Filmul ”Tata” (2024, Lina Vdovîi, Radu Corniciuc) a fost proiectat pentru prima oară în Moldova anul trecut, în cadrul unui eveniment al industriei cinematografice și l-am ratat atunci. Între timp documentarul a mai călătorit pe la festivaluri – a avut premieră la Festivalul de Film Documentar de la Toronto, la festivalul de Film Documentar de la Cracovia, Festivalul de Film Documentar de la Trieste (unde a obținut premiul Alpe Adria Cinema), Festivalul de Film Astra (Sibiu), unde a luat premiul pentru cea mai bună regie și festivalul Verzio International Human Rights, unde a luat premiul pentru cel mai bun documentar străin.
Foarte recent, a devenit accesibil și publicului larg, prin intermediul platformei de streaming HBO, unde l-am privit și eu.
”Tata”e un film despre violențe: violența pe care o suferă tatăl Linei Vdovîi (Pavel Vdovîi), ca și muncitor-migrant în Italia, dar și violența pe care acesta a aplicat-o în trecut și o aplică în continuare (laolaltă cu alți bărbați) asupra femeilor din neamul său.
Tatăl este deopotrivă și victimă (a exploatării prin muncă) și abuzator (în cadrul familiei), iar filmul dezvoltă istoria și interacțiunea acestor violențe…
Ca muncitor, istoria tatălui Linei este una tipică pentru anii 90 în Moldova: bărbatul a lăsat familia în țară și a plecat peste hotare în căutarea unor munci ce i-ar fi permis să-și întrețină familia: să asigure învățătura celor trei fete, să trimită bani pentru cheltuieli curente etc. Aflăm că a fost în Israel, iar acum lucrează în Italia, la o mică vinărie, unde face tot felul de job-uri: este și măturător, și îngrijitor de vie, și agricultor, și grădinar.
Angajatorul italian al lui Pavel este un individ imprevizibil și agresiv, care-l tratează pe Pavel ca pe sclavul său personal, permițîndu-și să-l umileasă și înjosească, trecînd dincolo de relația de muncă angajator-angajat…
Iată-l pe Pavel povestind despre experiența sa de angajat: ”Normal că aici ești asuprit, fugărit, normal că nu ești stimat, nu ești …aproape nimeni. Șeful meu de la lucru e cam pretențios. Pe dînsul îl deranjează că nu așa am apucat coada de mătură să mătur, nu așa se mătură, ce, asta la tine e măturat? Nu așa grămădești gunoiul, nu așa spăl pe jos podeaua. Se leagă de orice. Nu așa merg. El mă imită, ca la circ. Dar cum merg eu la vîrsta mea? Ce, nu merg normal? A început întîi să îmi șiușească (strîngă) mîinile. Cînd mă apuca îmi zicea: Măi, te-aș fărîma. Mă duceam acasă cu mîinile vinete. Am făcut și niște fotografii. Mă lovește și în cap (arată cum au loc loviturile). Se apropie și poc!, un pumn în cap așa. Așa! Și cum să spun eu mamei acasă, cum să îți zic ție?”
Relația de muncă este violentă nu doar din punct de vedere fizic: angajatorul lui Pavel îl plătește mai puțin decît lucrează acesta (e multă muncă nedeclarată și contabilitate dublă) și îl amenință frecvent că îl dă afară. Pavel a răbdat pînă acum aceste abuzuri, dar după cîteva ciocniri (în care a fost agresat și a rămas cu vînătăi), s-a hotărît să ceară ajutorul Linei, fiica sa, care este jurnalistă. Lina îl instruiește cum să folosească o cameră ascunsă cu care să documenteze abuzurile angajatorului… (N-are sens să povestesc tot filmul: Pavel reușește să documenteze o interacțiune abuzivă și să o raporteze la sindicatul italian. Sindicatele îl ajută să obțină o compensație și Pavel părăsește Italia. Un fel de happy-end).
În cealaltă linie de subiect a filmului – istoriile de violență domestică în familia Vdovîi – Pavel nu mai este victima. El este cel abuzatorul. În fapt, el este unul dintre abuzatori – în cîteva momente al filmului, care ar fi putut fi extins pînă a deveni un film în film, adică în situațiile cînd femeile familiei discută despre violența foștilor și actualilor soți – descoperim că bărbații din familie au o lungă istorie de violență față de copiii și soțiile lor.
Despre Pavel vorbește Lina: el e un obsedat de control, el e autoritar, nu-i place să fie contrazis. Lina: ”Frica de tata e sentimentul pe care mi-l amintesc cel mai bine din copilărie. Frica de bătaie cînd era dezordine în casă, cînd luam o notă mai mică la școală, cînd nu eram nici eu, nici surorile mele, nici mama – perfecte.”
Îl auzim în interacțiunea cu soția lui (fragment de dialog):
”El: Tu ce ești nebună la cap?
Ea: De cînd te-ai întors doar critici: că nu am făcut asta, că nu am făcut altceva.
El: Dacă tu nu vrei să pui capul să gîndească…Nu te înfîrna (supăra) pe mine. Întotdeauna te-ai jelit pe tine în fața copiilor, și te-ai pus victimă întotdeauna. Eu nu le-am spus copiilor niciodată un cuvînt urît. Tu le-ai vorbit de rău despre mine.”
Pavel nu e excepția de soț abuziv. Sînt revelatorii discuțiile Linei și mamei ei cu bunica, cu cumnata mamei.
