Manifestul Europa2028…sau clasa capitalistă din Moldova în campanie electorală.

…La început de septembrie un grup de 28 de economiști, antreprenori și investitori au lansat o declarație: Manifest Europa 2028: 12 pași pentru o economie sănătoasă, în care își exprimau viziunea pentru re-aranjarea economică a țării. 
Autorii și autoarele manifestului cred că ”Moldova poate face un salt economic dacă urmăm pași simpli și eficienți, testați deja de alte țări mici precum Estonia, Irlanda, Singapore sau Noua Zeelandă.”
Ambițios scop, mai ales în contextul în care în 2024 creșterea economică a fost de 0.1 %, iar pentru 2025 aceasta este prognozată la 0.9 %, mult prea puțin pentru a o califica drept ”spectaculoasă”!

Nu sînt foarte clare criteriile după care aceste țări ”mici” – Estonia, Irlanda, Singapore sau Noua Zeelandă – apar ca fiind modele de imitat.

În primul rînd, că nu toate sînt mici – Noua Zeelandă, de exemplu, are o suprafață mai mare decît cea a României și chiar a Marii Britanii – de vreo 8 ori mai mare decît Moldova. În ce sens Noua Zeelandă este comparabilă cu Moldova?

În al doilea rînd, aceste țări au utilizat, pentru creșterea lor economică, diverse configurații politico-economice – Singapore e un amestec de capitalism și socialism, cu un puternic sector de stat iar Irlanda e un semi-paradis fiscal.

Pentru că autorii Manifestului nu au explicat în ce fel aceste țări pot servi drept modele de dezvoltare pentru Moldova, am tratat lista doar ca o simplă înșiruire de nume de țări, făcută cu scopul de a impresiona… 

Am citit Manifestul cu interes: întîi pentru că eram curios cum vede clasa antreprenorială din Moldova dezvoltarea țării, apoi pentru că, în această campanie electorală dominată în totalitate de discuțiile despre geopolitică, orice altă temă de conversație – economia, criza locativă, genocidul din Palestina, educația, sănătatea, ecologia – e mai aproape de realitatea internă a țării decît isteriile despre vectorul extern al țării.

O primă nedumerire pe care o am în relația cu Manifestul ține de întrebarea: din ce poziție vorbesc autorii acestuia? Din poziția unui grup politic deghizat în club economic care să elaboreze un program economic alternativ pentru actuala guvernare? Din poziția unui viitor ”sindicat” al antreprenorilor din zona IT și finanțe (majoritatea dintre ei vin din aceste sectoare) care pune presiune pe partidele politice pentru a obține politici economice favorabile? Din poziția unui viitor think-tank economic al guvernării? Biografiile personale ale autorilor manifestului sînt contradictorii. O parte din autorii manifestului au avut, în trecutul nu prea îndepărtat, afilieri cu diverse organizații apropiate de actuala guvernare – analiști asociați în cadrul unor ONG-uri, membri de bord în asociații media. O altă parte a autorilor s-a ținut departe de politică…

Revin la Manifest, care reprezintă o lectură interesantă, dar care e un amestec straniu de lozinci politice și economice, scrise pe scurt, fără nuanțe și fără explicații, de parcă expresii pecum ”decizii curajoase”, ”recalificare digitală” ar fi evidente oricum… 
Stilul laconic al documentului – lucrurile sînt pur și simplu enumerate ca listă, fără a fi explicate sau discutate – contrastează oarecum cu ambiția generală a autorilor Manifestului de a stimula o discuție pe marginea economiei. E extrem de dificil să polemizezi ori să discuți cu o listă. 

Prioritatea Zero a oamenilor din spatele Manifestului este aderarea la UE. 
Cum văd ei asta? Prin mobilizare maximă pentru semnarea Tratatului de Aderare până în 2028. Pentru accelerarea procesului, antreprenorii prevăd ca funcționarii implicați în negocieri ”să se dedice 24/7” și să fie  introduse ”bonusuri de performanță, în dependență de atingerea livrabilelor propuse, ca în sectorul privat”. 

