RECENTE SOCIAL

Avem un recensămînt în 2014. Cum ne numărăm?

Biroul Național de Statistică (BNS) a inițiat consultații publice privind chestionarele pentru recensămîntul populaţiei şi al locuinţelor în Republica Moldova care se va desfăşura în perioada 1-14 aprilie 2014 [1].

Astfel putem deja vedea (și discuta) modelele de chestionar (în total patru, centrate pe următoarele categorii: clădire/locuință, persoană, spațiu colectiv de locuit, persoanele cu permis de ședere temporară), întrebările pe care acestea le conțin, precum și variabilele/categoriile în baza cărora populaţia şi locuinţele vor fi supuse măsurării.

E un pas mai mult decît salutabil – la recensămîntul precedent, cel din 2004, guvernarea comunistă de atunci a considerat că nu are nevoie de opiniile poporului ce urma să fie măsurat şi nici a societății civile sau experţilor independenţi, care ar fi putut să se propunţe pe marginea metodologiei adoptate.

Mă rog, nivelul scăzut de transparență n-a fost unica problemă a recensămîntului din 2004. Mai mulți observatori au scris în acele zile că unii operatori de teren au făcut presiuni explicite asupra respondenților ca aceștia să aleagă opțiunile ”moldovean/moldoveancă” (pentru etnie) și ”moldovenească” (pentru limba vorbită) în detrimentul ”român/româncă” și ”română”. Și n-a fost vorba de incidente izolate – numărul de cazuri de presiune a fost atît de mare încît John Kelley, preşedintele grupului internaţional de experţi, punea chiar la îndoială corectitudinea informațiilor privind apartenența etnică și limba vorbită. [2]

Interesul politic era clar – Partidul Comuniștilor avea nevoie de date „obiective” în privința componenței etnice a țării și cel mai mult avea nevoie ca moldovenii să-i depășească în mod semnificativ pe români. Iar atunci cînd vrei foarte tare, și cînd ai toate pîrghiile administrative la dispoziție, e relativ ușor să-ți iasă un rezultat „corect” la numărătoare!

În fine, recensămîntul din 2004, nu a fost decît, pentru a-l parafraza pe Clauzewitz, o prelungire a luptei de partid cu alte mijloace.

Societatea civilă și cea politică au acceptat rezultatele recensămîntului, chiar dacă într-un mod selectiv, iar la sfîrșit fiecare și-a luat din el ce a dorit. Comuniștii și partidele de stînga în general au făcut apel mai ales la diferența decisivă între numărul moldovenilor și cel al românilor (76 % contra 2 %). Partidele de dreapta, deși au negat veridicitatea „măsurării”, au invocat totuși numărul mult mai mic de ruși decît cel obținut la ultimul recensămînt din 1989 (9.4 % față de 13 %). Biserica ortodoxă (deși divizată în două mitropolii și vreo alte 4-5 grupuri confesionale) a folosit și ea cifra de 93 % de credincioși găsiți la referendum ca mijloc de legitimare în lupta contra altor confesiuni (adventiști, baptiști, musulmani, evrei) sau ca bîtă retorică împotriva unor grupuri percepute a fi amenințare pentru Biserică (minoritățile sexuale în primul rînd).

Ca să rezum discuția despre recensămîntul din 2004, acesta n-a fost decît o oglindă strîmbă ce a reflectat într-un mod pocit și chiar a amplificat tensiunile care macină societatea moldovenească.

Situația viitorului recensămînt are toate premisele să devină similară. Procedura de colectare a datelor încă nu a început, dar rezultatele recensămîntului deja au devenit un cîmp de bătaie între diverse partide și mișcări politice!

Astfel, într-o serie de articole publicate pe site-ul „Moldova Nouă” încă în martie 2012[3],  jurnalistul Evgheni Șolari (Евгений Шоларь) chema toți moldovenii vorbitori de limbă rusă (fie ei bulgari, găgăuzi sau chiar din etnia majoritară) să se declare RUȘI pentru a aduna măcar 30 % de populație rusofonă: pe această cale, afirma Șolari, Moldova poate fi salvată de pericolul de a fi anexată de România.

