ARTICOLE.
UCRAINA. Pentru că sunt vecinii noștri, avem un interes deosebit față de evenimentele de acolo. Despre Kiev se vorbește în mai multe voci. Încercăm să deslușim cîteva din ele.
– vocile protestului. Întîi Espreso.tv, un fel de televiziune on-line care transmite în direct acțiunile, prezintă analize, știri, face sinteze. Apoi ГРОМАДСЬКЕ ONLINE. Legătura twitter Euromaidan. Transmisiunea text a portalului Kommersant.
– vocile care simpatizează cu protestul. Ukrainskaia Pravda. Televiziunea Dojdi.
– vocile care se opun protestului. Rossiiskaia Gazeta. Komsomoliskaia Pravda.
– analize. De ce Opoziția și protestatarii nu s-au înțeles la prima rundă de negocieri? (rus) Unde am ajuns? (ukr) 10 lucruri pe care vestul ar trebui să le știe despre situația din Kiev. (eng) Ukraina, revolta maselor (rus) Maidan – dicţionar politic pe înţelesul tuturor (video&foto) (rom) Ukraina, spre un protectorat rus? (fr). Revoluția ucraineană este națională și europeană (eng) Ianukovici, o încercare de a ucide republica (rus)
– ce efect au aceste evenimente asupra Moldovei? O emisiune a Nataliei Morari la TV 7.
Într-un reportaj intitulat „Cum au organizat ucrainenii protestul-gigant”, care a acumulat un număr impresionant de „like”-uri pe Facebook, jurnalistul independent Radu Ciorniciuc ne oferă pe Casa Jurnalistului o cronică vie, plină de imagini (materialul ne propune un evantai de fotografii expresive şi luate din unghiuri îndrăzneţe) şi pulsată de experienţa trăită la faţa locului, a revoltelor de la Kiev. Reportajul surprinde diversitatea profilurilor şi discursurilor protestatarilor, mînaţi în general de o nemulţumire debordantă faţă de guvernarea de la Kiev, dar şi mulţi dintre ei dezamăgiţi de prestaţia opoziţiei, şi în acelaşi timp nivelul foarte înalt al solidarităţii acestor protestatari, solidaritate care asigură mecanismul de organizare – foarte coerentă şi strategică – a mişcării. Un reportaj de citit, în ciuda unui parti-pris inevitabil, probabil, într-un context atît de incendiar (la propriu şi figurat) prin care trec vecinii noştri în aceste momente. (PN)
Într-un articol pe Deutsche Welle, Ioachim Alexandru încearcă să discearnă care sînt interesele (inclusiv cele financiare) din umbră în revoltele de la Kiev, şi mai ales care ar fi implicarea lor într-o fază post-revoluţinară: „Oricum s-ar termina criza din Ucraina, câţiva oameni vor avea cuvinte grele de spus în culise. Sunt prosperii oameni de afaceri care influenţează clasa politică şi stăpânesc mass media.” „Nici Ianukovici, nici oligarhii ucraineni nu vor să-şi împartă sferele de influenţă cu oameni de afaceri ruşi. De aceea, Ucraina nu va adera la uniunea vamală dominată de Federaţia Rusă decât în condiţiile unor presiuni extreme exercitate de liderii de la Kremlin. De partea cealaltă, Ianukovici nu-şi poate nici permite să facă prea mulţi paşi în direcţia UE. Aceasta fiindcă aplicarea consecventă a prevederilor acordului gata negociat de asociere şi înfiinţare a unei zone de liber schimb cu UE ar presupune o pierdere parţială a puterii şi o restrângere a surselor de venit. Totodată, aplicarea reformelor cerute de Bruxelles ar conferi întreprinzătorilor mai multă protecţie în faţa unor posibile abuzuri ale Justiţiei, făcundu-i mai independenţi de bunăvoinţa potentaţilor zilei.” (PN)
Într-un articol în New Eastern Europe, autorul analizează statutul ambiguu – şi în definitiv favorabil menţinerii unui mecanism democratic – al oligarhilor în Ucraina (şi în Rusia), într-un context în carte controlul asupra marelor capitaluri este şi una din mizele cele mai importante ale regimurilor cu tendinţă autoritară. ”But one thing is certain. Any effective constraining of the supremacy of the oligarchs could today (perhaps in the future the situation will change) occur not as a result of empowering the “people”, as the outcome of the Orange Revolution has shown, but through a more authoritarian regime, as the Russian experience proves. Do the unreflective critics of the oligarchy take this factor into consideration? Does the West know any mechanism which would rid Eastern political life of oligarchy other than revolution connected with “de-oligarchisation”? / From this point of view the oligarchs emerge as a guarantee for maintaining democratic procedures in Ukraine, and in this sense they are to some extent allies of the West. They do not guarantee the quality of democracy, but they can ensure that some of its mechanisms function.” O comparaţie în acest sens între Ucraina şi Moldova ar fi interesantă… (PN)
O catastrofă aviatică în Munții Apuseni a oferit societății românești o radiografie a clasei politice. E acel caz cînd oamenii supraviețuiesc accidentului fizic dar mor din cauza incompetenței instituțiilor ce au misiunea de a-i salva. Aici un articol în Washington Post.
