de Monika Mokre
LeftEast publică această analiză importantă a Monicăi Mokre despre contradicțiile politicii UE privind refugiații, în contextul actualei agresiuni rusești din Ucraina. Articolul a apărut inițial pe site-ul Refugee Outreach and Research Network (ROR-n).
La sfârșitul anilor ’90 UE și-a amintit că nu reușește să acționeze unilateral și solidar în perioade de criză. Chiar dacă acest lucru era evident în cazul războiul și genocidul din Bosnia, criza din Kosovo și fluxul de refugiați care a urmat au confirmat acest lucru. În linii generale, crizele menționate, dar și alte eșecuri, au demonstrat că, după 50 de ani de integrare europeană, naționalismul statelor membre încă prevala.
Din acest motiv în 2001 a fost emisă „Directiva privind protecția temporară”. Pe hârtie acest document oferă o soluție pragmatică și eficientă pentru perioadele în care sistemele de azil ale statelor membre sunt copleșite de numărul de refugiați. Pentru o perioadă de 1-3 ani, persoanele vizate de directivă dețin un permis de ședere care include dreptul la cazare, servicii de sănătate, servicii sociale, educație și acces la piața muncii. Pentru a distribui povara unei asemenea situații, persoanele strămutate pot fi transferate între statele membre, cu acordul țărilor respective, precum și a persoanelor în cauză.
În practică directiva urmează procedurile legislative ordinare ale UE: existența unui aflux masiv de refugiați trebuie să fie stabilită printr-o propunere a Comisiei, iar apoi decisă de Consiliul Uniunii Europene cu votul majoritar calificat (adică de o majoritate de state care reprezintă majoritatea populației UE).
Până la începutul lunii martie 2022 Directiva nu a fost niciodată utilizată în cei peste 20 de ani de existență, deși punerea în aplicare a acesteia a fost discutată de trei ori: în 2011 când Italia și Malta au solicitat-o, având în vedere afluxul mare de refugiați după Primăvara arabă, în special din Libia; în timpul crizei refugiaților din 2015, UNHCR (Agenția ONU pentru Refugiați) și unii membri ai Parlamentului European propuneau utilizarea Directivei; iar în 2021, Josep Borrell, reprezentantul UE pentru politica externă, a discutat posibilitatea de a invoca Directiva pentru ajutorul refugiaților afgani în urma retragerii SUA din Afganistan. În niciunul dintre aceste cazuri, Comisia Europeană nu a văzut necesitatea unei propuneri, probabil din cauza rezistenței statelor membre care nu erau direct afectate de situație.
Din cauza ineficienței evidente a acestui document, în 2020 Comisia a propus abrogarea Directivei și înlocuirea acesteia cu un regulament în cadrul unui „Pact privind migrația și azilul” care era în discuție. Conform acestuia, directiva ar putea fi pusă în aplicare de Comisie fără implicarea Consiliului, concentrându-se asupra statelor membre care se confruntă direct cu un aflux masiv de refugiați.
Regulamentul ar permite acordarea protecției temporare fără proceduri de azil, precum și posibilități sporite pentru acordarea acestora la frontieră. Procedurile accelerate de azil la frontieră constituie o parte proeminentă și extrem de problematică a pactului preconizat. Printre altele, se prevede că „în vremuri normale”, persoanele dintr-o țară cu mai puțin de 20% de decizii pozitive în materie de azil (media UE) pot fi respinse printr-o astfel de procedură accelerată. În perioade de criză, persoanele dintr-o țară cu mai puțin de 75% de decizii pozitive în materie de azil ar putea fi respinse la frontieră.
Regulamentul se referă, de asemenea, și la măsuri generale de solidaritate. Conform acestor măsuri statele membre trebuie fie să accepte un anumit număr de solicitanți de azil (calculat pe baza populației și a PIB-ului), fie să ofere o contribuție financiară, aceasta din urmă, printre altele, pe baza „sponsorizării în materie de returnare”, adică organizarea și finanțarea întoarcerii voluntare sau involuntare în țara de origine.
