Despre modurile în care corporațiile preiau puterea

[label shape=”” type=””] Joseph E. Stiglitz [/label]

 

Statele Unite ale Americii și restul lumii sunt angajați într-o discuție mare pe tema unor noi acorduri de comerț. Asemenea înțelegeri erau numite în trecut ”acorduri de comerț liber”, chiar dacă, de fapt, ele erau aranjate în favoarea intereselor corporative din SUA și UE. Astăzi asemenea acorduri sunt numite ”parteneriate”, de exemplu Parteneriatul Trans-Pacific (PTP). Dar aceste tratate nu sunt parteneriate între egali: SUA dictează de facto termenii acordurilor. Din fericire, ”partenerii” Americii devin tot mai rezistenți.

Nu-i greu să vedem de ce. Aceste acorduri reglementează însă nu doar comerțul, ci și investițiile și proprietatea intelectuală. În acest fel ele impun schimbări fundamentale în structura legală, juridică și de reglementare a țărilor, ocolind influența sau controlul din partea instituțiilor democratice.

Partea cea mai jignitoare – și cea mai necinstită – a acestor acorduri se referă la protecția investitorilor. Desigur că investitorii trebuie să fie protejați de riscul ca nişte guverne corupte să le confiște proprietățile. Dar prevederile din ”parteneriate” nu se referă la cazuri de acest gen. În ultimii cîțiva zeci de ani au fost înregistrate foarte puține cazuri de expropriere, iar investitorii care doresc să se protejeze se pot asigura la Agenția Multilaterală de Garanție a Investițiilor (Multilateral Investment Guarantee Agency), o organizație afiliată Băncii Mondiale (guvernul SUA, dar și guvernele altor țări oferă garanții similare). Totuși, SUA cer prevederi ”de protecție a investitorilor” chiar dacă mulți dintre ”partenerii” săi dispun de sisteme judiciare și de protecție a proprietății la fel de bune ca cele americane.

Scopul real al acestor prevederi este să împiedice adoptarea unor măsuri ce ar proteja sănătatea, mediul ambiant, securitatea economiei și cetățenilor americani. Companiile obțin dreptul de a acționa în judecată guvernele unor țări pentru a le cere compensații pentru orice reducere, din cauza modificării unor reglementări, a profitului așteptat.

Această posibilitate nu e în nici un caz doar teoretică. Philip Morris a dat în judecată Uruguay și Australia pentru că i-a obligat să pună etichete care avertizează despre riscurile fumatului. Ambele țări au mers ceva mai departe decît SUA și au obligat producătorul de țigări să includă imagini grafice care arată consecințele fumatului.

Etichetele au funcționat. Ele au descurajat fumatul. Și acum Philip Morris cere să fie compensat pentru profitul pierdut.

Pe viitor, dacă vom descoperi că un alt produs cauzează probleme de sănătate (să luăm drept exemplu azbestul), producătorul acestuia ar putea decide ca, în loc să plătească pentru costurile pe care acesta ni le impune, nouă, să dea în judecată guvernele pentru că-i împiedică să ucidă și mai mulți oameni. Același lucru s-ar putea întîmpla și în cazul în care guvernele noastre ar decide să impună reguli mai stricte care ar preveni impactul emisiei gazelor ce cauzează efectul de seră.

Pe vremea cînd conduceam Consiliul de Consilieri Economici de pe lîngă președintele Bill Clinton, unele grupuri anti-ecologiste au încercat să introducă o măsură asemănătoare, numită ”cîștiguri regulatorii” (eng. regulatory takings). Ei știau că, odată adoptată, o asemenea măsură ar fi oprit toate reglementările și normele impuse de guvern, pentru că guvernul nu ar fi fost în stare să plătească compensațiile. Din fericire am reușit să blocăm inițiativa, atît în curtea de judecată cît și în Congres.

Acum aceleași grupuri încearcă să ocolească procesul democratic prin introducerea în mod secret a unor prevederi în tratatele comerciale. Aceste prevederi sunt ținute în secret față de public, dar nu și față de corporațiile ce lobează pentru ele. Aflăm ce se întîmplă doar ca urmare a unor scurgeri de informații sau din discuții cu politicieni care încă sunt foarte atașați de procesele democratice.

O trăsătură fundamentală a sistemului american de guvernămînt este o justiție publică imparțială, cu standarde construite de-a lungul a zeci de ani, care se bazează pe principiile transparenței, precedentelor și oportunitatea de a contesta deciziile nefavorabile. Toate acestea sunt abandonate deoarece noile prevederi fac apel la arbitraj privat, non-transparent și foarte costisitor. Mai mult ca atît, uneori acest aranjament este în mod frecvent plin de conflicte de interes: un judecător de arbitraj poate fi ”judecător” într-un dosar și avocat într-un alt dosar.

Costurile de judecată sunt atît de mari încît Uruguay a făcut apel la Michael Bloomberg și la alți magnați americani care sprijină cauzele legate de sănătate pentru a se apăra de Philip Morris. Și, chiar dacă corporațiile pot acționa în judecată, ceilalți nu pot face același lucru. Dacă se găsește vreo încălcare a vreunei înțelegeri – cu privire la muncă ori la protecția mediului, de exemplu – cetățenii, sindicatele și organizațiile societății civile nu pot face recurs.

Nu cred că există vreun exemplu mai clar de mecanism unilateral de soluționare a conflictelor care violează principiile de bază ale dreptului. De aceea, împreună cu alți experți și juriști americani, inclusiv de la universități precum Harvard, Yale și Berkeley, am scris o scrisoare președintelui Barack Obama în care i-am explicat cît de dăunătoare pentru sistemul nostru de justiție sunt aceste acorduri.

Suporterii americani ale unor astfel de acorduri spun că SUA a fost acționată în judecată pe asemenea motive doar de cîteva ori și că nu ar fi pierdut nici un caz. Corporațiile însă deja încep să învețe cum să utilizeze aceste acorduri în folosul lor.

Cel mai probabil, juriștii corporativi foarte bine plătiți din SUA, Europa și Japonia se vor dovedi mai buni decît juriștii guvernelor care apără interesul public și care au de multe ori salarii foarte mici. Și mai rău, corporațiile din țările dezvoltate pot crea filiale în țările membre prin intermediul cărora să investească din nou în ţara de origine și pe urmă să dea în judecată guvernele creînd astfel noi căi de blocare a reglementării de stat.

Dacă am avea nevoie de o protecție mai bună a proprietății și dacă acest mecanism de arbitraj, care e privat și foarte scump, ar fi fost mai bun decît mecanismul public, ar trebui să schimbăm legea nu doar pentru companii străine bine plasate, ci și pentru cetățenii noștri și pentru businessurile mici. ”Parteneriatele” însă nu prevăd așa ceva.

Legile și reglementările determină tipul de economie și societate în care oamenii trăiesc. Ele afectează puterea de negociere relativă cu implicații importante pentru inegalitate, o problemă tot mai importantă pentru lumea noastră. Întrebarea este dacă trebuie să lăsăm corporații bogate să folosească prevederi ascunse în așa zisele ”tratate de comerț” pentru a ne dicta cum vom trăi în secolul XXI. Eu sper că cetățenii din SUA, Europa și din zona Pacificului vor răspunde cu un ”Nu” hotărît.

Traducere în română de Vitalie Sprînceană

sursă imagine de fundal: The Cagle Post.