Vintilă Mihăilescu explică în Adevărul cine sunt hipsterii: ”Hipstereala merge mână-n mână cu un anumit fel de snobism. E o dedublare. Ştiu că luni mă voi întoarce la serviciu, în mediul corporatist, dar acum am să mă arunc, extrem de rapid, într-un fel de underground.”
Facebook a fost criticat de multe ori în SUA că ar acționa părtinitor contra grupurilor politice radicale. Săptămîna trecută rețeaua socială americană a șters două grupuri ale ateilor și agnosticilor din România.
O excelentă serie de fotografii ale lui Horațiu Sava despre Dacia 1300 și șoferii săi. E o poveste despre transformarea unei mașini și a unei țări.
Vitalie Sprînceană despre o imagine făcută pe un drum din Moldova din Mercedes-ul lui Mihai Ghimpu: Întîi a fost așa: politicianul liberal Mihai Ghimpu, urmașul direct al lui Decebal, mare iubitor de limbă română și cunoscător fin al limbii poloneze, a postat pe profile-ul său de facebook o poză cu doi bărbați ce tîrîie din greu lemne pe una dintre șoselele țării. Piveliște desigur tristă. Și cinică, pentru că poza era făcută din Mercedesul politicianului. Nu o faci pe ”etnograful” față de niște amărîți, cu atît mai mult cu cît ești politician și caloșii acestor sărmani ar trebui să-ți spună că ai eșuat ca politician, să aduci bunăstare în viața omului simplu.”
Umberto Eco scrie un răvaș nepotului său: Dragă nepoate, învață să memorizezi!
”Potrei continuare all’infinito, e sarebbero tutte belle avventure di ricerca. E tutto da ricordare. Verrà il giorno in cui sarai anziano e ti sentirai come se avessi vissuto mille vite, perché sarà come se tu fossi stato presente alla battaglia di Waterloo, avessi assistito all’assassinio di Giulio Cesare e fossi a poca distanza dal luogo in cui Bertoldo il Nero, mescolando sostanze in un mortaio per trovare il modo di fabbricare l’oro, ha scoperto per sbaglio la polvere da sparo, ed è saltato in aria (e ben gli stava). Altri tuoi amici, che non avranno coltivato la loro memoria, avranno vissuto invece una sola vita, la loro, che dovrebbe essere stata assai malinconica e povera di grandi emozioni.”
În rusă se găsește aici. L-au tradus și bulgarii.
Anul trecut s-au împlinit 25 ani de la apariția tulburătoarei cărți scrise de Edward Herman și Noam Chomsky Manufacturing Consent: The Political Economy of the Mass Media (1988). Unul dintre autori, Edward Herman, a stat de vorbă cu Paul Jay de la The Real News despre impactul cărții, despre modelul propagandistic al presei și despre declinul presei de investigație în epoca internet.
”But I thought and a lot of people thought that the new media meant they were going to have to do more democratic media. But media concentration has grown in the new media. And a lot of new media is what is called social media. It involves a lot of personal connections and ego-building, and it doesn’t do investigative journalism. Google, Facebook, these outfits are not very–they don’t do investigative journalism to any significant degree. They gather stuff from others and they sell it, and they want to sell it to advertising. So in the new media, you’ve had a competition for advertising with the old media, and the new media spent an awful lot of time figuring out how to place ads.”
La Acrimed (Action-CRItique-MEDias) au publicat și o versiune franceză a interviului.
Iubitorilor de muzică veche, bună şi în plus autohtonă, semnalăm publicarea unei cărţi-album „Rock-ul, Noroc-ul şi noi”, de Mihai Ştefan Poiată, ed. Arc, Chişinău, 2013. În prefaţă, Eugen Lungu punctează: „Autorul reconstituie pas cu pas istoricul apariției grupului „Noroc”, perioada sa de glorie și momentul dezmembrării ansamblului. Mihai Ștefan Poiată proiectează evoluția „Noroc”-ului pe un amplu fundal social-politic și cultural-artistic al Chișinăului de altădată, prezentând, în mod sincron, eterogena estradă sovietică și diversitatea efervescentă a rockului mondial. / Partea cea mai vibrantă a cărții o constituie, cu siguranță, amintirile interpreților care alcătuiau nucleul formației: Mihai Dolgan, Lidia Botezatu, Alexandru Cazacu, Ștefan Petrache, Ion Suruceanu, Valentin Goga ș.a… Din aceste reflecții caleidoscopice, Mihai Ștefan Poiată re-compune întregul, re-face fenomenul, îi reconstituie dimensiunea valorică.” Prin materialele puse la dispoziţia cititorului (inclusiv cu un CD cu unele piese inedite ale Norocului, dar toate cîntate într-o manieră underground, de „garaj”), şi care deseori depăşesc cadrul strict al istoriei formaţiei şi chiar al Moldovei, cartea se ambiţionează se ne reconecteze la o epocă prin care noi sau părinţii noştri au trecut şi care amintirile şi angajamentele ideologice de astăzi o deformează.
