ARTICOLE.
Anastasia Nani, Alexandru Bolfa şi Victor Moşneag, în Ziarul de Gardă, despre casele şi averile procurorilor de la care lumea aşteaptă reforme: „Sunt procurori bugetari de-o viaţă, dar se pot lăuda cu case frumoase, maşini luxoase şi, în unele cazuri, afaceri mănoase. Este vorba despre şefii procuraturilor din sectoarele Capitalei şi adjuncţii acestora. Oficial, au salarii de câteva mii de lei, bani care în cazul unei familii obişnuite nu ar fi suficienţi ca să ajungă de la o lună la alta. Lor însă, banii nu doar că le ajung pentru un trai decent, ci le şi rămân pentru achiziţii de lux, care depăşesc cu mult valoarea salariilor. Unii au avut grijă să-şi treacă o parte din averi pe numele rudelor. Câţiva au ajuns în vizorul Comisiei Naţionale de Integritate sau chiar al colegilor procurori, doar că, deocamdată, niciunul nu a fost dat pe mâna Justiţiei.”
Alex Culiuc, pe blogul său, despre ce ne spune totuşi raportul Kroll: „Raportul operează cu informații anterior închise. Mai mulți comentatori afirmă că majoritatea informației era deja cunoscută.[2] Chiar și o lectură superficială a documentului demonstrează că această impresie e greșită — majoritatea raportului e bazată pe informații interne livrată consultanților Kroll de Banca Națională. Ceea ce ne aduce la prima concluzie: // BNM avea la dispoziție majoritatea datelor necesare pentru a scrie propria versiune a raportului. Toată informația pe tranzacții și majoritatea informației analitice și investigative provine anume de acolo. Din raport aflăm că BNM urmărea evoluția grupului Șor începând cu septembrie 2010 (p. 14, primul alineat). Raportul prezintă și exemple care arată cum BNM reușea să stabilească legături între companiile din grupul Șor — exemplele sunt impresionante.[3] Mai pe scurt, cei de la supraveghere își făceau treaba.[4] Apare ]ntrebarea de ce BNM n-a scris (sau n-a fost împuternicit să scrie) un raport paralel.”
Kamil Calus scrie despre statul-capturat Republica Moldova: „A process of subordinating state institutions to the leaders of the parties making up the government coalition began in Moldova upon the Alliance for European Integration assuming power in 2009. In line with an undisclosed protocol which made up a part of the coalition agreement of 8 August 2009, a ‘party formula’ was established to be used when nominating candidates to major public offices. This formula covered not only the office of the prime minister, the speaker of the parliament and individual ministers, but also those posts which should never be staffed by party-nominated candidates. These include the posts of general prosecutor, the head of the central tax office, the governor of the National Bank of Moldova and the head of the Central Electoral Committee. (…) Practices present in Moldovan politics in recent years indicate that a process of appropriating the state by interest groups centred around the two main political leaders is under way. This represents a typically post-Soviet model of oligarchy in which the country’s most powerful figures try not so much to interfere in the state’s politics by exerting economic pressure, but are rather focused on exercising immediate power to secure their business dealings. If, for some reason, they do not want or cannot hold major public posts themselves, they nominate to individuals these posts who have no political background and are dependent on their support. ”
O istorie din lumea rurală moldovenească: un tînăr din Șoldănești trăiește într-o sărăcie lucie într-un bordei pe care și l-a săpat singur: ”Şase metri pătraţi! Atât măsoară bordeiul care îi serveşte loc de dormit, bucătărie, şi baie. Aşa îşi duce traiul de patru ani, fără viză de reşedinţă. Coliba a săpat-o la un metru şi jumătate adâncime. Să-i fie mai răcoare când vin căldurile şi izolată termic, atunci când se zburleşte iarna. Cândva, avea planuri să ridice aici o casă, dar nu i-au ajuns nici bani şi nici puteri. „Iarna facem focul, mai pui câte un lemn pe noapte. Dacă nu e nu-i, e mai frig aici. Suflă vântul, ninge, spulberă, plouă. E umezeală, plămânii trag tot mucegaiul, mirosul acesta. Aici am pornit un loc de casă, patru pe cinci. Un metru ca să sap aici pentru temelie trebuie piatră să pun. Piatră n-am, trebuie nisip şi n-am ciment” Aşa trăieşte Vasile Morari zi de zi. Bordeiul l-a construit pe cei 17 ari pe care-i procurase din indemnizaţii. Povestea lui de viaţă e şi mai tristă decât felul cum arată cămara improvizată. La niciun anişor a rămas orfan… cu părinţi în viaţă.”
