În timp ce la televiziunile din Rusia se amenință zilnic cu ștergerea prin bomba atomică a unor țări de pe hartă, oamenii se întreabă dacă rușii care văd toată această nebunie sunt sau nu responsabili pentru că o acceptă sau chiar o încurajează?
Ce se întâmplă acum în Ucraina, tăcerea elitei militare și politice de la Moscova, sprijinul uriaș de care se bucură agresiunea în rândul a milioane de ruși readuce în discuție o temă esențială a istoriei umanității. Sunt cei care tac vinovați? Cum au rezolvat gânditorii lumii această dilemă.
Istoria vinei și responsabilității din Vechiul Testament până la Marele război
Vina, rușinea, responsabilitatea există de când e lumea și pământul – de când avem crima. Când Cain îl omoară pe Abel știți discuția cu Dumnezeu? „Pedeapsa mea e prea mare ca s-o pot suferi. Iată că Tu mă izgonești azi de pe fața pământului; eu va trebui să mă ascund de faţa Ta şi să fiu pribeag şi fugar pe pământ; şi oricine mă va găsi mă va omorî“. Domnul i-a zis: „Nicidecum; ci dacă va omorî cineva pe Cain, Cain să fie răzbunat de şapte ori“. Facerea 4:13-15.
Teama de răzbunare a fost mereu mare, pentru că este motorul unei violențe fără capăt. De asta avem legi și instituții pentru a stopa violența.
Tradițiile vinovăției care se extinde la cei din jurul tău
Noțiunea de vinovăție colectivă este destul de organică pentru mintea umană, în special pentru cea arhaică. Din cele mai vechi timpuri aici au existat două linii. În primul rând, vinovăția câtorva membri ai unei comunități poate fi reprezentată ca fiind vinovăția întregii comunități. Un exemplu clasic îl avem în legenda biblică a distrugerii Sodomei și Gomorei (Geneza 19).
Un alt exemplu: vinovăția strămoșilor ar putea să se extindă asupra descendenților, ca în tradițiile tribale. O ilustrare este citatul din Cele Zece Porunci, un alt text important din Biblie: „Căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc fărădelegea părinților în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc” (Deuteronom 5. 9). Ambele mecanisme sunt implicate în cel mai longeviv mit al vinovăției colective din istorie – acuzarea poporului evreu de uciderea lui Hristos, care a făcut o mare carieră în Europa.
Fotografie din 1937 a locului pe care se afla lagărul de concentrare din Bogdanovka, înființat de autoritățile române, loc în care mii de evrei au fost uciși în iarna 1941-1942. Imagine via Profimedia.La începutul secolului XX, principiul responsabilității colective a rămas prezent în mai toate tipurile de instituții închise, cum ar fi închisorile, internatele și unitățile militare, unde toată lumea era pedepsită pentru infracțiunea unuia singur.
Regimurile totalitare practicau, de asemenea, responsabilitatea colectivă: în timpul ocupației naziste a Poloniei, uciderea unui soldat german era pedepsită prin împușcarea a câteva sute de polonezi.
În Uniunea Sovietică, cazurile individuale de colaborare cu naziștii au fost folosite ca motiv pentru deportarea unor popoare întregi.
Să nu uităm cazul celebru folosit de Armata Română în Odesa. „Masacrul de la Odesa a fost declanșat în seara zilei de 22 octombrie 1941, cu titlul de „pedepsire” – represalii asupra populației civile – în urma detonării Comandamentului militar român din Odesa de către partizani în care au fost omorâți 16 ofițeri români, inclusiv comandantul militar al orașului, generalul Ion Glogojanu, 46 soldați și subofițeri, mai mulți civili și 4 ofițeri de marină germani. Militarii români nu au reușit să-i prindă pe autorii atentatului și s-au răzbunat pe populația civilă locală. Au fost asasinați, la întâmplare, 5 000 de localnici civili, majoritatea evrei”. (sursa)
După cel de-al Doilea Război Mondial, ideea de vinovăție colectivă s-a întors împotriva foștilor naziști și a compatrioților lor. Vinovăția germană pentru crimele comise de naziști, „vina germană” colectivă și pedeapsa pentru aceasta au devenit o problemă majoră în filosofia politică, în etica, teoria și practica juridică. Dezbaterea privind aceste categorii nu a încetat nici până în prezent.
Voi prezenta mai jos succint pozițiile a doi dintre cei mai importanți gânditori ai secolului XX care s-au ocupat de aceste probleme. Să-mi recitesc notițele din perioada când studiam filosofie.
„Un popor nu poate să moară eroic și nici să fie criminal”
Imediat după război, cunoscutul gânditor Karl Jaspers, a abordat subiectul vinovăției germanilor pentru crimele nazismului. Căsătorit cu o evreică, Jaspers a fost concediat din învățământ în 1937 și a rămas izolat până la sfârșitul războiului, așteptând în permanență să fie arestat. Întorcându-se să predea la Universitatea din Heidelberg în 1945, a pregătit un curs despre vina și responsabilitatea germană. În 1946, cursul a fost publicat sub forma unei cărți.
În opinia lui Jaspers, crimele regimului nazist sunt de neiertat, iar Germania merită umilința care a urmat, precum și procesul învingătorilor sub forma Tribunalului de la Nürnberg. Dar nu este vorba de „vinovăție colectivă”, o categorie care presupune o viziune colectivistă a societății și a națiunii.