Dinspre tabăra pro-românească politicianul și istoricul Anatol Petrencu chema la rîndul său cetățenii țării să nu se declare altfel decît români. Pentru Anatol Petrencu, etnia declarată la recensămînt e semnul unui patriotism sănătos: „Adevăraţii, autenticii moldoveni, veritabilii patrioţi ai RM sunt acei moldoveni, care se recunosc că sunt moldoveni, dar fac parte din Neamul Românesc. (…) Pentru noi, moldovenii, este foarte important să depăşim frica, băgată în oase de fostul regim totalitar, şi să declarăm cu gura deschisă (să scriem clar în anchete): noi suntem ROMÂNI” [4].

Ceea ce înseamnă că din start ar trebui să anulăm orice iluzie că recensămîntul  doar va număra (adică va lua act de categoriile etnice existente și le va cuantifica). Recensămîntul (care e în sine un act politic) a fost deja politizat în Moldova și faptul că acesta va fi desfășurat într-un an electoral reprezintă un semn aproape sigur că recensămîntul va face parte din campaniile electorale.

În mod previzibil, categoriile cele mai sensibile rămîn a fi limba și etnia. Eu aș adăuga și religia de vreme ce aceasta a fost tot mai politizată în ultimul timp, iar biserica încearcă să utilizeze ponderea creștinilor în Republica Moldova în calitate de argument pentru consolidarea unor privilegii pe teritoriul țării. Deloc întîmplător, în Legea privind libertatea de conştiinţă, de gîndire şi de religie Nr. 125 din  11.05.2007 a fost adăugată mențiunea privind rolul deosebit și primordial al Bisericii Ortodoxe în viaţa, istoria şi cultura poporului Republicii Moldova [5]. Deloc întîmplător, unele consilii locale au declarat teritoriul lor drept zonă de susţinere deosebită a Bisericii Ortodoxe din Moldova.

În cei zece ani care s-au scurs de la recensămîntul din 2004 conflictele generate de apartenența etnică și de limbă au rămas la fel de intense și nu s-a făcut cam nimic pentru aplanarea lor. Ultima decizie a Curții Constituționale din 5 decembrie, cea care dă undă verde numelui „limba română” n-a instaurat pacea și liniștea, ci a ațîțat spiritele și mai mult.

Poate recensămîntul din 2014 să ofere vreo soluție pentru compensarea lipsei de consens în privința ideii de țară Republica Moldova? Foarte îndoielnic.

Care ar fi totuşi soluțiile? Să ne numărăm mai bine și mai obiectiv? Cum am putea s-o facem dacă nu ne putem pune în acord asupra semnificațiilor unităților de bază ale numărătorii?

Soluția mea e eliminarea, din chestionar, a întrebărilor despre limbă, etnie și religie. Să le scoatem cu totul!

Cîteva considerații metodologice.

Cum indicam mai sus, problema principală a triadei limbă-etnie-religie e una politică – acestea servesc în temei, în context moldovenesc, drept bîte politice, ori drept pereți de separare și nicidecum în calitate de idei ce construiesc consens, identități şi comunităţi incluzive. Ele ne despart în loc să ne adune împreună.

Dar această triadă pune și dificultăți metodologice: ea măsoară doar parțial, superficial și ambiguu lucrurile pe care pretinde că le măsoară obiectiv.

Să le luăm pe rînd. Auto-identificarea etnică e măsurată prin întrebarea 21 a chestionarului 2P. Respondentul este liber să-și declare etnia/naționalitatea cum crede de cuviință sau poate să n-o declare în genere. Acest liberalism al întrebării o face însă inutilizabilă. Pentru că permite o varietate prea mare de combinații de posibilități ce nu ar măsura nimic și care însă ar putea fi interpretate aiurea. De exemplu, să admitem că 30 % din locuitorii Moldovei vor asculta chemarea lui Șolari și se vor declara ruși în timp ce restul cetățenilor preferă să nu-și declare apartenența etnică. Rezultatul va fi – 30 % ruși și 70 % nu știm ce. Care-i deci rostul acestor cifre? Niciunul.

Mai mult, categoria „etnie” reprezintă ea însăși un caz de ambiguitate într-un context atît de volatil precum cel moldovenesc. A se vedea exemplul etniei „moldovean/moldoveancă”: aceasta a căpătat atîtea semnificații încît unele din ele se contrazic: moldovean unionist, moldovean statalist, moldovean rus, moldovean rom. În al treilea rînd, în cazul unor etnii avem suprapunerea categoriei etnie și religie – „evreu” desemenează deopotrivă  apartenență etnică și grupul religios.