Această abordare trădează două mari neînțelegeri. Una ține de neînțelegerea modului cum funcționează negocierile politice – iar negocierile de aderare la UE sînt eminamente politice. Procesul de negocieri are logica sa: părțile (inegale, cum e cazul relației UE-Moldova) negociază cele mai bune poziții pentru fiecare, iar asta poate lua timp (pentru reformularea pozițiilor, pentru modificarea cerințelor etc). Temporalitatea procesului de negocieri nu este dimensiunea cea mai principală – merită să negociezi mai mult, adică mai mult timp, dacă știi că obții un rezultat bun. Iar rezultatul bun nu depinde de performanța funcționarului, că negocierile nu-s meci de fotbal, ci de pregătirea echipelor de negociatori, modul în care își pot argumenta cerințele, curajul de a spune ”Nu” unor propuneri ce pot dăuna intereselor țării. 

A spune: plătim mai mult ca să negociem mai rapid e totuna cu a spune: nu ne pasă de rezultatul negocierilor, important e ca acestea să se desfășoare rapid. În loc de viteză (cu rezultate îndoielnice), antreprenorii ar fi putut cere transparență a procesului de negocieri și participare publică largă. Or, pînă la acest moment negocierile de aderare la UE (cu începere de la Acordul de Liber Schimb) sînt un proces tehnocratic, în care publicul general (cetățenii, partidele din opoziție, societatea civilă) sînt informate post-factum. 
O mai bună garanție că interesele companiilor, fermierilor și consumatorilor noștri decît transparența și participativitatea negocierilor nu există…  Într-un mod ”straniu”, transparența și participarea nu-s percepute ca fiind importante de antreprenoriatul moldav. 

O altă neînțelegere ține de dorința ca funcționarii implicați în proces să lucreze 24/7. Nu știu de unde vine această fantezie morbidă de a forța pe alți oameni să lucreze 24/7, adică non-stop, fără odihnă. Nu doar că asta este ilegal, ci e și imoral. Negocierile de aderare la UE (și orice alte negocieri de importanță principială pentru țară nu trebuie lăsate doar pe mîna unui grup de oameni, oricît de ”competent” ar fi acest grup, ci trebuie deschise tuturor). Dacă implicăm întreaga societate, n-o să fie nevoie ca cineva să nu doarmă și să lucreze 24/7. 

Viziunea economică a Manifestului e una tipic neoliberală și reducționistă:
a) Stat mic, digital, eficient, care să fie
b) Cea mai prietenoasă țară pentru business în care
c) serviciile publice să fie privatizate din motivul că…statul ar fi un administrator prost, iar
d) capitalul să fie ”eliberat” prin intermediul unor legi financiare simplificate (de la relaxarea reglementărilor fiscale la legalizarea valutelor crypto).
e) re-orientarea infrastructurii de drumuri pentru necesitățile exportului (autostradă Iași-Chișinău-Odesa)
f) relaxarea legislației în domeniul construcțiilor 
g) reorientarea educației spre logica comercială (focus pe IT, BPO, servicii, medicină – sectoarele cu potențial economic maxim).  

E o viziune simplistă: un fel de privire ce tratează statul ca o companie comercială orientată spre profit și din care au fost, în mod strategic evacuate societatea, oamenii și grupurile de oameni. O viziune tipică de manager de firmă de vopsele. 

Mult mai important, în viziunea antreprenoriatului nu s-a găsește loc pentru protecția socială, ecologie, sistemul de sănătate, ca și cum ele nu există (Ele există în realitatea țării, evident, dar antreprenoriatul le privește fie ca externalități fie ca chestii ce pot fi lăsate în seama statului, pentru că nu sînt generatoare de profit).  
La fel,  Manifestul prezintă o abordare contradictorie în care anumite revendicări intră în contradicție cu alte revendicări. 
De exemplu, antreprenoriatul vrea un stat mic, dar tot el cere ca acest stat să construiască autostrăzi, să gestioneze sistemul educațional, să administreze fluxuri migratorii, să ajute industria, să stimuleze adopția inteligenței artificiale etc. 