NewsMaker.md despre raportul BERD care prevesteşte o scădere a PIB-ului în RM de 2%: „Кризис в регионе, говорится в отчете, «приведет в Молдове к уменьшению объема денежных переводов и экспортной выручки», что будет способствовать переориентации внешней торговли страны в сторону ЕС». // Другой причиной снижения прогноза по Молдове ЕБРР называет «период значительной политической и финансовой нестабильности», который пережила страна. В то же время ЕБРР ожидает, что в 2016 году в «Молдове возобновится умеренный рост». «Молдове удалось ужесточить свою кредитно-денежную политику. И ЕБРР ожидает, что в 2016 году ее экономика вырастет на 1,5%»,— говорится в отчете.”
Vlad Loghin, în Vocea Poporului, despre percepţia sărăciei, conform ultimului BOP comandat de IPP: „Mai bine de 40 de procente dintre cei chestionaţi susţin că nu le ajung bani nici pentru strictul necesar, ceea ce înseamnă că numărul oamenilor săraci a crescut cu 12 la sută faţă de anul trecut, când a fost realizat barometrul anterior al opiniei publice. În acelaşi timp, 43% au declarat că bani le ajung doar pentru strictul necesar. Doar 12 la sută dintre respondenţi susţin că îşi pot permite un trai decent, însă oricum veniturile salariale obţinute nu le îngăduie să cumpere lucruri de lux.// Cei intervievaţi spun că toţi banii pe care îi obţin sunt folosiţi pentru consumul curent. Doar 7% din populaţie declară că pot pune un ban deoparte. Pentru comparaţie, o cercetare realizată acum câteva luni de către Agenţia Naţională a Marketingului arăta că 31 la sută din locuitorii ţării, în 2014, și 27 la sută, în 2013, declarau că reușesc să facă economii.// Ar mai fi de amintit că 63 la sută din respondenți considerau că pentru un trai decent venitul lunar ar trebui să fie mai mare de 6000 de lei, iar 15 procente – chiar mai mare de 10.000 de lei. Amintesc că salariul mediu lunar brut pe ţară era, la începutul anului de faţă, de 4260,6 lei.”
Vitalie Vovc, în tableta sa săptămînală pe deschide.md, despre expulzarea unionistului George Simion: „GEORGE SIMION Expulzarea lui Simion ar fi fost logică, căci din punctul de vedere al statului Republica Moldova un individ care îi doreşte dispariţia nu poate fi decât un inamic, dacă autoritatile ar fi adoptat acelaşi comportament referitor la tot şi toţi acei care îi ameninţă integritatea şi existenţa lui. Însă nu este cazul. Şi atunci acţiunea respectivă este pur şi simplu o sfidare şi o provocare. Alţii zic că este doar o diversiune pentru a sustrage atenţia de la cazul BEM… Prea mult pentru o diversiune şi prea riscant. Furtul de la BEM, odată mediatizat, nu putea să nu provoace ceva. Mămăliga nu exploadează doar dacă n-o faci din praf de puşcă. 3 mai a fost doar un test. Testul a depăşit aşteptarile. Poporul s-a mâniat şi a ieşit în stradă. Oameni buni s-au poziţionat în fruntea „mâniei poporului”. Totul a decurs foarte bine. Nu ca în aprilie 2009. Acum, vor ieşi în piaţă unioniştii. Cu revendicări mai radicale. Eventual, cu destule persoane dubioase în randurile lor. Din acei care pe reţelele sociale salută partide precum Frontul Naţional din Franţa… La fel de antieuropeni ca şi pro-putiniştii. Băieţi cu potenţial. La ce bun să te iei de liderul lor? Eu nu ştiu cine va mai ieşi în piaţă. Dar le-aş recomanda să facă din sintagma „protest paşnic” deviza sacră a manifestaţiei.”