Religia, măsurată prin întrebarea 25 a aceluiași chestionar, e un labirint și mai complicat. Pe de o parte statul a lăsat cetățenii, ca și în cazul etniei, să aleagă singuri numele confesiunii de care țin sau să nu divulge apartenența religioasă în genere. Pe de altă parte, însă, statul oferă cîteva categorii gata construite: ortodox, altă religie, ateu.

Ce măsoară, metodologic vorbind, categoria religioasă „ortodox”? În plan instituțional, enoriaşii Mitropoliei Moldovei sau Mitropoliei Basarabiei ori altei organizații a cultului creştin ortodox? În planul credinței și practicilor religioase credincioși ce merg regulat la Biserică, oameni ce merg doar la sărbători, cetățeni care au fost botezați și se identifică generic drept ortodocși fără a avea legătură cu Biserica oficială, preoți și călugări ori inși care se declară ortodocși pentru că e „cool” sau pentru că așa zice toată lumea?

Răspunsul ar fi: categoria „religie” măsoară toate aceste categorii, le adună la un loc și calculează un fel de medie. Personal nu știu care ar fi semnificația categoriei „ortodox” atunci cînd fac media adunării componentelor credinței (participare, credință, cunoaștere a dogmelor) pentru un preot, un cetățean care merge la Biserică o dată pe an și unul ce a fost botezat dar nu a călcat pragul Bisericii de atunci!

Rezultatele cercetărilor pe care le avem despre credință și religie la moldoveni nu ajută la clarificarea acestor dileme.

De exemplu, European Values Study din 2008 [6], care a investigat religiozitatea moldovenilor dincolo de aspectul declarativ găsea că doar 14.4 % din moldoveni merg la biserică cel puțin o dată pe săptămînă, un număr aproximativ egal cu al celor care merg mai rar decît o dată pe an sau nu merg deloc (11.9%). Alte 47.6 % ajung la Biserică doar de sărbători.

Mersul la Biserică nu înseamnă însă neapărat un grad de religiozitate sporit. EVS (2008) a adresat cetățenilor moldoveni și cîteva întrebări ce țin de gradul de cunoaștere de către aceștia a dogmelor de bază ale credinței. O asemenea întrebare a fost cea privind credința în reincarnare (care nu face parte din ortodoxie). Paradoxal, procentul celor care cred în reincarnare e cel mai mare (34 %) în categoria celor care merg la Biserică cel puțin o dată pe săptămînă! În contrast, doar 18 % din cei care se duc la Biserică o dată pe an sau și mai rar cred în reincarnare.

În fine, întrebările cu privire la numele limbii materne sau limba vorbită de obicei (22 și 23) nu fac excepție. Ele pot, cel mult, înregistra nominal opțiunea respondentului: „moldovenească”, „română”, „rusă”, „de stat”, dar nu oferă nici un fel de perspectivă asupra complexităților politice ce stau în spatele numelui (moldovenească identică cu româna, moldovenească diferită de română). Curios e că în acest caz statul nu oferă cetățenilor opțiunea de a nu-și declara în genere limba maternă sau limba vorbită de obicei.

În concluzie, din punct de vedere metodologic triada de categorii limbă-etnie-religie nu reușește să măsoare adecvat variațiile, nuanțele și multiplele combinații în care cetățenii moldoveni își construiesc identitățile. De ce am mai avea nevoie de ea?

Cîteva considerații politice.

Dacă valoarea recensămîntului din 2014 în termeni de cunoaștere a realităților identitare din Moldova e, așa cum am arătat, îndoielnică, miza politică a acestuia e imensă.

Apelurile cu invocarea patriotismului, adevărului științific, tradiției, pericolului unirii nu fac decît să politizeze și mai mult actul de numărare, să-l transforme în instrument de manipulare în apropiata campania electorală și să-i distorsioneze rezultatele.

Iar asta riscă să transforme recensămîntul într-un baston cu care să ne dăm în cap unii altora.

Recensămîntul nu e spațiul în care dezbaterile identitare, certurile religioase și luptele „științifice” în privința numelui limbii pot fi rezolvate cumva.