La fel ca întregul „Pact privind migrația și azilul”, acest regulament încă nu a fost emis. În schimb, Directiva din 2001 a fost activată pentru prima dată în istoria ei, într-o perioadă incredibil de scurtă. Măcar o dată UE a vorbit cu o singură voce, depășind de această dată naționalismul statelor membre. Motivele acestei situații fără precedent sunt ușor de înțeles. În primul rând, prezența unui inamic extern a fost întotdeauna cel mai eficient mijloc de a crea și de a întări un sentiment de identitate colectivă. Chiar și în preambulul deciziei Consiliului se face referire la invazia care subminează „securitatea europeană și globală”. În al doilea rând, acest nou aflux de refugiați privește în special țările care s-au opus întotdeauna oricărei forme de solidaritate a UE în materie de acceptare a refugiaților, adică grupul de la Visegrád (Ungaria, Polonia, Republica Cehă și Slovacia) și Austria.
Astfel, deși este lăudabil și de maximă importanță faptul că cetățenii ucraineni vor putea beneficia de protecție temporară în UE, cele mai recente politici ale Uniunii nu demonstrează o respingere a principiilor naționaliste, ci, mai degrabă, o nouă aplicare a acestora, extinsă de supranaționalismul UE. Politicile UE privind refugiații nu se concentrează asupra persoanelor aflate în pericol, ci pe propriile interese. Deocamdată, aceste interese s-au reorientat – de la o respingere generală a refugiaților la protecția unui grup specific de refugiați.
Iar grupul este foarte specific. Acesta include cetățenii ucraineni, persoanele aflate sub protecție internațională în Ucraina și familiile acestor două grupuri. Persoanele cu reședința permanentă în Ucraina care „nu se pot întoarce în condiții sigure și durabile în țara lor de origine” ar trebui, de asemenea, să obțină protecție – fie în conformitate cu decizia Consiliului UE, fie într-o altă formă națională. Persoanele cu reședința temporară în Ucraina care nu se pot întoarce în țara de origine – de exemplu, studenții sau muncitorii, dar și solicitanții de azil – tot ar trebui să beneficieze de protecție în conformitate cu decizia Consiliului UE. Introducerea – fără forță juridică obligatorie – a documentului recomandă ca acestor persoane să li se permită cel puțin intrarea fără viză în UE pentru a se putea întoarce apoi în țara de origine. Persoanele cu reședința permanentă sau temporară în Ucraina, care s-ar putea întoarce în țara de origine fără a fi în pericol, nu sunt menționate deloc.
Propunerea Comisiei a depășit domeniul de aplicare foarte restrâns al deciziei finale: aceasta a inclus toate persoanele „care nu se pot întoarce în condiții sigure și durabile în țara lor de origine”, precum și toate persoanele care au o ședere pe termen lung în Ucraina, indiferent de condițiile din țara de origine.
Acest lucru ar fi schimbat enorm situația, deoarece mulți dintre locuitorii Ucrainei nu dețin cetățenia ucraineană. În Ucraina se aflau 76.000 de studenți străini, aproape un sfert dintre ei provenind din Africa. Și în timp ce scriu acest text, există tot mai multe informații despre persoane de culoare sau de alte etnii (romii, de exemplu) împiedicate să părăsească Ucraina sau să intre în alte țări, în special în Polonia. În ambele state, grupurile fasciste au fost de mult timp active și continuă să fie foarte prezente. De asemenea, cei care au transportat romi sau persoane de culoare spre UE se confruntă cu persecuția poliției pentru trafic de persoane.
Merită de menționat că aproximativ 400.000 de romi care trăiesc în Ucraina se confruntă, de asemenea, cu discriminare rasistă, inclusiv cu atacuri fasciste, atunci când încearcă să treacă granițele. În plus, conform datelor ONU, aproximativ 30.000 dintre aceștia nu au documente; astfel, șansele lor de a fi acceptați în condițiile directivei sunt reduse.