Nicolas Trifon, pe blogul său de la Le Courrier des Balkans, despre antifascismul conservator din R. Moldova şi ţările desprinse de URSS: „La tentation est grande de retourner les accusations proférées au nom de l’antifascisme contre ceux-là qui les lancent à tout va : les gars se réclamant d’Antifa qui entendent veiller à l’ordre dans les rues de Chişinau, ceux du club de motards « Loups de la nuit », envoyés faire la chasse aux manifestants en faveur de l’opposant Alexeï Navalny à Moscou, les pourfendeurs de la décadence occidentale et des minorités qui font désordre aux yeux des gardiens de la tradition et de la foi orthodoxe [12]. On peut même aller plus loin et faire remarquer que les innombrables complaintes cultivant avec succès le sentiment d’humiliation au sein des franges déshéritées de la population et excitant le désir de revanche en leur sein n’est pas sans faire penser à certaines forces politiques xénophobes et conservatrices sous des airs radicaux, tel le Front national en France, et même à Hitler et à son public dans les années 1930. Mieux vaut cependant ne pas céder à cette tentation, pour la simple raison que nous avons affaire à une stratégie qui vise l’instauration d’un régime politique de type particulier dont on ne sait pas grand-chose, qui ne manque de surprendre les observateurs, de la même façon que le fascisme a surpris lors de son apparition. Les ravages que l’on peut mettre sur le compte du fascisme historique s’expliquent en grande partie par le fait qu’il s’agissait d’une inconnue au départ.”
Cine, unde şi cît citeşte în R. Moldova, conform unui infografic pregătit de Expert-Grup.
NewsMaker.md despre lansarea cărţii (fără titlu a) Nicoletei Esinencu, la Spălătorie: „Презентация безымянной книги Николеты Есиненку прошла 14 мая в театре Spalatorie под призывом «Не забудьте выключить телевизор!». В книгу вошли известные в Молдове и за ее пределами тексты и пьесы.// Произведения Есиненку требуют выносливости: они о людях и о том, во что они превращают себя, свою жизнь и жизнь окружающих. В «Этом моменте» рассказывается о печально известной охоте в заповеднике «Пэдуря домняскэ». «Этот момент, когда приходит твой пиар-менеджер и говорит: „Господин прокурор, мы написали письмо, которое жена погибшего опубликовала этим утром в Facebook”»,— пишет Есиненку.”
Andrea Capussella şi Vito Intini, despre corupţie în Italia, pe OpenDemocracy.com. Autorii articolului arată că fenomenul corupţiei, şi felul în care acesta evoluează de-a lungul din anii 1990 pînă în prezent, nu ţine doar de factori culturali (acceptabilitatea socială a practicii), ci mai ales de voinţă politică. Experienţa societăţii italiene în acest sens ar trebui să fie luată în calcul de legislatorii moldoveni, dacă intenţionează o politică anti-corupţie eficientă: „That corruption is widespread in Italy is a well-established fact. Its harmful effects on public finances, SMEs, the quality of public investments, productivity, and trust in the country’s institutions increases informality in the economy. This vicious cycle tends to keep corruption in Italy at a high level. (…) Contrary to conventional wisdom, corruption in Italy does not seem to be a cultural issue. According to the latest survey by Eurobarometer, shown in Figure 2 below, Italian respondents are consistently below the EU average in deeming corrupt practices acceptable. (…) Control of corruption depends on several mutually influencing variables, which include slow-moving factors such as social norms on the acceptability of bribery. Among these variables are the adequacy and efficacy of the legislative instruments used to repress and deter corruption which influence the cost-benefit analysis that corruption entails. These variables determine the probability of being caught and the severity of the consequences. As these variables are relatively easy to measure and largely determined by political choices we shall focus on them. (…) Above all, the political system has not yet sent to Italian society a sufficiently credible signal that it intends to shift the country to a low-corruption equilibrium. Without such a signal it is unlikely that social norms and individual incentives and expectations will begin to change. It is therefore likely that the existing equilibrium shall persist, despite its very harmful effects on economic productivity, public finances and social cohesion.”