Marea numărare națională nu oferă „date și cifre obiective” despre distribuția identităților etnice în Moldova. La fel, acesta nu prezintă în nici un fel „realitatea etnică așa cum este ea”. Recensămîntul nu face decît să proiecteze asupra complexei realități din Moldova prezumțiile/stereotipurile/ideile/categoriile înscrise în chestionare de către autoritățile statului.

Rezultatul discutabil al recensămîntului e că acesta aruncă în spațiul public niște numere aleatorii ce nu semnifică nimic decît interesul pe care-l conțin și care numere capătă „realitate și consecințe politice”.

Recensămîntul nu deține nici o forță magică cu ajutorul căreia am putea soluționa conflictele identitare. Acestea trebuie negociate și aplanate în afara recensămîntului, în cadrul comunității, prin discuţii şi cu argumente, prin dialog și înțelegere, nu prin cifre manipulabile cu false pretenții de absolut.

Ar mai fi cîteva motive politice din care ar trebui să renunțăm la colectarea datelor despre apartenenţa etnică, religioasă și lingvistică. Ele țin de faptul că aceste identități nu reprezintă niciodată simple categorii, ci sunt ierarhizate, „asmuțate” una împotriva alteia, puse în situație de confruntare, aranjate pe axe imaginare ale binelui și răului sau ale patriotismului și trădării.

Ca să reformulez, un stat ca Republica Moldova, care nu poate garanta exercițiul libertății de conștiință și religie și în care un grup religios se bucură de tot sprijinul statului, iar celelalte grupuri sînt fie marginalizate, fie discriminate, fie interzise, un asemenea stat nu ar trebui să cunoască detaliile intime ale modului în care cetățenii săi relaționează cu Divinitatea, Cosmosul, Haosul sau orice alt tip de credință religioasă.

Un stat ce nu știe să respecte auto-identificările etnice ale cetățenilor săi, unul care chiar poartă atunci cînd îi convine, războaie împotriva unor etnii favorizînd alte etnii, acest stat nu ar trebui să știe identitatea etnică a cetățenilor săi. E chiar periculos: ispita de a-i împărți pe cetățeni în patrioți și trădători, în cei cu demnitate și fără demnitate e prea mare, iar consecințele prea triste.  Ca să evităm situații de genul celei în care unii politicieni (comuniștii) declară că unele etnii (moldovenii ce se cred români) ar fi trădători de țară și fasciști. Ca să evităm și o altă situație cînd alți politicieni (alde Ana Guțu și Vitalia Pavlicenco) afirmă că alte etnii (moldovenii rusofoni) ar fi rămășițe imperiale sau coloana a cincea.

În fine, un stat în cadrul căruia nu există consens asupra proiectului de țară ce ar uni cetățenii întru realizarea unui vis comun, un asemenea stat nu ar avea nevoie să știe numele pe care cetățenii îl dau limbii pe care o vorbesc.

În loc de concluzie.

Pledoaria mea n-ar trebui interpretată ca o încercare de a descalifica exercițiul recensămîntului în genere.

Susțin cu tărie că recensămîntul e un act administrativ necesar și util. Statul are nevoie să ia pulsul societății la intervale regulate pentru a afla starea acesteia.

Și tocmai pentru că starea sănătății societății e cea care în teorie direcționează un recensămînt, aș sugera includerea în chestionare a unor întrebări deschise. Așa încît și cetățeanul să vorbească ceea ce-l doare, nu doar ceea ce e întrebat.

În forma actuală, chestionarele seamănă cu o listă de diagnoze: operatorul are o serie de simptomuri și verifică dacă acestea sunt prezente.

Însă pentru că recensămîntul e acel moment unic în 10 ani cînd statul „vorbește” cu fiecare cetățean în parte ar fi cazul să-l asculte mai mult. Să-l întrebe despre vreo 5 probleme mai mari ale familiei sale, apoi vreo 5 probleme ale comunității sale, poate altele vreo 5 probleme ale țării. Şi poate ce-şi doreşte cel mai mult acest cetăţean? Pentru sine, pentru familie, pentru ţară…

În acest fel politicienii și autoritățile de toate rangurile vor obține informație reală despre probleme reale și doleanțe reale, atît la nivel local cît și la nivel național. Peste 10 ani, la un alt recensămînt, am putea verifica ce am realizat, unde am dat greș, ce rămîne de făcut.