Mircea V. Ciobanu surprinde cele două nivele la care se desfăşoară activitatea Norocului, cel controlat de funcţionarii de la AgitProp şi unul, efeverscent, de relativă libertate, în turnee. (PN)
Consemnăm de asemenea o carte de ficţiune, Kinderland, de Liliana Corobca (Cartea Românească 2013) care s-a bucurat deja de un succes notabil mai ales în România (şi, trebuie să o spunem, mai puţin la noi, deşi autoarea e moldoveancă). E un roman care prezintă interes pentru orice amator de literatură, dar şi pentru cei interesaţi şi de o anumită reprezentare – subiectivă, literară – a unei problematici sociale, binecunoscută în acest spaţiu: migraţia părinţilor şi situaţia de semi-abandon la care au fost condamnaţi mulţi copii în ţara noastră. Într-o cronică recentă, Mircea V. Ciobanu, notează: „La o examinare atentă a succesiunii episoadelor (cinematografice!), se poate deduce un bildungsroman, accelerat de dramatismul situaţiei. Vrăjile care cumulează simbolic trecerea prin vârsta pubertăţii, un ceremonial sacru cu elemente păgâne, accentuează acest proces iniţiatic. Pe post de animal sacru e un enigmatic mistreţ căutat de toţi vânătorii, un fel de personaj descins parcă din balada lui Doinaş. Urmează un poem despre aşteptare, unul despre orizont (ca simbol al aşteptării) şi un alineat final, încheiat simplu, logic şi cutremurător: „Bunica a murit ieri dimineaţă. Plâng şi nici nu ştiu dacă e de jale din cauza bunicii, sau de bucurie că, în sfârşit, mama şi tata vor veni acasă.” (PN)
Leonardo di Caprio joacă excelent (îmi e infinit mai simpatic cînd joacă rolul unui băiat rău). (V.S.)
Доктор (rom. „Doctorul”, 2012, regie Vladimir Pankov) : Într-un stil cu totul neaşteptat pentru cineaştii ruşi (un fel de musicle amintind mult a „8 femmes” de François Ozon şi cu mici tuşe de „Moulin Rouge” de Baz Luhrmann), Vladimir Pankov ne (re)povesteşte o dramă tipică a Rusiei profunde unde nimic nu se schimbă de zeci, sute de ani. „Ничего не меняется” este chiar una din ariile interpretate în film, poate chiar leitmotivul principal al lui. Acest decalaj între formă şi conţinut, poetizat la maximum, produce un efect detonator asupra spectatorului, căci altfel am fi asistat la o a ’nşpea tragedie à la russe despre intelectualul provincial, eroic prin abnegaţia şi curajul său cotidian, înfruntînd mediul auster şi chiar ostil, cu un final invariabil : demenţă sau alcoolism. Dar nu, nu este încă un „Палата номер 6” (2009 ori 1991) sau „Дикое поле” (2008)! Pankov reuşeşte să filmeze o poveste veche într-un mod absolut inovator şi cutremurător. Un must !
(Filmul a fost recomandat şi de către Vasile Ernu) (Vitalie Vovc)
Grand Central (2013, regie Rebecca Zlotowski): ar fi rămas o banală dramă existenţială sau socială, insipidă, precum sutele de filme catalogate „art et essai” şi care nu trec observate decît de o castă de cinefili snobi şi pretenţioşi. Pe bune, care poate fi marea noutate într-un film ce descrie peripeţiile cîtorva tineri social vulnerabili şi un trivial triunghi amoros? Niciuna, dacă acţiunea nu s-ar derula în preajma şi în incinta unei centrale electrice nucleare! Eroii fimului sunt în permanenţă expuşi riscului de contaminare radioactivă fatală, ceea ce imprimă fiecărui gest, atitudine, cuvînt din film o profunzime şi o gravitate tragică de o intensitate extremă. Un film care mi-a adus aminte şi de excelentul „В субботу” (Alexandr Mindadze, 2011) şi care, ţinînd cont de trecutul nostru, nu ne poate lăsa indiferenţi. (V. Vovc)