Despre bunelul matern: nu a bătut-o pe soție. Bunica: ”Nu, eu știam cum să comport cu dînsul. (Mama Linei: ea era cuminte). Cînd îl vedeam că e beat și caută scandal eu îi așezam masa, îi dădeam un pahar cu vin, îi spălam picioarele și îi ziceam lasă că om vorbi mîine dimineață cînd o să te trezești”.
Mătușa: ”pe mine m-o și bătut, și m-o alungat, cu chetre (pietre) mă bătea, cînd lucra în Spania își aducea amanta în casă.”
Tatăl tatălui a bătut-o pe soție. Pavel: ”tata cam ciupea. Uneori se înțepa cu mama. dacă mama reușea să fugă, atunci era bine, dacă nu..era bătută). (…) Mama nu a purtat ură vreodată pe tată. Cred că ei s-au iertat unul pe altul.”
E o istorie lungă de violență împotriva femeilor în această familie. Și în alte familii. În (aproape) toate familiile din Moldova. Și din alte țări. Cam pretutindeni. (E istoria pe care o auzim dacă întrebăm mamele, bunicile și surorile noastre).
Personal am privit istoria Linei (care trebuie felicitată pentru curajul de a aborda o asemenea temă sensibilă și dificilă, întrucît trece prin istoria fiecărei familii) ca o istorie despre mine, despre familia mea, despre familiile prietenilor, rudelor și cunoscuților mei. Ca o istorie despre familia (aproape) fiecăruia.
Pavel pare derutat: el nu prea înțelege ce i se impută și nu se recunoaște în nici un fel în rolul de abuzator. El se apără: nu a făcut nimic neobișnuit. Așa a fost crescut (asta e tradiția!). Probabil a fost bătut și el (nu o zice explicit, dar sugerează că ar fi fost așa), dar el niciodată nu s-a gîndit cu rău la părinții săi. El crede că, în comparație cu alte familii, în familia sa nu a fost chiar așa de multă bătaie (iar în familiile cu mult mai multă violență față de copii și femei, zice el, nimeni nu face așa scandaluri acum). Pavel își cere scuze, înțelege că lumea s-a schimbat, își cere iertare dar nu prea înțelege pentru ce…
Îl vedem, într-o scenă antologică, adresîndu-i-se preotului pentru un sfat despre cum să procedeze în situația în care e judecat de către copiii că ar fi fost un tată prea sever (eufemism pentru bătăuș și abuzator). Răspunsul preotului e halucinant: ”Apu, mata să fii în fața copilului vinovat, cred că nu-i corect” (o concluzie apăsată rostită după ce preotul zice lui Pavel că nu prea are de ce să-i pară rău – dacă fiica, ajunsă adultă acum, nu e o destrăbălată și și-a terminat studiile, înseamnă că educația, severă sau nu, a fost bună și potrivită).
În acest moment filmul pare puțin tezist, dar acest moment ilustrează excelent singurătatea femeilor și a istoriilor lor de violență, ca soții, ca copii în fața lumii bărbaților, în fața institutițiilor (precum biserica).
Dacă în istoria cu violența exploatării lui Pavel în Italia există un fel de happy-end, în istoria cu violența în familie nu există unul.
Finalul filmului este extrem de pesimist și arată lipsa de soluții și situația de captivitate a femeilor din familiile cu bărbați violenți.
O scenă care ilustrează multiplele forme de violență la care sînt supuse femeile:
”Mama Linei: dacă aș avea noroc să vînd casa aia și să iau măcar un apartament, măcar și cu o odaie.
Cumnata ei: dar tu nu ai apartament?
Mama Linei: El nu e pe numele meu.”
Femeia – mama Linei – este victima a mai multor forme de violență. Una verbală. De care a învățat să se protejeze. După ce a supraviețuit un cancer, mama Linei zice că a început să își trăiască viața altfel – se prețuiește pe sine mai mult, își apără punctul de vedere propriu, își permite să fie liberă.
Dar, la fel de grav – ea e și victima unei violențe economice, căreia nu prea are să îi opună nimic. Ar vrea să fugă de Pavel dar nu are unde. Apartamentul (probabil cumpărat din banii trimiși din Spania de către Pavel), e pe numele acestuia.
E prezentată aici, într-un mod crud (chiar dacă în treacăt) marea nedreptate a muncii casnice: aceasta nu e recunoscută ca muncă, nu e remunerată și nu e plătită. Bărbatul care a muncit are apartament – el a cîștigat bani oficiali. Femeia care a educat copiii, adică a făcut muncă casnică, nu are nimic.
Munca domestică nu i-a putut procura un apartament și femeia nu poate merge nicăieri pentru că e pe drumuri…
Această a doua istorie de violență din film – violența domestică are și ea un aspect de luptă pentru dreptul la muncă, pentru recunoașterea muncii ca muncă…
Confruntat cu evidența abuzului muncii recunoscute oficial ca muncă, angajatorul lui Pavel este nevoit să îi plătească o compensație. Confruntat cu evidența muncii domestice – copiii au crescut – Pavel nu consideră că ar trebui să recunoască această muncă ca atare.
Societatea e de partea lui: din cele două tipuri de violență – societatea pedepsește doar una (are mecanisme formale etc).
Cealaltă formă de violență este tolerată.
O variantă a acestei cronici a apărut pe portalul de critică de film BRICIUL.