 P.S. O versiune în limba rusă a acestui articol poate fi găsită pe portalul enews.md. Mulțumesc Verei Balahnova pentru traducere.

Referințe:

[1]  Proiectele chestionarelor de recensămînt. http://particip.gov.md/proiectview.php?l=ro&idd=1312

[2] Vlad Cubreacov. Avem nevoie de un nou recensământ în 2010. Flux, Nr.20102 (15 ianuarie 2010). http://www.flux.md/editii/20102/articole/8593/

[3] Евгений Шоларь. Как нам переписать Молдавию? http://www.moldovanova.md/ru/publications/show/656/

[4] Anatol Petrencu. Sunt moldovean, prin urmare – sunt ROMÂN! (Apel către oamenii de bună credinţă).http://vox.publika.md/social/sunt-moldovean-prin-urmare-%E2%80%93-sunt-roman-apel-catre-oamenii-de-buna-credinta-262721.html

[5] Art. 15 (5). LEGE Nr. 125  din  11.05.2007 privind libertatea de conştiinţă, de gîndire şi de religie. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=324889

[6] European Values Study. Data and Downloads. http://www.europeanvaluesstudy.eu/evs/data-and-downloads/

Despre autor

Vitalie Sprînceană

Vitalie Sprînceană a studiat ştiințe politice în Bulgaria, filozofie în Moldova și acum face un doctorat la universitatea George Mason din SUA. Jurnalist, activist, fotograf amator și autor de blog.

9 Comentarii

  • Felicitări pentru articol. Problemele pe care le-ai ridicat sunt pertinente, iar problemele pe care le ridici, mă tem, oricum vor rămâne în picioare. Într-adevăr, la noi problema identitară se politizează în maniera Statului-Naţiune, în care Naţiunea este structurată, mai mult pe principiul etnic, decât cel civic. De altfel, pe parcursul secolului trecut, societatea noastră a făcut parte din nişte „politii”, care au plasat identificarea etnică la baza construcţiei administrativ-statale, din care cauză, nu trebuie să ne mire acest gen de reflexe. Cel puţin la generaţiile care încă mai sunt decidente (adică încă un recensământ-două). Cu siguranţă, rezultatele recensământului vor fi date publicităţii în toiul campaniei electorale şi vor da gaz pe foc majorităţii partidelor. Doar nu ne aşteptăm să se vorbească despre politici economice, sociale sau ce paşi concreţi trebuie să facem în vederea eurointegrării!.
    Pe de altă parte, nu ştiu dacă este posibil să fie scoase aceste întrebări din chestionar. Problema este că un Recensământ nu se face doar pentru consum intern, dar şi pentru cel extern. Este într-un fel, cartea noastră de vizită. Oglinda noastră pe exterior. Numeroase instituţii internaţionale, care nu cred decât în date colectate raţional/cantitativ şi nu în părerile „subiective” ale unor agenţi politici sau stereotipurile unor „călători străini”, sigur vor avea nevoie de aceste date pentru a-şi crea ori recrea imaginea despre această „terra incognita” care încă mai rămâne Republica Moldova. Pentru ei va fi de asemenea interesant şi procentajul celor care se consideră de o etnie sau alta sau vorbitori ai unei limbi sau alta. Sunt date calitative importante şi nu ştiu dacă există foarte multe state, dacă există, care nu folosesc la Recensământ, chestiuni legate de identitate.
    De aceea, împărtăşindu-ţi îngrijorarea, aştept cu mare interes de cercetător datele acestui Recensământ, să văd cum ne auto-identificăm, cu ce ne „lăudăm” (mă refer la metrii pătraţi în care locuim etc.) după 10 ani. Îmi este interesant cum va creşte numărul celor care se identifică drept români sau celor care vor zice că vorbesc româna, dar şi celor de alte etnii. Care este numărul populaţiei prezente (o altă temă de dezbatere). Puse cap-coadă, vom încerca să venim cu explicaţii de ce s-a întâmplat aşa şi nu altfel. Sau de ce nu s-a întâmplat. Cu siguranţă vor plana speculaţii asupra caracterului „obiectiv” al acestuia. E „firesc”. Dar mai bine să lucrez pe aceste date, decât pe nişte weltanschauung-uri ale unor lideri de opinie sau pe directive de partid (din care fac parte aceşti lideri). Sper ca recensământul să fie profesionist efectuat, tocmai de aceea, trebuie să stăm cu ochiul pe el!