SocialEast despre Acapararea pădurilor în România: cazul Schweighofer: „Asociația Eco Ruralis a publicat o broșură de popularizare cu două micro-studii de caz despre acapararea pădurilor din spațiul românesc, fenomen ce atestă statutul (semi)colonial al țării într-un sfert de secol în care bunurile publice și comune, destule ineficiente dar care puteau fi valorificate printr-un set diferit de politici, au fost privatizate sau furate. Mii de cetățeni cu simpatii ecologiste au ieșit în stradă în câteva orașe mari ale țării în speranța că nu doar corupția la toate nivelele administrative va înceta, dar și pentru a protesta împotriva subdezvoltării României, o țară care își exportă masiv materialul lemnos fără a fi capabilă de prelucrarea sa ca mobilă pe piața internațională. Iar, dincolo de aceste aspecte economice pragmatice, oamenii au protestat împotriva valorificării habitatelor noastre ca „resursă” pentru profituri pe termen scurt, când ele sunt de fapt „sursă” de viață, așa cum au fost secole bunuri comune ale comunităților locale deposedate (SE).”
Vintilă Mihăilescu, în Dilema Veche, despre Bucureştiul autentic – fragmentat: „Bucureştiul este precum societatea românească: fragmentat. Dar acesta este farmecul său!… Acest verdict al unui manager american stabilit la Bucureşti mi-a rămas în minte. Este, de fapt, o constatare veche a călătorilor străini în Principatele Române: „Niciodată n-am văzut luxul şi lipsa, frumuseţea şi urîtul, mîndria şi sărăcia puse într-un aşa de izbitor contrast“ – scria un medic american la 1854. Este un oraş al contrastelor, care „arată cînd ca un sat, cînd ca o capitală“ – spun mai toţi. Nouă însă exact asta nu prea ne place. Sîntem obişnuiţi mai degrabă cu unitatea decît cu diversitatea; ca orice „cultură minoră“, căutăm mai degrabă monumentalul decît discretul, dar, pe de altă parte, ca orăşeni cu rădăcini rurale, suspinăm după un petic de verdeaţă şi îi ducem pe străini la Muzeul Satului. Iar cînd căutăm, eventual, o identitate sau un specific coerent şi unitar, ne refugiem în imaginea unui Bucureşti interbelic uşor mitizat, un mic Paris care era mai mult mic decît Paris. La întrebarea à la Caţavencu, „Avem un oraş, cum procedăm?“, bucureştenii nu prea par a şti ce să răspundă, iar edilii nu răspund din principiu. Se pare că avem un Bucureşti, dar nu prea (mai) avem bucureşteni care să fie ataşaţi, într-un fel sau altul, de propriul lor oraş: contrastele nasc mai degrabă un sentiment de ruptură decît unul de apartenenţă. // Dar dacă sugestia managerului american este cumva corectă şi noi nu privim unde trebuie? Dacă ataşamentul nostru ar trebui să fie exact faţă de această „fragmentare“? Altfel spus, dacă această diversitate a Bucureştilor ne este mai proprie decît o unitate improbabilă a Bucureştiului? Da, ştiu, nu prea ne vine să acceptăm, iar ceea ce vedem zilnic nu este tocmai în măsură să ne bucure ochiul: un oraş care îşi pierde memoria materială pentru a o regăsi doar nostalgic în cărţi şi albume despre „vechiul Bucureşti“, un spaţiu public total etatizat, apoi integral liberalizat, şi un spaţiu privat forţat omogenizat, apoi lăsat pe seama unui liber arbitru fără frontiere, bulevarde pe care clădirile dispar sub reclame şi unde traficul este o junglă urbană, cu edili care nu au avut şi nu au nici o viziune urbanistică în afara îngrădirilor cu şanţuri, borduri şi gărduleţe, în sfîrşit, un oraş străbătut de corupţie ca de un fir roşu al unei poveşti triste. Da, ştim cu toţii toate astea, dar Bucureştii sînt ceea ce sînt, iar o schimbare de perspectivă ar putea să ne descopere şi un farmec particular, ce merită, cred, privit şi promovat.”