În cele din urmă, rămâne de văzut cum îi va afecta afluxul masiv de refugiați din Ucraina pe cei din alte țări care cer azil în UE. În această privință, este important ca în vigoare să fie încă directiva și nu regulamentul preconizat. Dacă toți solicitanții de azil din țările cu mai puțin de 75% de decizii pozitive ar fi supuși procedurii accelerate, doar persoanele din Venezuela, Siria și Eritreea ar avea șansa de a beneficia de o procedură de azil adecvată. Dar și fără aceste prevederi, tot mai multe cereri de azil au fost soluționate negativ după o evaluare foarte superficială a motivelor de fugă, chiar și înainte de război – cel puțin în Austria.
Oamenii mor în războiul din Ucraina – oameni de diferite naționalități, inclusiv din Federația Rusă. Oamenii fug pentru a-și salva viețile – oameni care trăiesc în Ucraina, dar și cetățeni ruși care se opun războiului. Acești oameni trebuie să fie protejați – lucru consfințit în Declarația Drepturilor Omului, în Convenția de la Geneva și în Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale, indiferent de naționalitate, etnie, sex, clasă socială etc.
Nu există nicio îndoială că decizia de activare a Directivei privind protecția temporară este un pas important. Dar, totodată, nu există nicio îndoială că limitările acestei decizii contrazic principiile fundamentale și sunt mai degrabă determinate de concepte și interese naționaliste și supranaționaliste, decât de o înțelegere cu adevărat universală a drepturilor omului – inclusiv pentru cei care, din varii motive, nu sunt rezidenți ai țării a cărei cetățenie o dețin. Uniunea Europeană înțelege cele „patru mobilități”, inclusiv mobilitatea persoanelor, ca fiind una dintre cele mai importante valori și realizări ale sale. Însă atunci când vine vorba de protecția refugiaților și de drepturile migranților în UE, mobilitatea individuală duce la excludere. Cetățenii țărilor terțe din UE își pierd dreptul la cetățenie într-un stat membru atunci când petrec o perioadă de timp într-un alt stat membru. Refugiații afgani care și-au petrecut întreaga viață în Iran nu beneficiază de protecție, deoarece nu sunt persecutați în țara lor de origine. Iar acum, Consiliul Uniunii Europene ignoră pur și simplu situația dificilă a celor care au decis în mod voluntar să facă din Ucraina noua lor casă.
Probabil, caracterul său limitat a făcut posibilă punerea în aplicare a directivei fără proteste din partea partidelor de dreapta. În această ordine de idei, partidul austriac de dreapta FPÖ a publicat recent sloganul: „Da, Refugiaților de război/ Nu, migrației clandestine în masă”. Iar în rețelele sociale, cei care de regulă se opun oricărui tip de protecție pentru persoanele care caută refugiu îi salută pe ucraineni, deoarece aceștia sunt „albi și frații și surorile noastre europene”.
Poate că ar trebui menționat faptul că acceptarea fără rezerve a Ucrainei ca parte a Europei este o evoluție destul de recentă, direct legată de definirea unui inamic comun. Până acum, aceasta nu s-a aplicat, de exemplu, numeroșilor muncitori ucraineni exploatați în agricultura UE.
Și, poate că ar trebui menționat și faptul că, în aceeași săptămână în care forțele rusești au intrat în Ucraina, SUA au lansat atacuri aeriene în Somalia, Arabia Saudită a bombardat Yemenul, iar Israelul a lovit Siria și palestinienii din Gaza. Nu s-au auzit însă prea multe despre acestea.
Articolul a apărut inițial pe platforma LeftEast și a fost tradus din limba engleză de Corina Ovcearenco.
Traducerea a fost realizată în cadrul proiectului ”Dosare Sociale: Solidaritate, Muncă şi Drepturi Sociale” în baza unui parteneriat dintre PLATZFORMA și Fundația Friedrich Ebert – Moldova.
Articolele publicate în cadrul acestui proiect nu exprimă neapărat punctul de vedere al fundației.
Monika Mokre este politologă și cercetătoare afiliată la Institutul de Studii Culturale și de Teatru al Academiei de Științe din Austria.
sursă imagine de fundal: Flickr.
Platzforma traduce articole din LeftEast în colaborare cu cu reţeaua mediilor de stânga din Europa de Sud-Est ELMO.