  • Şi mie îmi place foarte mult articolul lui Vitalie. Dar e pertinent şi ce spune Virgil. Noi ca cercetatori avem această manie a datelor, chiar dacă ne dăm seama că sînt cu două capete şi că ar putea fi folosite şi la rău şi la bine. În istoria modernă recensămintele, uneori aceleaşi, au fost folosite şi pentru formularea unor politici sociale, pentru a îmbunătăţi condiţia oamenilor, dar şi la exterminări în masă. Cf. Gotz Ali & H. Roth, The Nazi census; a se vedea şi un articol foarte bun de P. Holquist, „To count, to extract, to exterminate”. Pe de altă parte, uneori, ca în URSS 1937, liderii politici pur şi simplu au interzis recensămîntul pentru că nu le-au convenit datele (Al. Blum, L’Anarchie bureaucratique). Totuşi, noi ne bucurăm, cam pervers, şi de datele rămase de bine de rău despre societatea sovietică de la 1937, şi de recensămîntul german de la 1933… Mai există un „efect pervers” al recensămintelor si al altori măsuratori organizate de stat si de institute „independente”, cel al atribuiri identităţilor – „ascribing identities” (a se vedea articolul cu acest nume al lui Sh. Fitzpatrick)… adică, realizînd acest recensămînt, nu doar se vor „măsura” nişte identităţi, ci se vor construi, consolida sau delegitima altele, de unde şi miza „politică”, iar comuniştii noştri au şi dovedit în mod strălucit acest interes în 2003/2004…

  • ar mai fi un aspect care, intr-un fel, s-ar fi putut elucida : evaluarea numarului de emigrati. astazi nimeni nu este capabil sa aduca cifre precise la acest subiect… estimarile oscileaza de la 500.000 la 1.000.000 si peste… este si o ocazie sa se curate odata grajdurile si in chestiunea listelor electorale. anul 2014 este un an electoral. citi alegatori avem? citi din ei vor fi la momentul alegerilor acasa? cite birouri de vot sunt necesare in strainatate? ar fi fost foarte potrivit acest recensamint in 2012 sau 2013 pentru a pregati alegerile… nu a fost sa fie… cica practicile internationale recomanda un recensamint la 10 ani… cine garanteaza ca scandaluri tip voturi A4 nu se vor reproduce? (desi nu prea cred ca se va mai mobiliza lumea de aceasta data). Poate este o viziune mai „utilitara” a recensamintului, dar sunt lucruri care-mi par mai urgente decit „identitatea” la moment… in fine, e doar opinia mea.

  • Răspund pe rînd.
    @Virgil, m-am ferit să fac referințe la experiențele externe – mă irită deja argumentul ”Are Eruopa, deci trebuie să avem și noi” și nu aș fi vrut să dau greutate argumentării mele prin invocarea lui ”așa e la ei”. Pentru că mi se pare că experiența moldovenească e oarecum singulară.
    Totuși, aveam desigur în minte un model deja existent: cel francez. În Franța, prin legea nr. 78-16 din 6 ianuarie 1978 (legătură aici: http://www.cnil.fr/documentation/textes-fondateurs/loi78-17/ ) se interzice colectarea informațiilor despre etnie, rasă și religie. Iată și justificarea oferită de statisticienii francezi:
    ” Les statistiques par catégories ethniques sont douteuses et dangereuses parce qu’elles stigmatisent les personnes et risquent de favoriser des comportements xénophobes ou racistes. Les statistiques par catégories ethniques sont nécessaires pour lutter contre les discriminations”
    (aici un articol care examinează pe larg avantajele și dezavantajele modelului: http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=1236362).
    Altfel, am zis-o și în text, statisticile privind starea socială, veniturile, ocupațiile (un fel de situația de clasă a țării) sunt mai mult decît necesare. Avem nevoie de ele pentru elaborarea politicilor sociale.