Vlad Odobescu despre criza de apă din California: ”Cel mai bine se vede de pe Hoover Dam: pe unde apele obișnuiau să treacă, malurile Black Canyon sunt văruite în alb, palide ca piatra de mormânt. După mii de ani în care a făcut posibilă agricultura în inima unui deșert, după ce a adăpat și a hrănit populații de indieni și cowboy cu cirezile lor, râul Colorado pare umilit și epuizat. Nu e nevoie să citești știri alarmante ca să înțelegi cât de dramatică e seceta de acum în partea asta de America: o fotografie de la Hoover Dam îți spune povestea întreagă. Mai alarmantă e însă atitudinea oamenilor, capacitatea lor de a rezista celor mai simple argumente. Cum intri în California, vezi peluze perfect tunse și irigate în fața celor mai multe case, hectare de terenuri de golf și oameni ce răcoresc trotuarul din fața casei din furtunuri generoase. Pârtii cu zăpadă artificială bucură inimile corporatiștilor. (…) Un articol recent publicat de The Center for Investigative Reporting a arătat un foarte posibil scenariu pentru viitorul apropiat, pornind de la o comparație cu ceea ce s-a întâmplat în Arabia Saudită între 1987 și 2000. Masivul sistem acvifer care înverzea oazele dintre nisipuri a fost uscat în doar un deceniu și jumătate, pentru ceea ce părea a fi o agricultură etern înfloritoare. California se bazează pentru 65 la sută din apa pentru migdale și căpșuni din rezervoarele subterane, și ar trebui zeci de ani ploioși pentru un nou plin. Anul viitor, Arabia Saudită va avea ultima recolta de grâu. California încă joacă golf. ”
Seymour M. Hersh scrie, pe London Review of Books, că versiunea oficială a autorităților americane privind asasinarea lui Ben Laden este falsă. ”It’s been four years since a group of US Navy Seals assassinated Osama bin Laden in a night raid on a high-walled compound in Abbottabad, Pakistan. The killing was the high point of Obama’s first term, and a major factor in his re-election. The White House still maintains that the mission was an all-American affair, and that the senior generals of Pakistan’s army and Inter-Services Intelligence agency (ISI) were not told of the raid in advance. This is false, as are many other elements of the Obama administration’s account. The White House’s story might have been written by Lewis Carroll: would bin Laden, target of a massive international manhunt, really decide that a resort town forty miles from Islamabad would be the safest place to live and command al-Qaida’s operations? He was hiding in the open. So America said.”
CRONOGRAF.
Doina Stimpovschii, în Adevărul Moldova, cu o cronică la filmul „La hanul morţii”, un documentar de Pavel Păduraru, proiectat la Cronograf, despre o actriţă căndva cu renume, Marica Balan, care în anii tranziţiei de la sfîrşitul anilor 1990 îşi pierde apartmamentul, minţită de escroacă, care se bucură şi astăzi de impunitate, în ciuda mutiplelor cazuri de fraudă comise: „Marica Balan recunoaşte în faţa camerei de luat vederi că cea care a minţit-o, i-a luat apartamentul şi a închis-o într-un ospiciu „este o mare arivistă talentată care a hotărât să se facă milionară”. Filmul îmbină imaginile cu actriţa aflată în azilul de bătrâni cu cele din epoca de glorie a artistei. „Era fantastică; orice om o cunoştea, se îndrăgostea de ea, iubea oamenii. Doamna care i-a luat apartamentul spunea că Marica era o fire conflictuală. De fapt, era un suflet atât de deschis. Când mergeam la ea, obişnuia să ne cânte. Spunea că aşa simte că revine pe scenă, măcar imaginar”, povesteşte Pavel Păduraru. Documentarul şochează prin simpla poveste pe care o prezintă. Gândul că un om mieros, cu intenţii aparent bune te poate lăsa într-o clipă pe drumuri, prin scheme şi escrocherii, este de speriat. De altfel, dincolo de povestea emoţionantă, filmul reprezintă o investigaţie jurnalistică detaliată, cu multiple surse, declaraţii şi imagini cu toţi cei implicaţi în această istorie. O ţară unde escrocii imobiliari sunt protejaţi Pavel Păduraru spune că ceea ce l-a determinat să sape mai adânc în povestea Maricăi Balan este faptul că în Republica Moldova escrocii deposedează oamenii de apartamente şi rămân fericiţi în libertate să se bucure de proprietatea furată. „M-a îngrijorat această situaţie. Într-o ţară pretins democrată, escrocii imobiliari sunt protejaţi. Am adunat în echipa noastră jurnalişti de la diferite mass-media, chiar şi jurnalişti procomunişti. Pe toţi ne-a unit ideea că escrocheriile imobiliare, care sunt un pericol social de proporţii, au fost protejate de toate guvernările. Eu am văzut că oamenii pur şi simplu mor, iar alte persoane bat din palme, rămân cu apartamente şi nimeni nu-i pedepseşte. Asta m-a făcut să mă opresc asupra poveştii”, afirmă autorul documentarului.”