„Un popor nu poate fi transformat într-un individ. Un popor nu poate nici să moară eroic, nici să fie criminal, nici să acționeze moral sau imoral, doar reprezentanții săi individuali pot face asta”, scria Jaspers.
Vinovăția morală
Curățirea și restaurarea Germaniei este posibilă prin recunoașterea vinovăției morale și metafizice la nivel individual. Jaspers susține: „Fără calea purificării, care vine din conștiința profundă a propriei vinovății, germanul nu poate găsi adevărul”.
„Numai din conștiința vinovăției se naște conștiința solidarității și a responsabilității personale, fără de care libertatea este imposibilă”, mai spune el.
Jaspers afirmă pur și simplu că există o diferență între vinovăție și responsabilitate politică.
Jaspers însă are o studenta strălucită: Hannah Arendt, care va explica importanța distincției dintre vinovăție și responsabilitate.
De la vinovăție la responsabilitate – Hannah Arendt
Hannah Arendt va scrie cartea „Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalității răului”, unde va discuta despre problema vinovăție și responsabilitate.
Germană de origine evreiască, Arendt a studiat filozofia cu Karl Jaspers și Martin Heidegger, s-a implicat de timpuriu în activități antifasciste și a fost nevoită să fugă din Germania, mai întâi în Franța, în 1933, și apoi din Franța ocupată de germani în Statele Unite, în 1940. Arendt a fost foarte apropiată de Heidegger, cel care a fost loial regimului hitlerist.
Principala problemă pentru Arendt, ca un gânditor politic, a fost criza ideii de moralitate anterioare Holocaustului, care a arătat cum mase uriașe de oameni au devenit complice ale celor mai brutale crime comise de regimurile totalitare.
Chestiunea responsabilității „omului de rând” devine una dintre problemele cheie aici. Arendt dă un răspuns în mai multe lucrări, inclusiv în celebra sa carte Eichmann la Ierusalim.
În primul rând, Arendt, separă strict vinovăția și responsabilitatea. Vinovăția nu poate fi extinsă la colectivitate; mai mult, o astfel de extindere este de obicei doar o modalitate de a se salva de la a vorbi cu adevărat despre vinovăție. Acolo unde toată lumea este vinovată, nimeni nu este vinovat.
Noțiunea de vinovăție colectivă conduce la noțiuni absurde despre o anumită comunitate ca fiind „rea” – și, prin urmare, diferită de restul, împiedicându-ne să înțelegem exact cum crima în masă a devenit, dintr-o anomalie, o variantă a normei: crima ca normalitate. Potrivit lui Arendt, din punct de vedere juridic și moral, doar vinovăția personală are sens. Extinderea acesteia la un grup nu are niciun sens practic.
În același timp, un individ poate fi responsabil pentru fapte pe care nu le-a comis, iar această responsabilitate se poate extinde, spre deosebire de vinovăție, asupra comunității de oameni.
Potrivit lui Arendt, se poate vorbi de responsabilitate colectivă în cazul apartenenței la o comunitate politică ce implică o complicitate indirectă, adesea pasivă, la o crimă comisă în numele membrilor săi. Ea joacă un rol esențial în înțelegerea totalitarismului și în depășirea consecințelor acestuia.
Rezultă: „căința colectivă” este problematică deoarece se bazează pe categoria de vină colectivă, extinzând vina individuală la comunitate, care este de obicei predispusă la diluare și manipulare. Scuzele șefului de stat, de exemplu, pentru crimele comise în numele statului și despăgubirea victimelor sunt realizări adecvate ale responsabilității politice.
Crește nu doar timpul războiului, ci și cel al responsabilității
De aceea orice război de ocupație are niște vinovați concreți, care au luat decizii concrete, care cândva vor trebui să dea socoteala în fața unor tribunale după legile internaționale în vigoare. Asta e o regulă universal valabilă. „Responsabilitatea rusă” este însă ca și în cazul „responsabilității germane” – o responsabilitate politică – cu cât războiul va fi mai lung și distrugător responsabilitatea va fi mai mare, iar vinovăția regimului – imensă.
Bunicul meu m-ar fi împușcat: Responsabilitatea pentru faptele strămoșilor
Cum se comportă urmașii celor vinovați? Cum funcționează vina și responsabilitatea peste generații?
La aceste întrebări poate răspunde povestea lui Jennifer Tighe, nepoata comandantului lagărului de concentrare de la Płaszów, Amon Getah. Fiica unui german și a unei nigeriene, a fost plasată de mama sa într-un orfelinat când era copil și a aflat despre bunicul său abia la vârsta adultă. Evident, în cazul ei nu există nicio vină pentru crimele bunicului ei.
În autobiografia sa, intitulată „Bunicul meu m-ar fi împușcat”, ea se întreabă ce înseamnă o legătură de sânge cu crima și ce înseamnă aceasta în cazul ei. Cartea se încheie cu Tighe călătorind cu un grup de elevi israelieni în Polonia pentru a vizita locul unde bunicul ei a fost călău în lagărul de concentrare și unde au avut loc atrocitățile.
Acolo, ea le spune povestea ei copiilor și nepoților celor care au murit în lagăr. Apoi li se alătură pentru a depune flori la monument. „Responsabilitatea mea este doar aceea de a nu înceta să vorbesc despre asta”, scrie Tighe. Pentru a preveni și a nu se repeta.