    @Petru, aș vrea să leg comentariul tă și o sugestie a lui Virgil într-o întrebare la care cred că merită să ne gîndim: ce ne-ar împiedica să gîndim identitatea altfel? Să construim o țară clădită pe o identitate civică? Avem toate ingredientele: un context internațional foarte prielnic pentru dezvoltarea unor multiculturalisme, prestigiul negativ al naționalismului în zonă, suntem în vecinătatea a două mari blocuri și putem eventual servi drept punte (că tot am fost la răscrucea relellor!), și mai ales, avem deja o însemnată diasporă moldovenească afară – cîteva sute de mii de oameni pentru care identitatea român-moldovean e irelevantă de vreme ce se construiesc ca moldo-italieni, moldo-americani, moldo-ruși etc.

    @Vitalie Vovc, mă tem că evaluarea numprului de emigranți e și ea o chestie dificilă. Probabil nu vom cunoaște niciodată numărul exact al acestora și estimările fac bine că variază 🙂 E relativ ușor să-i documentezi pe cei care s-au stabilit cu totul în altă țară (se pot calcula numărul de socilitanți ai cetățeniilor etc – desigur cu excepția României, majoritatea moldovenilor cu pașaport românesc nu stau în România, în timp ce moldovenii cu pașaport francez sau italian stau de obicei în acele țări). Mult mai complicat este număratul migrației sezoniere, cifrele probabil de aia variază mult. O bună parte bin emigranți merg pe termen scurt iar joburile pe care le fac acestea poartă și ele un caracter sezonier. În construcție se lucrează mai puțin iarna decît vara etc… În aprilie, cînd va fi recensămîntul, e deja începutul sezonului de construcții atît în Europa și mai ales în Rusia și Ucraina, unde muncesc moldovenii. S-ar putea să avem mai mulți emigranți atunci decît dacă am fi desfășurat recensămîntul iarna. Mă rog, recensămîntul e doar o fotografie de moment și nu film.
    Tu avansezi însă și altă problemă, cea a faptului ca emigranții, din cauza statisticilor proaste, a nivelului de scăzut de acoperire consulară, a distribuțiilor geografice a emigranților ți a multor alți factori, emigranții sunt lipsiți de posibilitatea de a-și exprima opțiunile politice…
    E o problemă mai veche și nu suntem unicii care ne confruntăm cu ea așa că am putea învăța de la alții. Mexicanii folosesc bunaoară în SUA urne mobile – adică autobuze cu urnă care ciruclă într-o anumită zonă așa încât cetățenii mexicani stabiliți în SUA (legali și ilegali deopotrivă) pot vota.. Aktă soluție ar fi votul electronic prin semnătură digitală dar asta e în Moldova încă de domeniul sci-fi: cetățenii nu au educația informatică necesară, nu avem acoperire tehnologică și nici semnături digitale. Ar putea fi o soluție viabilă peste 10 ani.

  • @Vitalie Sprinceana: dificultatile pe care le mentionezi au facut si fac parte din mormanul de justificari pe care le auzi de fiecare data cind este abordata intrebarea cu nr. de emigrati. Nu zic ca nu ar fi asa. Dar nu este oare recensamintul o posibilitate unica de a pune aceasta intrebare? cu ajustarile ulterioare posibile. Astazi noi nu avem nici macar un punct de plecare… Cindva propuneam un calcul simplu: oare nu este posibil sa faci o simplisima operatie matematica si sa vezi cite persoane au intrat in tara si cite au iesit pe durata a 10 ani sa zicem? Ori granicerii nostri nu au asemenea date? Acei care intra si ies (ori invers) se neutralizeaza, iar diferenta va fi numarul de emigrati. Ori incurc eu ceva? nu mai ai nevoie intr-un asemenea calcul sa tii cont nici de pasaport, nici de sezonitate etc.etc…
    Cit priveste votul la distanta: aceasta intrebare a fost ridicata de nenumarate ori de la scandalul cu A4. Au trecut 3 ani de atunci si cu 2014 vor fi 4. Timp a fost berechet. Dar nu s-a vrut.