Am văzut (PN) cîteva filme cu conţinut social din cadrul festivalului Cronograf. Iată cîteva din ele: „Sunt ţigani mai fericiţi”, „La Hanul Moţii” şi „Elitocid la La Panta de Sus”.
Filmul „Sunt ţigani mai fericiţi”, de Sergiu Sili, mi s-a părut un film bine făcut, realizatorii petrecînd mai mult timp în sînul comunităţii filmate. Astfel, au fost surprinse elemente vii din viaţa cotidiană a oamenilor. Totuşi, după părerea mea, acest film etnicizează un fel de „exotism” care este mai degrabă de natură socială, decît etnică. Familiile de romi arătaţi sînt nişte familii sărace, ca atîtea altele în Moldova, cu mici diferenţe (mai ales că în film apare şi un personaj, concubinul protagonistei – un tip violent şi despre vare se vorbeşte la persoana a 3-ea, şi care de altfel se contopeşte perfect cu acel cadru cultural redat în film). Prin urmare, nu este vorba, în fond, de ţigani în film, ci despre oameni săraci, excluşi, despre moldoveni precarizaţi, cum sînt cu duiumul în satele şi orăşelele noastre. În ciuda reuşitei estetice a filmului, etnicizarea sărăciei reprezintă o distorsiune pe care filmul o realizează fără voie.
La Hanul Morţii, de Pavel Păduraru şi Sandu Tarlev (vezi mai sus cronica din Adevărul), este cazul revoltător al unei actriţe, cîndva celebre, Marica Balan, care la sfîrşitul anilor 1990 îşi pierde apartamentul, fiind trasă pe sfoară de o escroacă, aşa cum erau mulţi în acele vremuri. După ce este dată afară din apartament, Marica Balan este internată la spitalul psihiatric, apoi la azilul de bătrîni, fiindu-se facilitat accesul în aceste instituţii la intervenţia escroacei. Acest caz pare cu atît mai tragic cu cît este vorba de o actriţă celebră. Asemenea cazuri de victime ale fraudei de privatizare şi de vînzare a apartamentelor sînt foarte multe în Chişinău şi în toată Moldova. Filmul nu vorbeşte despre proporţiile, fie şi aproximative, ale acestei victimizări masive (deşi spectatorul ar avea interesul să ştie), favorizat de pierderea reperelor legale şi morale şi de corupţia generalizată a angajaţilor statului în acei ani de cea mai cumplită tranziţie şi care continuă şi azi, întrucît aceşti escroci încă mai sînt la libertate, pe cînd victimele încă mai stau în aziluri de bătrîni sau, şi mai probabil, în stradă.
Elitocid la La Panta de Sus, de Alina Radu, este filmul unei căutări, în care nepoata, ajunsă şi ea la o vîrstă respectabilă, în jur de 50 de ani, s-a pornit în căutarea bunicului său, Ioan Bîtcă, om de artă şi intelectual de vază din Basarabia interbelică, fin de cununie a lui Pan Halippa. I. Bîtcă fusese deportat în 1941. Protagonista străbate împreună cu echipa de filmare (invizibilă ca atare în film) pe urmele bunicului I. Bîtcă. La fel, deşi se poate uşor înţelege, proagonista fimului este, în mod explicabil, atras în deosebi de destinul individual, dar nu singular, al bunicului său.
CĂRŢI.
