Versiunea în limba engleză a cronicii
Sunetul Angajamentului Politic Atemporal
Partenerul meu și cu mine ne-am așezat să vizionăm Sunetul Muzicii (regizor: Robert Wise, 1965) , un film muzical (eng. musical) american clasic. Filmul o are în rol principal pe Julie Andrews în rolul Mariei, o călugăriță neobișnuită care se îngrijește de cei șapte copii ai căpitanului Von Trapp. Într-un fel, i-am impus eu filmul. L-am întrebat dacă l-a văzut. Când mi-a răspuns, ”Cred că da, e cam siropos, nu?”, am știut că trebuie să corectez această nedreptate față de film. “- ”Nu cred -, i-am răspuns, – are naziști în el”, ceea ce a fost tot ce avea nevoie să audă ca să fie convins că filmul merită timpul lui. Dar nu eram singura care îi propunea filmul partenerului său în seara aceea. I-am scris unei prietene să o întreb dacă partenerul ei, de asemenea nenăscut în America, îl văzuse. Și el nu-l văzuse, ba și mai rău, nu prea era încântat de ideea că aceste americance își impun cultura asupra soților lor „barbari”. Dar până la urmă, amândoi au fost impresionați de film. Și de ce n-ar fi fost? Peisaje largi și mărețe; triumful asupra fascismului și un îndemn de a îmbrățișa, ba chiar de a apăra, principiile libertății în societatea noastră. N-a fost nicio surpriză că filmul a rezonat cu mine, la ceea ce este probabil a 91-a vizionare, și nici cu partenerul meu la prima lui vizionare. Magia stă în rezonanța atemporală a angajamentului politic al filmului.
Ceea ce vedem în Sunetul Muzicii este o poveste frumoasă și subtilă a protestului. În centrul istoriei este o familie privilegiată, dispune atât de privilegii cât și de mijloace – o casă enormă, o proprietate completată cu grădini și foișoare unde îndrăgostiții se întâlnesc și se sărută, pomi fructiferi prin care copiii se pot cățăra și atârna, și terase unde adulții beau limonadă cu alcool serviți de lachei. În această istorie nu e vorba de activistul furios, precar și marginalizat pe care îl vedem pe străzile protestelor moderne. Această familie stă în Salzburg și face parte din înaltele cercuri ale societății. Suntem răsfățați cu cinele lor de familie în ținută formală și balul organizat pentru Baroneasă, venită în vizită de la Viena. Suntem seduși cu muzica lirică, clădirile de culoare cremi și plimbările cu trăsura. Rezultatul este o transcendere din viețile noastre curente. Devenim parte din acest basm interbelic european, identificându-ne cu omul de rând care se ridică deasupra condiției sale și se integrează în această viață de lux. O condiție la care poți doar aspira. Până când apare roșul aprins al celui de-al Treilea Reich. A doua jumătate a filmului arată orașul după ce a fost cucerit de Anschluss și încorporat în statul nazist: clădirile anterior perfecte fiind acoperite acum de pata întunecată a svasticăi. Visul nostru este perturbat. Dar vedem și o familie care nu va accepta noile reguli. Căpitanul Von Trapp primește ordinul de a se alătura marinei celui de-al Treilea Reich și, în loc să se supună acestei soarte, decide să evadeze cu familia lui în Elveția chiar în acea noapte. Pe măsură ce familia traversează Alpii pe acordurile lui Climb Every Mountain (eng. Urcă fiece munte), suntem cumva copleșiți de mândrie. Dar de ce?
Familia Von Trapp ne face pe toți să simțim că protestul este posibil și transformator. Avem impresia la sfârșitul filmului că familia nu doar scapă din cel de-al Treilea Reich, ci înfrânge răul însuși în acest proces. Și într-un fel, nu e o afirmație inexactă. De fiecare dată când cineva se ridică împotriva nedreptății, o mică parte din fascism moare. Dar în realitate, tot ce au făcut Von Trappii a fost să ia la sănătoasa, protejându-și propria familie — a îndreptat asta cu adevărat ororile naziștilor? Nu, dar actul lor arată că supunerea și cedarea nu sunt singurele opțiuni. Mai mult, fac totul să pară ușor. Sigur, există în film o cursă cu sufletul la gură prin străzile orașului și curțile întortocheate ale mănăstirii și un fel de tristețe profundă când familia vorbește despre imperativul părăsirii casei și țării, dar până la urmă copiii merg prin câmpuri cu flori pe drumul lor spre Elveția, cu soarele strălucind deasupra lor. Au reușit! Nu doar că au protestat împotriva preluării Austriei de către cel de-al Treilea Reich, dar cumva au dat brânci și puterilor întunecate ale fascismului. Și, foarte important, pe măsură ce ne includem inconștient în acest basm, succesul lor devine succesul nostru — unul realizabil din confortul propriei canapele. Noi înșine am triumfat asupra fascismului. Nu mai e nevoie de nimic — treaba noastră e gata.