  • @Vitalie, în privința votului migranților e și o problemă a diasporei – aceasta nu a fost și nu este suficient de insistentă încît să forțeze autoritățile statului să rezolve problema. Ar trebui mai multă presiune din partea organizațiilor diasporei așa ca politicienii să nu se facă a amîna o rezolvare de la niște alegeri la altele…
    În privința votului electronic știu că există deja precedente în spațiul post-sovietic (Lituania, Estonia sau Letonia, nu mai țin minte care) așa că teoretic e posibil și în zona asta. Dar nu a existat voință, nici presiune ce ar fi creat voință, deci nici soluții.

  • @Vitalie: cu riscul de a ne abate de la subiectul articoului… este o problema a diasporei, intr-adevar. dar problema nu este in formalizarea cerintei, care a fost intotdeauna facuta. Problema e de alta natura: atunci cind diaspora si, in special, organizatiile ei sunt „instrumentalizate” nu pentru a apara interesele cetatenilor, ci pentru a avea acces la niste bani ori functii, cerintele ei nu mai sunt auzite. Din simplul motiv ca factorul decizional intelege bine (sunt totusi oameni destepti acolo, sa nu fim naivi) cum sa negocieze si care sunt pirghiile de manipulare. E un alt subiect destul de dureros pentru mine. Am scris in trecut despre asta si se pare ca va trebui sa mai insist…

    Mai este un aspect: aceste cerinte niciodata nu au fost sustinute din interior (normal: mai aproape pielea decit camasa). in mass-media, de exemplu, lui Ciocan i s-a creat treptat, dar sigur o imagine de profesionist de clasa internationala (ceea ce probabil si este) si neprihanit, iar un blogger „ilustru” de pa malurile Bicului chiar m-a sters din lista FB, atunci cind ii aminteam epizodul A4 in comentariile unui articol elogios de-al sau dedicat Presedintelui CEC. Mai e nevoie sa amintesc ca declaratia facuta in chiar lunea ce urma alegerile, ceva de genul: „acele 919 voturi A4 nu vor schimba repartitia mandatelor in Parlament, deci nu au importanta” (interviul respectiv a disparut de pe Unimedia ulterior, caci am vrut sa pun un link pe blog si nu mai era), este incompatibila cu functia ocupata (as spune chiar anticonstitutionala, vezi art.38)? Dar secretarul general care pronunta cuvintele respective a fost promovat presedinte. asta e… principii si valori.

  • @Vitalie, cooptarea diasporelor e chiar o problema de actualitate. Ma gandeam sa scriu despre asta dar inca adun informatii. S-a vazut asta mai ales cu prilejul asa ziselor-marsuri pro-europene pe care diasporele urmau sa le organizeze. Una din organizatiile de aici, Casa Mare, a participat la discutiile preliminare in care s-a discutat despre eventualitatea unor asemenea marsuri. Adica doar ca posibilitate (asa mi s-a spus mie ca eu nu-s membru). A doua zi in presa de la Chisinau apare deja stirea ca diaspora va organiza neaparat ceva de sustinere a optiunii pro-europene. Scurgere de info a avut loc prin unul dintre sefii organizatiilor diasporei de la Paris, care din cate pricep acum e simpatizant PLR dupa ce a fost cu Ghimpu…A fost mai devreme si o stire potrivit careia diaspora dorea functii guvernamentale… Iar asta e tot cooptare din partea statului… In fine, e o tema prea mare pentru a o epuiza intr-un comentariu. Ar fi cazul si locul pentru investigatii mai mari, cu cifre si date dar eu nu am acces la aceste discutii…
    Asta cu fraudarea alegerilor n-o stiam, adica declaratia lui Ciocan, dar nu ma mira – Chirtoaca a zis ca daca trebuie va falsifica alegerile dar oricum va accede PL-ul in parlament. Semn ca oamenii stiu ce fac. Din pacate.

  • Nu cred ca solutia e renuntarea la intrebarile despre etnie, nationalitate sau limba. solutia e ca aceste chestionare sa fie intocmite corect, nu cun sunt acum. termenii de „etnie” si „nationalitate” apar pe aceeasi pozitie, ca si cand ar insemna acelasi lucru, si asta e total gresit. in acest fel oamenii sunt indusi in eroare. putini vor raspunde ca sunt moldoveni, dar si romani. cat despre limba vorbita…prea putini stiu ca ei, de fapt, vorbesc limba romana.

Lasa un comentariu