Dan Neumann, pe blogul său, ne propune o cronică critică a cărţii lui Cornel Ban, Dependenţă şi dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc (editura Tact, 2014): „O prima mentiune: Cornel Ban, asemenea multor comentatori pe tema Romaniei interbelice, nu aduce in discutie problema capitalismului romanesc. Cat de capitalista era Romania inainte de invazia sovietica? Hai sa fim seriosi: prea putin. In afara de proiectul modernizator al statului roman de la 1866, deci al claselor boieresti reformate doar la suprafata (cartea istoricului Eidelberg despre rascoala de la 1907 se prezinta ca o crunta examinare de etapa), care a deviat in autoritarism monarhic in cele din urma, societatea nu era asaltata si mutilata de piata libera, de capitalisti verosi, de burghezi exploatatori. Centrele industriale ale Romaniei de dupa 1930 se numarau pe degetele de la o mana si tot mai ramaneau cateva descoperite. Satul nu era inca muzeu, ci o inima care palpita. (…)In cele din urma, ne permitem un singur punct de vedere: cat de capitalista este Romania? Cate afaceri productive se gasesc pe teritoriul acestei tari? Cat de multi angajati sunt storsi de plusvaloare? Cat de competitivi suntem? Capitalismul de periferie e ca si cum ai spune subdezvoltare. Romania nu se gaseste in punctul in care sa critice capitalismul pentru racilele sale inerente cautarii de profit, de forta de munca, de piete de desfacere. Noi inca ne luptam aici cu o parte consistenta a populatiei care alcatuieste o ditamai armata de rezerva a capitalului. Unii au emigrat, altii isi planteaza legume prin gradine, dar multi depind inca de remitentele mizere ale bugetului de stat. Oare si-a atins capitalismul potentialul maxim in Romania? Abia atunci neoliberalismul chiar va deveni o chestiune usturatoare.”
Marius Chivu, în Dilema Veche, despre cartea lui Lucian Boia, Cum s-a românizat România, Editura Humanitas, 2015: „Situat într-o regiune «deschisă» şi multă vreme vag structurată, actualul spaţiu românesc a cunoscut o diversitate de dominaţii politice şi de infuzii etnice şi culturale. Cînd s-a creat România, la 1859, prin unirea celor două principate, Ţara Românească şi Moldova, noul stat cuprindea mai puţin de jumătate din teritoriul pe care se aflau răspîndiţi românii. Transilvania şi celelalte ţinuturi de dincolo de munţi evoluaseră timp de aproape un mileniu în spaţiul unguresc, apoi habsburgic, respectiv austro-ungar al Europei Centrale; românii formau o majoritate, nu însă mult peste jumătate, alături de «minorităţi» consistente şi, mai ales, dominante: maghiarii şi germanii. Dobrogea aparţinea de secole Imperiului Otoman şi, rezultat al colonizărilor, avea o populaţie majoritar islamică. Bucovina, ruptă din Moldova şi încorporată de austrieci în 1775, ajunsese, la rîndu-i, o regiune multietnică, populaţia fiind împărţită între români, ucraineni, germani şi evrei. În sfîrşit, Basarabia, anexată de Rusia, în 1812, tot de la Moldova, se afla în plin proces de rusificare.“ // Astfel începe cartea istoricului Lucian Boia care arată cum, de-a lungul a numai o sută şi ceva de pagini, România Mare, apoi România comunistă şi cea postcomunistă s-au tranformat fundamental în sensul pierderii/înlăturării/diluării diversităţii etnice şi culturale pînă la a ajunge o ţară mai românească decît oricînd, o ţară omogenă etnic cum n-a fost, de fapt, niciodată. Lucian Boia se foloseşte de statistici pentru a spune povestea formării României prin alungarea directă sau indirectă a tuturor celor care nu erau români. Asimilare, colonizare, relocare, epurare, deportare, vînzare, marginalizare, emigrare – tot atîtea nume pentru un masiv, complex şi îndelung proces de românizare desfăşurat de-a lungul a cîteva secole. Istoricul arată cum România de azi s-a format, de fapt, printr-o continuă deformare, prin aruncarea peste bordul graniţelor a tuturor minorităţilor care au pus umărul la modernizarea ţării şi la crearea culturii ei, căci românii get-beget au fost, multă vreme, ţărani şi needucaţi, elitele fiind dintotdeauna cosmopolite.” (…) „Fapt e că România a reuşit pariul său de a deveni, dacă nu exclusiv românească, în orice caz foarte românească (şi foarte ortodoxă)“, este concluzia acestei cărţi la finalul căreia te încearcă o imensă tristeţe. Căci prin acest termen de „românizare“ nu ai decît imaginea unei vaste pierderi, a unei adevărate deşertificări etnice şi culturale!”
