui Mircea Snegur și Petru Lucinschi).
CSI și urmaşa sa Uniunea Vamală, sînt însă blocuri politico-economice relativ minore ce nu îndreptățesc, ca performanță economică, marea cantitate de hîrtie chioară ce se scrie despre preferabilitatea lor. Trebuia un salt mai mare, global și pasul următor, adică aderarea Moldovei la Organizația Mondială a Comerțului, organizația responsabilă de practica ”liberului schimb” la nivel mondial, a fost făcut de comuniștii/socialiștii moldoveni. Povestea aderării la OMC oferă o lecție deosebită pe tema verticalității forțelor de stînga din Moldova: pe durata negocierilor acordului cu OMC, comuniștii moldoveni, pe atunci în opoziție, au argumentat insistent și isteric că aderarea la OMC înseamnă lipsirea țării de suveranitatea economică (ceea ce e parțial adevărat), însă imediat cum au obținut puterea, în februrie 2001, au mers frumușel unde trebuie și au semnat toate documentele de aderare.
Altfel spus, în termeni de organizare economică, alegerea între Vest și Est nu apare ca o alegere între două lumi total diferite, ci ca o alegere între două lucruri în mare parte similare. Regimurile de ”liber schimb”, fie cu Vestul, fie cu Estul, dezavantajează și rănesc firava economie moldovenească.
Pentru alte tipuri de dezvoltare economică forțele politice de la Chișinău nu au nici putere, nici viziune, dar nici dorință.
2. Despre dialogul politic incoerent.
Despre Europa și integrarea europeană se scrie, în aceste zile, aproape exclusiv în două registre (ambele colorate quasi-religios): un prim registru, în care scriu euroentuziaștii, conține discursurile în care procesele de integrare europeană apar ca fiind unicul proiect de dezvoltare posibil, organizarea politică și instituțională ce trebuie imitată pînă în cele mai mici detalii. Un al doilea registru, să-i zicem euronegaționist și care e mult mai eclectic pentru că adună proruși, creștini fundamentaliști, naționaliști, acest registru vorbește despre UE ca fiind iadul, amenințarea absolută de care trebuie să fugim și de care ne putem salva doar dacă revenim la un presupus set de valori tradiționale, la lumea creștină originară, la comunitatea națională primară etc.
Această structură maniheistă a discuției, oricît de aberantă ar fi fost la începuturi, și-a căpătat deja o viață proprie.
Exemplar e cazul lui Vladimir Voronin și al Partidului Comuniștilor pe care-l conduce: încă în ajunul summitului de la Vilnius din noiembrie 2013, comuniștii strigau că procesul de apropiere a Moldovei de UE (numit generic integrare europeană) înseamnă un iad economic, politic și valoric ce vine peste țară, comparau negocierea Acordului de Asociere cu Acordul de la Munchen din 1938 și înecau în isterie orice încercare de a se discuta rezonabil… Un exemplu remarcabil de ”continuitate” – același partid obținea în parlament în 2005 semnarea unanimă a unei decizii în care procesul de integrare europeană era declarat ireversibil.
Retorica dură a comuniștilor, însoțită de amenințări de nesupunere civică și revoluție pașnică ”de jos” n-a facut decît să împartă întregul discurs pe tema europeană în doua mari compartimente ce se exclud reciproc: pro și anti, fără un grup moderat la mijloc… Interminabila criză politică ucraineană, agravată de intervenția Rusiei și de anexarea Crimeii, a consolidat și mai mult această anormalitate adăugîndu-i și o culoare geopolitică.
De ceva vreme însă, Vladimir Voronin și partidul său doresc să joace rolul moderaților și rezonabililor, dar cîmpul discursiv maniheist pe care ei înșiși l-au creat cu osîrdie, îi suprimă cu tot cu partid: în lumea alb-negru pe care ai zămislit-o conştient, nu prea ai libertatea de a fi gri sau roz ori altă culoare intermediară…
Lista incoerențelor politice interne e mult mai lungă – alături de răzgîndirile lui Voronin trebuie menționate războaiele civile în interiorul alianței de guvernare pe temele: care Vlad totuși e mai grozav?, tranzacțiile dubioase cu Aeroportul din Chișinău și Banca de Economii, lipsa progresului în reforma justiției și lupta cu corupția etc.
Așa am ajuns ca discuția politică pe tema europeană să evite problemele politice reale și să se concentreze…aproape exclusiv în zona culturală.
3. Despre culturi, valori, civilizație.
Spuneam încă de la început – intensitatea bătăliei pentru definirea orientării geo-culturo-politice a țării e cea mai mare în zona culturală.
Nu din motivul că elitele politice moldovenești ar fi și elite culturale: rareori se găsesc politicieni locali care ar ști să declame din Eminescu dincolo de Somnoroase Păsărele și prima strofă din Luceafărul.
Nici din cauza că, din punct de vedere cultural, lumea din UE ar fi complet diferită de lumea din Rusia – cele două culturi gigantice, cea europeană (înțeleasă generic) și cea rusă, au știut să construiască un dialog ce se întinde deja pe durata a cîteva sute de ani, au folosit referințe comune (creștinismul, filosofia greacă, iudaică și medievală occidentală, dreptul roman) și sunt legate între ele cu atîtea fire încît nici declarațiile inepte ale lui Putin că cultura rusă nu a fost niciodată europeană, nici procesul febril prin care mass-media rusească construiește amenințarea Gayropei, nu vor fi în stare să rupă acest dialog (care a continuat și în vremurile cele mai sumbre ale stalinismului).
Preferința pentru discuțiile despre ”diferențele culturale” între o lume bună – rusă-ortodoxă – și una rea – atee, occidentală – are altă justificare majoră: pentru că e despre nimic, pentru că poate servi drept paravan pentru absența unei viziuni economice în privința viitorului țării, pentru că mută discuția din domeniul politicilor politice în zone sigure și lipsite de pericol, pentru că dezbaterile culturale, așa cum sunt înțelese la Chișinău, nu presupun și argumente – ajung declarațiile și sperietorile despre pedofili și homosexuali ce violează moldoveni evlavioși.
Pentru că o lume estică bună ce s-ar opune unei lume vestici rele nu există în realitate: Rusia stă mult mai prost față de țările UE la toate lucrurile pomenite în Evanghelii: solidaritate, omucideri, avorturi, consum de alcool și droguri. De ce să mai pomenești cultura cînd aceasta nu are absolut nici o influență asupra acestor comportamente?
Pentru că orice Conchita Wurst din vest are un echivalent, Verka Serdiuchka, în est și orice sugestie că Eurovisionul exprimă cultura europeană în esența ei echivalează, ca stupiditate, cu sugestia că o inscripție de pe gardul unei școli din Riazani ar exprima literatura rusă în esența ei.
Pentru că… e la fel de tîmpit să-i povestești femeii care tocmai a fost abuzată/bătută de soț (se întîmplă cu 6 femei din 10 la oraș și 7 din 10 la sate) cît de grozave sunt valorile ”familiei tradiționale” și cît de mare e pericolul ca bărbatul ei bătăuș și violator să fie pervertit de vreun homosexual olandez…
Asemenea argumente şi-ar găsi locul într-o discuție rezonabilă. Ceea ce nu e cazul pînă una-alta.
Dar vorbăraia despre evlavia estului au „meritul” pervers de a deplasa atenţia de pe un tărîm real şi efectiv al discuţiei (axat, de exemplu, pe chestiuni de ordin economic) spre unul secundar, cel al apartenenţelor culturale şi al loialităţilor geopolitice şi civilizaţionale.
