Sensul luptei anticorupție în tranziție
Lupta anticorupţiei rămâne la fel de superficială şi economicistă ca neoliberalismul însuşi. Campania de anticorupţie e binevenită, însă limitele sale externe ar trebui să rămână la fel de transparente ca rezultatele interne: nu urmăreşte o schimbare de paradigmă şi nici nu e însoţită de un discurs critic la adresa căii care a dus la catastrofa socială a tranziţiei. Dimpotrivă, se poate susţine că se aliniază câtorva lupte de interese din interiorul sferei formale a politicii; mai mult, foşti promotori locali ai neoliberalismului, câţiva profitori de carieră ai industriei agenţiilor de dezvoltare şi alţi colonizatori ai ideologiilor dominante – nu în ultimul rând jurnalişti ai industriei culturale centrale – s-au proţăpit cu gura mare în faţa marşului public al luptei anticorupţie. Discursul lor liberal rămâne unul despre eliminarea merelor stricate, însoţit de apărarea clientelară a „capitaliştilor buni, profesionişti” şi personalizarea hollywoodiană a procesului; în mod esenţial, e un discurs care exclude istoria propriei participări la ceea ce Ada Colau a numit în mod public, simplu, „crimele” politicilor neoliberale din ultimele decenii.
Ideea luptei împotriva corupţiei pare a fi congeneră ideii de justiţie socială, însă lupta anticorupţie, cel puţin în forma ei actuală, care e în primul rând un mare spectacol mediatic, serveşte la captura ideii înseşi de justiţie socială, la un capăt al tranziţiei postcomuniste la care se trezesc tot mai multe conştiinţe istorice revoltate. Deocamdată, lupta anticorupţie pare a fi sinonimă cu lupta pentru un capitalism şi o Românie „curate”, adică o luptă de civilizare a capitalismului românesc. Or, în realitate, capitalismul corupe întotdeauna statul, atât în ţările occidentale, cât şi în periferiile lor clientelare.
În România, lupta anticorupţie a apărut în coincidenţă istorică cu momentul în care în mai fiecare sat, oraş, regiune şi sector din economia românească s-au cristalizat monopoluri şi semi-monopoluri, după regula din toate timpurile şi locurile capitalismului. Cei mai conştienţi de această stare a lucrurilor sunt tocmai membrii clasei mijlocii, pe care îi interesează direct dizolvarea acestor limite, cât se poate de vizibile pentru ei, nu doar datorită limitărilor materiale, ci şi datorită efectului de castrare al infinitului ideologic al modelului de viaţă „aspiraţionist”. Pentru o parte din cei care au visat să fie albi şi cu bani, începe să se vadă şi să se resimtă plafonul. Aici intervin şi cresc toate industriile culturale dedicate ascunderii acestui afect inacceptabil: muzica, literatura şi arta care canalizează neliniştea adâncă în depresii mic-burgheze şi amuzament fără noimă; proiectarea rasistă a limitelor instituţionalizate ale societăţii; închiderea vieţii în interiorul familiei nucleare (violenţă domestică), în interiorul apartamentului (eliminarea culturii vecinătăţii), în interiorul comunităţilor cultice (eliminarea lumii); proiecţia unei vieţi duble prin imaginile mediilor sociale; compensarea afectivă cu ajutorul industriilor capitaliste din penumbră (industriile sexului comercial şi ale altor consumuri vag ilicite, ale nişelor de consum cultural „apolitic” care produc depolitizarea). Lumea modernă nu e clădită doar prin mecanisme de opresiune, ci şi prin impunerea pozitivă a puterii, prin seducţie, spectacol sau internalizare. Ceea ce nu permite lumea modernă e vizibilitatea publică a limitelor sale, tocmai fiindcă ideologia capitalismului este cea a acumulării infinite iar cea a colonialităţii se bazează pe supremaţia omului alb al civilizaţiei occidentale.
Articolul a apărut inițial în Gazeta de Artă Politică.