Mai departe, viziunea despre dezvoltarea economiei este destul de naivă: e greu să prezinți legalizarea criptomonedelor ca fiind prioritate pentru dezvoltarea economiei naționale fără a aborda riscurile spălării de bani, a evaziunii fiscale, a cumpărării votului și puterii politicie prin intermediul criptomonedelor, a costului ecologic al criptomonedelor (în vreo lună începe sezonul rece și n-aș vrea să aud la TV: stinge un bec și economisește lumina că avem de făcut bitcoini) și, la limită, fără a ține cont de situația reală a unei țări în care lipsește creșterea economiei reale și legalizarea criptomonedelor nu ar avantaja decît o mică clasă de speculatori financiari… 

Visul de a construi o auto-stradă în Moldova, fie și de la Iași la Odesa, sună duios, dar pentru dezvoltarea comunicațiilor interne Moldova ar avea nevoie și de drumuri care să nu fie orientate doar spre extern, ci și să conecteze diversele ei zone între ele. E nevoie de căi de comunicație (auto, feroviară) care să conecteze Bălți și Chișinău (la moment conexiunea feroviară este de 6-7 ore), Edineț cu Bălți cu Chișinău cu Hîncești cu Cahul… 

Tot parte a viziunii manageriale asupra societății e și viziunea despre relaxarea reglementărilor în construcție. ”Sunt prea puține macarale la orizont, de aici și €2,000/m2 la Chișinău. Prețurile la apartamente pot scădea doar dacă construim mai mult, mai ieftin.”, zic autorii. 
Acest punct este cel puțin neargumentat (chiar dacă viziunea despre macarale la orizont este oarecum poetică). 
Prețurile la apartamente în Chișinău cresc nu doar din cauza insuficienței de apartamente.

În fapt, discuțiile despre insuficiența spațiului locativ în Chișinău trebuie nuanțate. Conform datelor Biroului Național de Statistică în mun. Chișinău ar exista aproximativ 334 000 locuințe la o populație de vreo 720 mii locuitori, adică aproximativ 2.16 locuitori per locuință, în condițiile în care mărimea medie a familiei este de 2.90 membri… Decalajul indică faptul că există un excedent de spatiu locativ în raport cu mărimea medie a familiei. 
Astfel că, motivele scumpirii locuințelor trebuie căutate în altă parte decît în ”insuficiența spațiului locativ” – speculațiile imobiliare, lipsa locuințelor sociale, migrația internă dinspre sat spre oraș etc…Și soluțiile trebuie căutate tot acolo. 

Totuși, dacă antreprenorii moldoveni își doresc atît de mult să construiască pentru a dezvolta țara, pot înălța blocuri locative la Taraclia sau la Șoldănești, unde reglementările sînt mai relaxate…Evident, antreprenorii nu fac acte de caritate precum dezvoltarea locală (aceasta, în viziunea lor, e treaba statului ”mic”) – ei vor să poată construi exclusiv în Chișinău, pentru că doar aici e rentabil. 
Poezia despre ”macaralele puține la orizont” trece sub tăcere faptul că reglementările mai stricte față de construcții în Chișinău nu țin de legi arbitrare, ci de considerente de urbanism, accesibilitate, protecția patrimoniului natural și istoric etc.

Tot necritică și lozincardă mi s-a părut menționarea, la fiecare pas, a tehnologiei, ca și cum aceasta ar rezolva de una singură toate problemele. Ideea că dacă adoptăm tehnologia pe scară largă economia va crește de la sine mi se pare la fel de naivă și greșită ca ideea, foarte populară vreo 15 ani în urmă, că dacă adoptăm tehnologie pe scară largă vom avea cu necesitate sisteme politice democratice…

Tehnologia este extrem de necesară, dar la fel de important e să avem și alte discuții în jurul ei – cea despre suveranitate digitală, despre soluțiile open-source, despre costurile ecologice și energetice ale tehnologizării. Avem oare un proiect național de stocare a datelor pe teritoriul Moldovei ori lăsăm datele cetățenilor să se plimbe alandala prin lume? Investim în soluții digitale, locale inclusiv de stocare a datelor, software și inteligență artificială, ori ne lăsăm la cheremul giganților tehnologici americani, europeni și chinezi?

…Ca să închei, Manifestul își ratează miza: dacă își dorea o discuție serioasă pe teme economice, clasa antreprenorială moldovenească ar trebui să prezinte mai mult decît lozinci și liste.