Când Von Trappii zilelor noastre traversează granița polono-belarusă pe jos, de prea multe ori nu îi aplaudăm. Stăm inactivi în timp ce Poliția de Frontieră îi împinge înapoi în pădure, forțându-i să moară de îngheț. Când bărbații din Ucraina și Rusia care aleg (sau doresc) să nu se alăture armatei și să lupte în războiul actual, nu sunt celebrați pentru curajul și eroismul lor. Când vedem proteste în Statele Unite împotriva restricțiilor dure impuse imigranților, cu alte cuvinte oamenilor care caută să-și construiască o viață nouă, alefem de prea multe ori să stăm acasă, presupunând că activismul e treaba altcuiva. Într-un fel, Sunetul Muzicii ne face să simțim că actul nostru de a înfrânge fascismul e deja făcut, dar adevărata putere a filmului este sublinierea faptului că toți avem un rol de jucat. Indiferent de poziția noastră, de luxul de care ne bucurăm, avem datoria de a ne ridica de pe canapea și protesta. Este un act nu doar posibil ci și transformator, dacă ajungem să o facem.
Asta e și ceea ce face filmul atât de grăitor “american”. Portretizarea valorilor fundamentale ale poporului american. Plasat în perioada celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, conținutul filmului nu e foarte american, dar altceva l-a înscris în cultura americană. Timp de decenii, Sunetul Muzicii a fost difuzat la televiziunea națională în zilele de după Crăciun. Familiile se așezau împreună să-l vadă an de an, o rutină atât de comună încât prietena mea numește acum Sunetul Muzicii un „film de Crăciun”, deși nu există acolo niciun Moș Crăciun, brazi, și nici chiar iarnă. Deși se cade să menționez că Sunetul Muzicii oferă un mesaj anti-război al independenței, în contrast cu mesajul militarist al altui musical american clasic, White Christmas – (engl. Crăciunul dalb). Și de aceea noi, soțiile americane, am insistat ca partenerii noștri născuți în altă țară să îl vadă — pentru că acest simț al agentivității și independenței este fundamental pentru cultura noastră. Vrem ca casele noastre, chiar și în străinătate, să fie impregnate de spiritul american de a spune adevărul puterii, de a ne exercita vocea și de a apăra principiile libertății chiar și atunci când sistemul se îndreaptă într-o direcție diferită. Deși nu sunt naționalistă și nu îmbrățișez mesajul puternic naționalist austriac din film, în acest caz, a fi „austriac” ține mai puțin de granițe și identități și mai mult de principii împotriva fascismului. La fel, încercăm să ne inspirăm familiile cu anumite clasice americane nu pentru că sunt esențiale pentru a fi „american”, ci pentru că sunt esențiale pentru sistemele noastre de valori. Vrem ca familiile noastre să fredoneze în surdină „Climb Every Mountain” pentru că sperăm că îi va inspira, că ne va inspira pe toți, să trăim o viață bazată pe principii. Nu contează că Sunetul Muzicii a apărut în anii ’60, o perioadă de angajament politic profund în SUA, sau că îl vizionăm astăzi. Mesajul său de angajament politic rezonează de-a lungul generațiilor. Indiferent de confortul nostru, putem și trebuie să ne ridicăm împotriva nedreptății; este atât posibil, cât și transformator. Sau, după cum ne învață filmul: „Urcă fiecare munte, traversează fiecare râu; urmează fiecare curcubeu, până când îți vei găsi visul.”
Imagine de fundal: Wikipedia
[…] The review in Romanian […]